$$$

 9 mai1502:

Lucia Stan

 , CRISTOFOR COLUMB părăsea Spania pentru cea de-a patra şi ultima sa călătorie către „Lumea Nouă". Anterior, în iarna şi primăvara 1501-1502, Cristofor Columb a fost extrem de ocupat pentru pregătirea călătoriei.Cele patru corăbii alese au fost cumpărate, pregătite şi echipate şi tot atunci au fost scrise cca. 20 dintre scrisorile care s-au păstrat şi memoriile în care se disculpa faţă de acuzaţiile aduse de Bobadilla, sau în care insista şi mai mult asupra vecinătăţii Paradisului terestru şi a nevoii de a recuceri Ierusalimul. Columb a început să-şi spună, în scrisori, „Susţinătorul lui Christos” şi să folosească o semnătură stranie şi mistică, niciodată explicată îndeajuns de mulţumitor. Cu aceste gânduri apăsătoare în minte, a început să scrie Cartea Privilegiilor, care cuprindea titlurile şi pretenţiile financiare ale familiei Columb, şi apocaliptica sa Carte a Profeţiilor, care conţine câteva pasaje biblice. El era încredinţat că misiunea sa beneficiază de o îndrumare divină. De aceea aspiraţiile sale spirituale sporeau pe măsură ce ameninţările faţă de cele personale se înteţeau. În vâltoarea tuturor acestor eforturi şi întâmplări, Columb a plecat din Cadiz, pe 9 mai 1502, în cea de-a patra călătorie.Suveranii lui Columb îşi pierduseră mare parte din încrederea avută în el şi multe indicii arată că l-au susţinut cu un fel de milă amestecată cu puţină speranţă. Bolile i se agravau şi ostilitatea faţă de felul în care condusese Hispaniola nu se stinsese, aşa că Ferdinand şi Isabela i-au interzis să se mai întoarcă acolo. Avea să se mulţumească în schimb cu explorarea întreruptă a „celeilalte lumi” pe care o găsise către sud în cea de-a treia călătorie, cu scopul de a descoperi aur şi o trecătoare spre India.

Columb se aştepta să-l întâlnească pe navigatorul portughez Vasco da Gama şi suveranii i-au sugerat o purtare curtenitoare în cazul unei astfel de întâlniri, un alt semn, probabil, că nu aveau încredere totală în el. Aveau dreptate. Expediția a pornit din Cadiz în mai 1502, a acostat în Martinica pe 15 iunie (după cea mai rapidă traversare din acele timpuri) şi a cerut permisiunea să intre pe 29 iunie în Santo Domingo, în Hispaniola. Abia după ce Ovando i-a refuzat intrarea a navigat mai departe către vest şi către sud.Din iulie până în septembrie 1502 a explorat coasta Jamaicăi, malul sudic al Cubei, Honduras şi Coasta Mosquito din Nicaragua. Curajoasa lui traversare a Caraibelor, care l-a purtat de la insula Bonacca dincolo de Capul Honduras pe 30 iulie, merită să stea pe picior de egalitate, ca dificultate, cu cea a traversării Atlanticului, amiralul fiind pe bună dreptate mândru de acest lucru.

Flota a continuat să meargă spre sud de-a lungul Costa Ricăi. Căutând în permanenţă o trecătoare, Columb a navigat de-a lungul lagunei Chiriqui (Panama) în octombrie, apoi, în căutare de aur, a explorat regiunea panameză Veragua (Veraguas), înfruntând vremea neprielnică. Ca să poată organiza promisa producţie de aur pe care urma să-l descopere acolo, amiralul a încercat în februarie 1503 să înfiinţeze un post comercial la Santa María de Belén, pe malul râului Belén (Bethlehem), sub comanda lui Bartolomeu Columb. Rezistenţa indienilor şi starea jalnică a corăbiilor sale (din care nu mai rămăseseră decât două, găurite în mod primejdios de un soi de moluşte numite „viermi de corabie”) l-au obligat să se întoarcă la Hispaniola.În timpul acestei călătorii a suferit un nou dezastru.Împotriva comenzii lui Columb, cârmacii săi au îndreptat flota către nord mult prea devreme. orăbiile n-au putut să parcurgă distanţa şi au eşuat pe coasta Jamaicăi.În iunie 1503, Columb şi echipajul său erau naufragiaţi.Columb sperase, aşa cum le-a spus suveranilor săi, că „această călătorie grea şi plină de dificultăţi avea poate să se dovedească a fi cea mai nobilă”; a fost, de fapt, cea mai dezamăgitoare dintre toate şi cea mai lipsită de noroc. În explorările sale, flota a ratat descoperirea Pacificului (de-a curmezişul istmului Panama) şi n-a reuşit să stabilească contacte cu populaţia maya din Yucatán, în zonele cele mai înguste ale continentului. Doi dintre oamenii săi, Diego Méndez şi Bartolomeo Fieschi, căpitani ai corăbiilor distruse La Capitana şi Vizcaíno, au plecat pe 17 iulie într-o canoe să caute ajutor pentru naufragiaţi; cu toate că au reuşit să traverseze 720 km în plin ocean până la Hispaniola, Ovando nu s-a grăbit deloc să le ofere ajutorul cerut.

Între timp, amiralul a prezis corect o eclipsă de lună cu ajutorul tablelor astronomice, ceea ce i-a convins pe localnicii înspăimântaţi să le ofere mâncare; salvatorii au sosit de abia în iunie 1504, iar Columb şi oamenii săi au ajuns la Hispaniola pe 13 august. Pe 7 noiembrie, Columb a navigat înapoi la Sanlúcar şi a găsit-o pe regina Isabela, principalul său susţinător, pe moarte, dictându-şi testamentul. Columb a afirmat dintotdeauna că a descoperit adevăratele Indii şi China, în ciuda dovezilor tot mai numeroase că nu făcuse asta. Poate că el credea cu adevărat că fusese acolo; în orice caz, contestarea Lumii Noi de către ceilalţi i-a zădărnicit ambiţiile de înnobilare şi îmbogăţire, ştirbindu-i reputaţia.Columb a fost respins de tovarăşii săi şi de viitorii colonişti, ceea ce arată că a judecat mereu greşit ambiţiile şi poate sentimentele celor cu care a navigat.Această situaţie s-a dovedit dăunătoare pentru majoritatea speranţelor sale. 

Ar fi totuşi greşit să presupunem că amiralul Columb şi-a petrecut ultimii doi ani din viaţă numai în boală, sărăcie şi uitare Fiul său, Diego, avea o poziţie bună la curte şi el însuşi trăia la Sevilla într-un oarecare confort.„Zecimea” sa din zăcămintele de aur din Hispaniola, garantată în 1493, i-a oferit un venit substanţial (din care bancherii săi genovezi îi permiteau să retragă) şi una dintre puţinele corăbii plecate din Hispaniola care a scăpat de uragan în 1502 (când Bobadilla s-a înecat) era chiar aceea care transporta aurul lui Columb.S-a simţit totuşi folosit şi dispreţuit, anii din urmă fiind umbriţi, atât pentru el, cât şi pentru regele Ferdinand, de constantele sale cereri de reabilitare.Columb a mers pe urmele curţii de la Segovia la Salamanca şi la Valladolid, tot încercând să obţină o audienţă. Ştia că viaţa i se apropia de sfârşit şi în august 1505 a început să-şi redacteze testamentul.

A murit pe 20 mai 1506. A fost înmormântat iniţial la mănăstirea franciscană din Valladolid, apoi mutat în cavoul familiei construit la mănăstirea cartusiană din Las Cuevas din Sevilla. în 1542, prin voinţa fiului său Diego, osemintele lui Columb au fost puse lângă ale sale în catedrala Santo Domingo din Hispaniola (azi Republica Dominicană). După ce Spania a cedat Hispaniola Franţei, rămăşiţele au fost mutate în 1795 la Havana, în Cuba, revenind apoi la Sevilla în 1898. Cu toate acestea, în 1877 nişte muncitori de la catedrala Santo Domingo au pretins că au găsit adevăratele oseminte ale lui Columb. În 1992, aceste oase au fost depuse în clădirea Farului lui Columb (Faro a Colon).

$$$

 CLAUDIA MILLIAN

Născută în 1887, Claudia Millian aparține generației care a trăit la intersecția dintre un „fin de siècle” elegant și pulsiunile avangardiste ale modernității care începeau să erupă în spațiul românesc odată cu intrarea în secolul XX. Îndrăgostită de poezie și mai ales de poezia lui Ion Minulescu, ea începe să publice versuri care se încadrează în curentul simbolist. Claudia Millian explorează și dincolo de spațiul versificației, scriind cronici, articole, dramaturgie și memorialistică. În plus, este activă și în sfera artelor plastice, pasiune pe care o va transmite fiicei sale – artista Mioara Minulescu.

Volumul ei de memorii „Cartea mea de aduceri aminte” a fost modalitatea mea de a mă apropria de universul trăirilor unei femei care a putut vedea cu mare claritate și sensibilitatea lumea din jur – o lectură care merită din plin să se regăsească mai des pe lista de scrieri autobiografice importante din literatura românească. În același timp, poate cea mai directă cale de a o cunoaște pe Claudia Millian prin propriile experiențe și cuvinte.

Repere biografice

Claudia Millian este fiica inginerului Ion Millian și a Mariei Poenaru. Își face debutul în anul 1906 la revista Lumina. Urmează studii de desen și sculptură la Școala de Belle Arte și frecventează Conservatorul de artă dramatică din București. Încă studentă, se căsătorește cu publicistul Cristu Cridim, dar mariajul nu rezistă în urma întâlnirii cu Ion Minulescu cu care se căsătorește în 1914. În același an își face debutul editorial cu volumul de poezii „Garoafe roșii”.

În timpul Primului Război Mondial, familia Minulescu se refugiază la Iași iar casa lor este deschisă scriitorilor și artiștilor, fiind un spațiu care recreează atmosfera efervescentă a Terasei Oteteleșeanu.

Revenind la București, după război, devine profesoară de desen și istoria artelor la Liceul industrial. Între 1923 și 1925 va trăi la Paris împreună cu fiica sa, Mioara Minulescu. În societatea pariziană va stabili relații apropriate cu Elena Văcărescu, Colette, Elvira Popescu, Nina și Benjamin Fundoianu, Pierre de Nolhac, Cecile Sorel și Armand Pascal. Prin această activitate de socializare culturală va consolida legăturile franco-române și va primi chiar un premiu în acest sens – Palmes academiques.

Publică piese de teatru pe care le semnează cu pseudonimul Dinu Șerban; va explora prin dramaturgie și istoria femeilor din spațiul cultural românesc cu piesele „Veronica Micle” și „Ana Ipătescu”. Drama „Vreau să trăiesc” este pusă în scenă de legendarul regizor Soare Z. Soare ( cu Ion Manolescu în rol principal) și câștigă Premiul Teatrului Național (1936).

După 1930 îți reia activitatea artistică, lucrând în ulei, mozaic și sculptură. Este membră a Societății Scriitorilor Români și a Societății autorilor dramatici.

„În desenul meu nu e dorința imitației, ci mai curând un pretext, să trec dincolo de cunoscut, undeva, departe, unde visul și poezia se cunună și se înlănțuie într-un dans senzual, de frumusețe eternă. Staticul acestei frumuseți este o fizare a absolutului plastic.” Claudia Millian, „Cartea mea de aduceri aminte”, 1973.

Memorii și aduceri aminte

Cartea mea de aduceri aminte, volum publicat în 1973 la editura Cartea Românească, este o incursiune profundă în lumea primei jumătăți a secolului XX. Autoarea trasează atât experiențele proprii, cât și contextul istoric, cultural, oferind amănunte inedite despre artiști, oameni de cultură, scriitori. Este o lectură în care este reliefată gruparea poeților simboliști din jurul lui Ion Minulescu (descriere acompaniată de fragmente de poezie), viața studentelor de la Belle Arte, Primul Război Mondial și schimbările care au loc în timpul perioadei interbelice.

„Dar când mă cufund în acea vreme cu puterea amintirii, care trăiește în mine vie și nealterată, regăsesc o copilărie care a fost trează mereu. (…) Am văzut clar și sunt sinceră. Scriu aceste lucruri pentru bucuria mea lăuntrică. Ele îmi reînnoiesc viața și mă fac să cred că numai totalitatea acestor amintiri reconstruiesc o existență și ne fac să trăim a doua oară o parcelă pură din propria noastră ființă, ceva care aduce cu muzica și cu poezia.” Claudia Millian, „Cartea mea de aduceri aminte”, 1973.

Pentru oricine interesat de cum funcționa sistemul școlii de arte românești în acea perioadă în cazul în care erai de sex feminin, descrierile oferite de autoare ne deschid ochii larg spre nedreptățile și limitările care se impuneau tinerelor studente:

„Secțiunea fetelor nu are dreptul la studiul sculpturei. Iată primul motiv de revoltă, al Ersiliei și al meu. Spiritul nostru liber nu se împacă cu acest ciudat comandament negativ al așa-zisei autorități școlare.” Claudia Millian, „Cartea mea de aduceri aminte”, 1973.

Veți găsi și viniete ale Bucureștiului de altă dată cu locurile, atmosfera și viața boemei literare:

„În locul palatelor telefoanelor de azi, era aici cafeneaua Oteteleșanu, cu grădina ei pavată cu pietriș, populată cu mese de fier și cu chelneri în bluze albe, admiratori ai vizătorilor cu lavaliera în vânt și cu verva înflăcărată. Se amestecau printre credincioșii grădinii intelectuali, profesori, artiști plastici, muzicanți, uniți din toată inima cu boema scriitoricească. Așa a devenit „Terasa Oteteleșanu”, cum i se zicea la început, Academia liberă a scriitorilor.” Claudia Millian, „Cartea mea de aduceri aminte”, 1973.

“Sunt feministă în sensul că dau multă importanţă posibilităţilor femeii. În femeie sunt puteri latente care trebuie încurajate. Ori de câte ori femeia a ieşit pe un teren de luptă, artistic, literar, politic, ştiinţific, a dat dovada unei mari puteri de afirmare. Bărbatul trebuie să fie egal cu femeia. Îmi amintesc că o binecunoscută feministă a dovedit chiar într-o conferinţă că bărbatul e inferior femeii. Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam, ceea ce înseamnă că Adam a rămas infirm, întrucât îi lipseşte o coastă, pe când femeia le are pe toate.” Claudia Millian – interviu

Cada memorială Ion Minulescu și Claudia Millian

„Mă uit lung prin încăperile apartamentului și îmi pare rău că nu pot lua nimic din lucrurile frumoase care mă înconjoară. Poate numai câteva cărți voi putea furișa printre haine și rufărie – (…) Înțeleg zădărnicia lucrurilor, dar ele păstrează ceva din secretul inimii noastre. Ele ne încântă și ne răsfață. Au și ele viață, au și ele suflet. (…) Îți pare că ele ne înțeleg durerile, că sunt alături de noi.” Claudia Millian, „Cartea mea de aduceri aminte”, 1973.

Sunt puține locurile în București unde simți că poți intra într-o altă epocă prin simpla deschidere a unei uși. Casa memorială Ion Minulescu și Claudia Millian este un loc cu adevărat extraordinar pentru că îți oferă posibilitatea de a vedea intimitatea și spațiul de viață a unei familii de artiști. Vizita conține și un tur ghidat care vă va oferi context istoric, dar și nenumărate informații inedite (cum arăta și funcționa bucătăria celor doi, care erau tabieturile favorite sau chiar să puteți mirosi parfumul preferat al poetului). În afară de istoriile de viață a celor doi, veți putea să vizionați lucrări de artă (pictură și sculptură) semnate de nume mari ale artei românești (și mai ales multe nume de artiste).

La următorul etaj, veți descoperi un alt apartament literar și anume casa memorială „Liviu și Fanny Rebreanu”.

„Poezia e singurul înger care supraviețuiește eternului clasic și nimicului cotidian.” Claudia Millian

$$$

 JOAN BAEZ

(New York, 1941) Cântăreț american de muzică folk. Figură cheie în mișcarea cântecului de protest din Statele Unite în anii 1960, începuturile sale muzicale au fost orientate spre bel canto, datorită vocii sale puternice, deși în cele din urmă l-a abandonat pentru a se dedica muzicii populare. Faima sa a fost strâns legată de activismul său politic, care i-a adus mai multe pedepse cu închisoarea. Opoziția sa față de intervenția SUA în Vietnam, lupta sa împotriva discriminării rasiale și sexuale și sprijinul său constant pentru lumea în curs de dezvoltare s-au reflectat clar în muzica sa. „Play Me Backwards” este considerat de critici cel mai bun album al carierei sale. Primele ei melodii au fost compuse de Bob Dylan, pentru care cântăreața simțea o mare admirație, deși în anii 1970 Baez a început să compună melodii precum Diamonds și Rust .

Fiica unui fizician mexican și a unei profesoare de literatură, Joan Baez și-a petrecut tinerețea pe campusurile diferitelor universități. În Boston a învățat să cânte la chitară și a cântat regulat la Club 47 din Cambridge. Vocea ei extraordinară, pe care o acompania cu acorduri simple și eficiente de chitară, a fost trăsătura distinctivă a unui stil care a devenit popular după reprezentația sa din 1959 la Festivalul Folk de la Newport și înregistrarea primului său album, Joan Baez, în 1960.

Piesa ei „ We shall overcome ”, extrasă de pe Joan Baez in Concert, al treilea album al său, a devenit rapid cântecul de protest paradigmatic al epocii. Baez a jucat un rol esențial în a-l ajuta pe Bob Dylan să decoleze , interpretând multe dintre melodiile sale și prezentându-l pe cântăreț și compozitor la concertele ei. Considerați cele mai mari figuri ale cântecului de protest, au trăit împreună timp de doi ani, între 1963 și 1965. Dylan a reflectat această relație în piesa „ Visions of Johana” ; Joan Baez, zece ani mai târziu, avea să facă același lucru pe albumul ei Diamonds and Rust.

În 1976 a înregistrat Gulf Winds , una dintre cele mai bune lucrări ale sale, compusă în întregime din cântece proprii. Baez a fost foarte activă în mișcarea pentru drepturi civile împotriva războiului din Vietnam, nu doar prin muzica sa, ci și prin fondarea unor organizații precum Humanitas, o organizație internațională pentru drepturile omului, și Institutul pentru Studiul Nonviolenței (1965).

A lăsat mărturie despre luptele sale în două autobiografii, „ Zori de zi ” (1968) și „And a Voice to Sing With” (1987). Mai târziu, figura sa a devenit mai puțin relevantă, deși a reușit să-și mențină caracterul și popularitatea.

$$$

 MENTALITATEA DE TURMĂ

Mentalitatea de turmă sau spiritul gregar este un fenomen care influenţează major comportamentul uman, cu efecte uneori inimaginabile şi care se referă la tendinţa de abandonare a dorinţelor şi a intereselor personale, de ştergere a personalităţii individuale, în favoarea grupului, a colectivităţii. Inclusiv liderul unei colectivităţi este parte integrantă a acesteia şi acţionează în aceeaşi direcţie.

În cele mai multe cazuri, mentalitatea de turmă se instalează involuntar, omul având înclinarea/ predispoziţia de a urma mulţimile, de a se supune voinţei generale, fără să se oprească, fără să se gândească şi fără a-şi da seama ce face. Este vorba de instinctul caracteristic regnului animal de a se mişca şi de a acţiona în grup, pentru că astfel se creează impresia de securitate, de partajare a responsabilităţilor, de mai multe şanse pentru supravieţuire sau pentru reuşită,

Mentalitatea de turmă şi psihologia mulţimilor

“Comportamentul de turmă” este un termen care s-a aplicat iniţial şi a fost studiat în lumea animală. Cercetările moderne din domeniul psihologiei sociale, al economiei, sociologiei etc. au preluat conceptul şi l-au utilizat pentru a explica diverse manifestări umane.

În 1895, Gustave le Bon, medic, antropolog, psiholog şi sociolog francez, într-o carte celebră – “Psihologia mulţimilor” – observa că oamenii, atunci când se reunesc, când au conştiinţa clară a faptului că aparţin unui grup, nu mai gândesc şi nu mai reacţionează ca atunci când sunt singuri. Individualitatea (conştientă) dispare, ideile, sentimentele, acţiunile membrilor unei comunităţi încep să se îndrepte spre aceeaşi direcţie.

Mulţimea/ grupul/ colectivitatea este o entitate provizorie, formată din elemente eterogene, care, pentru un timp, s-au reunit, aşa cum celulele care formează un corp viu formează, prin reunirea lor, o fiinţă distinctă, cu caracteristici diferite de cele ale fiecărei celule luate separat.

Din momentul în care individul are sentimentul apartenenţei la un grup, spune Gustave le Bon, el dobândeşte câteva trăsături, pe care altfel nu le-ar manifesta: iresponsabilitatea, dată de sentimentul unei puteri de neînvins, diminuarea sau chiar dispariţia inhibiţiilor (se simte în stare de acţiuni pe care singur nu le-ar face niciodată), amplificarea “pasiunilor” comune cu ale grupului, sugestibilitatea şi diminuarea conştiinţei individuale (nu mai are opinii proprii).

Diminuarea personalităţii conştiente, căreia i se substituie, treptat, cea inconştientă, orientarea în aceeaşi direcţie, prin sugestie, a sentimentelor şi convingerilor, tendinţa de a transforma imediat ideile în acţiune sunt principalele caracteristici ale mentalităţii de turmă. Individul nu mai este el însuşi, devine un automat pe care voinţa personală nu-l mai ghidează. Fie că este vorba de atingrea unui ţel considerat esenţial şi măreţ sau de incendierea unei clădiri, de un jaf etc., membrii unei mulţimi va asuma respectivele scopuri cu aceeaşi uşurinţă.

De ce majoritatea oamenilor manifestă mentalitatea de turmă?Multimile si spiritul gregar

Psihologii spun că individul, în mulţime, redevine “primitiv”. Pasiunile care se transmit de la o persoană la alta nu cunosc nici echilibrul, nici calea potrivită. O mulţime care detestă pe cineva este gata să-l sfâşie în bucăţi, în împrejurări în care un individ (singur) nu ar face aşa ceva niciodată.

Pe de altă parte, pasiunile simpliste sau extremiste ale “turmei”, incapacitatea de a gândi raţional, o fac periculoasă şi profitabilă pentru cei care ştiu să se folosească de asemenea împrejurări. Opiniile şi credinţele care le sunt sugerate (nu generate de raţionament) membrilor grupului sunt acceptate sau repinse în bloc şi considerate adevăruri sau erori absolute. Individul poate accepta contracţiile, discuţiile, mulţimea nu le suportă niciodată.

Mentalitatea de turmă este puternic influenţată şi de imaginaţie. Nu faptele, în sine, sunt cele care “cuceresc” mulţimile, ci imaginile “extraordinare”, “fundamentale”, “intense”, care li se oferă, într-o formă simplă, care să devină obsedantă. Un exemplu relevant este legat, de pildă, de felul în care se polarizează susţinătorii unui regim politic.

Foarte probabil ca susţinătorii unei orientări politice sau alta să nu ştie mai nimic despre ideologii, principii, strategii, efecte, dar să fie gata să meargă până în pânzele albe pentru a-şi susţine favoriţii, dacă aceştia le oferă “imaginile” aşteptate. Nu întâmplător se spune că cine cunoaşte arta de impresiona imaginaţia mulţimilor cunoaşte şi arta de a guverna.

Liderul şi mentalitatea de turmă

Intervine apoi şi rolul liderului, pentru că mulţimea are întotdeauna nevoie de un lider, care să o menţină şi să o organizeze şi care, de obicei, aparţine grupului, a fost el însuşi mai întâi “condus”, ca orice membru al grupului.

Gustave le Bon identifică două tipuri de lideri – “retorul” (maestru în arta discursului) şi “apostolul”. Un “retor” nu este pe deplin angajat în cauza pe care pretinde că o apără, Poate să creadă în “cauza” respectivă, dar el îşi va apăra, în acelaşi timp, propriile interese. Influenţa unui “retor” poate fi decisivă, dar trecătoare.

Un lider “apostol” este în întregime convins de ideea pe care o apără, crede în ceea ce spune şi, spre deosebire de “retor”, el nu caută tot atât de mult interesul personal. Poate să se sacrifice pentru ideile sale şi poate să conducă mulţimea la excese – eroice sau/ si violente (linşajul, de pildă).

Liderul nu este un om “de gândire”, ci unul “de acţiune” – trebuie să inoculeze convingeri, prin afirmare, repetare, sugestie, să măgulească dorinţele mulţimii şi pasiunile celor care-l ascultă, situaţie pe care Platon, în antichitate, o numea “demagogie”, concept valabil şi astăzi.

Paradoxal, discursul liderului nu trebuie să fie raţional, profund, autentic, ci să ofere slogane, să fie repetat insistent, până este acceptat ca adevăr, să nu ofere dovezi credibile, ci să stârnească pasiuni, să formeze curente de opinie, astfel încât nimeni să nu înţeleagă de unde a venit ideea iniţială, dar impresia să fie că e ceva ce se ştia dintotdeauna.

Dar, de îndată ce ideea sau puterea liderului începe să fie “discutată” în mulţime, prestigiul său se prăbuşeşte, fascinaţia dispare, la fel şi succesul. Doar câteva figuri istorice, înzestrate cu un prestigiu “personal”, nu cu unul “fabricat”, au reuşit să supravieţuiască în memoria generaţiilor următoare.

Sigmund Freud, Nietzsche şi spiritul gregar

Sigmund Freud, “părintele” psihanalizei, a fost unul dintre cei mai aspri critici ai “mentalităţii de turmă”. El era convins că spiritul gregar sau mentalitatea de turmă, care se bazează pe o ștergere a personalității conștiente a fiecărui individ şi deblocarea minţii inconştiente, în beneficiul grupului din care face parte, se află la originea fenomenelor de recrutare ideologică, de propagare a zvonurilor, a mişcărilor de stradă, a hărţuirii morale etc.

Nietzsche, unul dintre cei mai importanți filosofi al secolului al XIX-lea, la rândul său, a criticat cu înverșunare mentalitatea de turmă, considerând că „moralitatea este doar instinctul gregar individual”, aceasta fiind una dintre cauzele “neliniştii” veacului, susţine filosoful, pentru că “europeanul a devenit un animal gregar, o ființă docilă, bolnăvicioasă, mediocră”, supunându-se fără să se gândească, lăsându-se condus “ca o oaie în turmă”.

Arta de a asculta, temele puternice, atitudinea convingătoare trebuie să înlocuiască arta de a comanda. Împotriva mentalităţii de turmă, Nietzsche a îndemnat „spiritele libere” să practice individualismul aristocratic, bazat pe o morală a voinței.

Alte teorii despre mentalitatea de turmă

Teoria depersonalizării susţine că, în interiorul unei mulţimi, anonimatul, surescitarea, unitatea de grup duc la abandonarea sau diminuarea sinelui şi, uneori, chiar la comportamente antisociale. Este celebru un experiment făcut în 1971, de către psihologul Philip Zimbardo, la închisoarea Stanford, care a relevat aspecte surprinzătoare legate de psihologia umană.

Au fost aleşi, pentru experiment, 24 de voluntari, studenţi, persoane sănătoase fizic şi psihic, cărora li s-au atribuit, aleatoriu, roluri de gardieni şi de deţinuţi, locul desfăşurării experimentului fiind într-o falsă inchisaore din subsolul Universităţii Stanford.

“Gardienilor” li s-a cerut să apeleze la diverse mijloace de tortură psihologică, prin care să inducă “deţinuţilor”sentimente de teamă, de neputinţă, de depersonalizare. Unii “deţinuţi” s-au supus regimului impus, alţii au încercat să-i hărţuiască pe “gardieni”.

După numai şase zile experimentul a fost oprit, pentru că tensiunile atinseseră cote maxime, concluziile fiind că persoane perfect normale pot deveni extrem de agresive, în anumite medii, şi că rolurile sociale influenţează semnificativ comportamentul unui individ şi reprezentarea despre ceea ce este moral, legitim, legal, acceptabil etc.

Teoria convergenţei spune că mentalitatea de turmă este rezultatul sentimentului/ ideilor/ convingerilor care sunt cele mai populare la un anumit moment.

Exemple de manifestare a spiritului gregar

Există nenumărate contexte care favorizează manifestarea şi amplificarea spiritului gregar – reţelele sociale, mass-media în general, scena politică, grupurile profesionale, grupurile etnice, comunităţile LGBT etc. Acum, mai mult ca oricând, trăim într-un context în care pandemia de Covid-19 şi crizele pe care le-a generat pot duce la o înfrângere dramatică a inteligenţei.

E de ajuns să ne gândim la polarizarea societăţii, din diverse pricini (politice, economice, medicale), la copierea unor comportamente în perioada de lockdown s.a.m.d. Câţi dintre noi, la începutul pandemiei, nu s-au repezit să-şi facă provizii, pentru că şi mulţi alţii făceau la fel? Sau, în alte împrejurări, câţi nu fac anumite lucruri pentru că sunt “de bon ton”, pentru că, procedând ca ceilalţi, se creează impresia de protecţie, de solidaritate, de mai puţină responsabilitate, iluzia că acela este drumul care trebuie urmat.

Se pare că, după cum spunea un scriitor englez, Vaughan Icke, omul se naşte ca o expresie unică a conştiinţei eterne, cu un potenţial uriaş, dar unii dintre oameni îşi “permit” să se transforme, la un moment dat, într-o “iraţională bulă de conformism şi uniformitate, o turmă care poate fi uşor controlată şi direcţionată de numai câţiva semeni”.

Mentalitatea de turmă în finanţe

J. M. Keynes, economist britanic din prima jumătate a secolului trecut, observa că mentalitatea de turmă se manifestă şi în finanţe, atunci când investitorii decid să-și imite reciproc deciziile și acțiunile, preferând să observe mișcările pieței şi nu să-şi urmeze propriile idei și informații. Acest comportament a fost subiectul unor analize celebre ale lui Keynes în “Teoria generală a angajării, a dobânzii și a banilor”.

Keynes compară într-adevăr piața financiară cu jocul “scaunelor muzicale”, unde, ca într-un concurs de frumusețe, este esențial să se stabilească ce cred majoritatea jucătorilor. O consecință a acestei analize strategice este că, în cele din urmă, este mai bine să pierzi ca toți ceilalți.

Există, susţine Keynes, două orizonturi ale mentalităţii de turmă: pe termen lung și pe termen scurt. Primul caz (pe termen lung) poate explica fenomenul bulelor speculative, al doilea explică de ce o schimbare a stării de spirit a pieței poate duce la exagerarea fluctuațiilor, in cazul prețurilor activelor financiare, provocând, în cele din urmă, grave distorsiuni.

Suntem din ce în ce mai depersonalizaţi, fără voinţă, fără raţionalitate, în declin? Manifestare instinctuală sau paradoxală abrutizare în masă?

Psihologii nu pot să spună cu certitudine, astăzi, dacă mentalitatea de turmă, tot mai vizibilă în diverse contexte sociale, este doar expresia unui instinct care, în momente de criză, iese la suprafaţă din adâncurile subconştientului sau dacă se întâmplă un fapt paradoxal – acela că, în pofida progresului ştiinţific, tehnologic, a bunăstării etc., inteligenţa umană scade vertiginos, punând în pericol şi evoluţia lumii contemporane şi a generaţiilor următoare.

Într-un film documentar şocant, din 2017 – “Demain tous crétins?” (Mâine, toţi proşti?) -realizat de Art France şi Muzeul de Istorie Naturală din Paris, se arată că există, în prezent, o mulţime de factori care pot conduce spre o abrutizare colectivă, în absenţa unei gândiri responsabile – carenţe în educaţie, comportamente nocive, conformismul, obedienţa ridicată la rang de virtute, în scopul obţinerii unor avantaje, diplome obţinute fără competenţe reale, înstrăinarea de sine, absenţa empatiei, violenţa fizică, verbală etc.

Conştientizarea existenţei acestui fenomen – mentalitatea de turmă sau spiritul gregar – ar trebui să fie ca o punere în gardă în legătură cu realitatea în care trăim, să fim mai atenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, să analizăm ceea ce suntem, cum suntem şi să acţionăm în funcţie de ceea ce ne dictează conştiinţa individuală. Am putea avea, în felul acesta, o şansă de a ne proteja libertatea, puterea de decizie, individualitatea, refuzând manipulările de tot felul.

$$$

 ANNIE ERNAUX

Annie Ernaux a câștigat premiul Nobel pentru literatură în 2022 la vârsta de 82 de ani, după 49 de ani de la debutul său literar.

Ce a lăsat autoarea ca moștenire literară în aproape jumătate de veac de activitate și ce lecții despre scris putem decupa din textele sale?

Propria experiență ca rădăcină pentru ce vrei să povestești

„… totul mi s-a întâmplat pentru a depune mărturie despre asta.”

(Annie Ernaux – „Locul. Evenimentul”, editura Pandora M, 2023)

Memoria personală este spațiul pe care autoarea îl cercetează și chestionează în toată opera sa. Viața devine materialul din care scriitoarea își croiește cărțile printr-o privire obiectivă, cu un ochi de cercetare auto-etnografică asupra experiențelor intime.

„Și adevăratul scop al vieții mele este poate doar acesta: ca trupul meu, senzațiile și gândurile mele să devină scris, adică ceva inteligibil și general, existența mea complet dizolvată în mințile și viețile celorlalți.”

Această abordare a autobiografiei ne încurajează să ne gândim cum putem să pornim de la momente din propria viață pe care să le analizăm ca actant și observator. Astfel, indiferent că dorim să rămânem într-o zonă de confesiune personală sau vrem să facem pasul spre elaborarea unei povești ficționale, aspectele trăite și simțite din propria viață pot aduce surse de autenticitate și relație directă cu cititorul.

Realitatea personală și colectivă

Annie Ernaux ne propune ca prin rememorarea anumitor momente din viața ei să putem intra într-o lume în care putem vedea și viețile, realitățile și profunzimile trăite ale unei societăți, a unor comunități, a unei lumi care este observată în detaliu și oferită ca „felie de realitate” socială, istorică și chiar politică. Făcând legătura cu ce a trăit și a văzut în viața ei, autoarea ne oferă o panoramă asupra educației, claselor sociale, căsătoriei, sexualității și a unei multitudini de tematici care deschid o fotografie de grup, un peisaj detaliat asupra oamenilor pe care i-a întâlnit și cunoscut. Împletirea spațiului personal cu cel colectiv aduce textelor sale nota distinctivă.

Ce putem învăța din asta? Cum ne percepem viața și ce observăm în anumite contexte de experiență personală poate pune o lumină și asupra unui grup specific de oameni, a unei generații, a unei decade, a unei lumi pe care am cunoscut-o direct.

Autoarea se dedică trasării propriei apartenențe la un strat social considerat „de jos” pentru lumea literară franceză – un sentiment de alteritate și de prezență ca „outsider” pe care a trăit-o profund și despre care a scris – a nu aparține unei elite culturale și sociale.

Rămâne cu noi ideea că indiferent din ce loc sau strat social provenim, viziunea noastră asupra realității este validă și necesară.

„Vocile transmiteau o moștenire a sărăciei, a lipsurilor anterioare războiului și a restricțiilor, plonjând într-o noapte imemorială, „în vremuri”, ale căror plăceri și dureri, obiceiuri și cunoștințe le depănau:

să locuiești într-o casă de chirpici

să porți galoși

să te joci cu o păpușă de cârpă

să speli rufele cu cenușă de lemn

să atârni de cămașa copiilor lângă buric un săculeț mic de pânză cu căței de usturoi, pentru a alunga viermii

să asculți de părinți și tot să primești scatoalce, dă-ți seama ce s-ar fi întâmplat dacă răspundeai obraznic”

(Annie Ernaux – „Anii” (editura Pandora M, 2023))

„Enumerau toate lucrurile de care nu aveau habar, necunoscute nicicând:

să mănînce portocale, carne roșie

să aibă asigurări sociale, alocații familiale și pensie la șaizeci și cinci de ani

să meargă în concediu”

(Annie Ernaux – „Anii” (editura Pandora M, 2023))

Autobiografia care depășește rușinea și aduce onestitate

În formula confesivă a scriiturii personale, ca femei suntem de multe ori puse față în față cu anumite momente din viață pe care le-am trăit, dar despre care nu găsim curajul de a scrie. Poate este vorba de niște subiecte tabu sau despre anumite ipostaze în care ne este frică să ne expunem deciziile luate sau reacțiile.

Annie Ernaux reușește să taie frânghiile care ar putea să ne țină legate și imobilizate de rușine, prin filosofia ei de viață care punctează libertatea sinelui. Alege formula sincerității și a asumării aducându-ne aminte că experiențele trebuie împărtășite chiar dacă sunt grele, chiar dacă pot aduce replici neplăcute din exterior. Această demonstrație o face și în „Evenimentul” – text în care povestește prin ce a trecut mintea, sufletul și corpul ei în urma unui avort clandestin din anii 1960 (avortul se afla în ilegalitate în Franța atunci).

În interiorul povestirii există un pasaj care funcționează și ca o artă poetică miniaturală a scriitoarei care clarifică intențiile sale în comunicarea onestă acestui subiect care și astăzi generează scindări seismice atât în viața femeilor, cât și în viața politică internațională.

„Am șters singura vinovăție pe care am simțit-o vreodată față de acest eveniment, care mi se întâmplase și nu făcusem nimic în legătură cu el. Ca un cadou primit și risipit. Pentru că dincolo de toate motivele sociale și psihologice pe care le pot găsi pentru ceea ce am trăit, există unul de care sunt sigură mai presus de toate: totul mi s-a întâmplat pentru a depune mărturie despre asta. Și adevăratul scop al vieții mele este poate doar acesta: ca trupul meu, senzațiile și gândurile mele să devină scris, adică ceva inteligibil și general, existența mea complet dizolvată în mințile și viețile celorlalți.”

(Annie Ernaux – „Locul. Evenimentul”, editura Pandora M, 2023)

Lecția curajului și a onestității este poate una dintre cele mai puternice lecții despre literatura contemporană pe care Annie Ernaux o arată prin propriul exemplu de valorificare a adevărului și depășire a limitărilor de mentalitate sau prejudecată care plutesc în jurul nostru. Ne inspiră să îndrăznim să abordăm temele „grele” din propria viață și să le atacăm cu neînfricare.

„Pentru o femeie să poată scrie despre propria viață fără rușine sau frică – acesta rămâne un act radical și de multe ori un act de transgresiune. Ca femei, atât de mult din experiența noastră este trăită prin corp; proiectul de o viață al autoarei de a se scrie pe sine – despre violul pe care nu-l poate numi, despre avort sau despre experimentarea dorinței – este cu implicări profund feministe, extrem de actuale.” (Rhiannon Lucy Cosslett despre Annie Ernaux)

Stil minimalist

Stilul folosit de autoare se distinge prin simplitatea și precizia exprimării. Annie Ernaux nu folosește decorațiuni lirice sau imagini metaforice, miza fiind mereu claritatea și livrarea unor descrieri care să arate concretul, acel „ce se vede”. O lecție importantă pentru orice scriitoare aflată la început de drum – „less is more”: cum putem să facem o prioritate din a crea fraze care urmăresc aproape filmic lucrurile aduse în discuție – că este vorba de un personaj, acțiune sau spațiu.

În același timp, autoarea ne orientează prin scriitura ei la conștientizarea faptului că limbajul este un instrument iar modul în care „potrivim” cuvintele între ele trebuie să fie făcut cu gândul de a merge la esență iar fiecare cuvânt în parte trebuie ales pentru a avea impact maxim.

„Mi-a spus să revin miercurea următoare, singura zi în care putea aduce un specul de la clinica unde lucra. Urma să-mi pună o sondă, fără nimic altceva, nici apă cu săpun, nici clor. Mi-a confirmat tariful, patru sute de franci, bani-gheață. Luase situația în propriile mâini cu hotărâre. Fără familiaritate – nu mă tutuise – și discretă – nu pusese întrebări -, a mers la esențial, data ultimului ciclu, prețul, tehnica folosită. Era ceva straniu și liniștitor în această materialitate pură. Nici sentimente, nici morală. Din experiență, doamna P.-R. știa cu siguranță că un discurs limitat la detaliile practice evita lacrimile și confidențele care irosesc timpul în zadar sau duc la răzgândiri.”

(Annie Ernaux – „Locul. Evenimentul”, editura Pandora M, 2023)

„Suntem făcuți din cuvinte” – Annie Ernaux

Autoarea insistă pe ideea că toți ne construim realitatea și identitatea prin cuvinte, prin ce povestim, prin ce ne aducem aminte. Cuvintele noastre sunt importante, ele transmit nu numai o existență trăită în interiorul nostru, ci pot reflecta o întreagă comunitate, societate și lume.

$$$

 BERNARDIN DE SAINT-PIERRE

Jacques-Henri Bernardin de Saint-Pierre s-a născut la Le Havre la 19 ianuarie 1737.

Deși s-a împodobit cu titlul de cavaler, a suferit mult timp de pe urma unei nașteri pe care avea să o recunoască mai târziu ca fiind „cinstită, dar comună”. A avut o tinerețe săracă și aventuroasă. Dacă „copilăria de neuitat” este într-adevăr unul dintre izvoarele secrete ale operei, cea a lui Bernardin, sub tutela unui tată indiferent, apoi a unor preoți severi, nu a fost fericită, decât în reveriile romantice alimentate de lectura lui Robinson Crusoe și a Vieților Sfinților .

A călătorit, apoi a solicitat și a obținut un certificat de căpitan-inginer pentru Île de France (actualul Mauritius) datorită protecției baronului de Breteuil și a plecat în 1768. A rămas acolo timp de trei ani.

În timpul șederii sale, a dezvoltat o afecțiune profundă pentru insulă și pentru locuitorii ei. Acolo i-a întâlnit pe doi tineri îndrăgostiți, Paul și Virginie, a căror poveste i-a inspirat viitorul roman.

Întors la Paris în iunie 1771, a început să frecventeze saloanele filozofice, în special pe cele ale domnișoarei de Lespinasse și ale doamnei Necker. Eșecul lecturii de către acesta din urmă a operei Paul și Virginia l-a aruncat pe autor într-o asemenea îndoială cu privire la valoarea operei sale, încât aproape a distrus-o; Joseph Verret a fost cel care l-a salvat din incendiu.

Paul și Virginia a fost publicată în 1788. Autorul s-a cufundat în frumusețea naturală a Insulei Franței și în obiceiurile locuitorilor acesteia. Intriga romanului este bazată pe viața a doi copii, Paul și Virginie, crescuți împreună în natura luxuriantă a insulei, departe de influențele corupătoare ale societății. Povestea explorează teme precum dragostea pură, inocența și simplitatea vieții.

Din momentul publicării, „Paul și Virginie” a avut un succes imens. Romanul a fost bine primit atât de public, cât și de criticii vremii, care i-au apreciat stilul poetic și liric de scriere și idealurile romantice.

Laureat al Academiei din Besançon, Bernardin de Saint-Pierre a fost superintendent al Jardin des Plantes și al cabinetului de istorie naturală în 1791 și profesor de morală la École Normale în 1794.

Jacques-Henri Bernardin de Saint-Pierre a murit la Eragny sur Oise la 21 ianuarie 1814.

În 1904, domnul Eugène Patron a lăsat moștenire muzeului o sumă de cincizeci de mii de franci destinată ridicării unei statui a lui Bernardin de Saint-Pierre în Jardin des Plantes. Patin și-a ținut elogiul, iar Aimé Martin a scris o Notă despre Bernardin de Saint-Pierre.

Sursă:

Bernardin de Saint-Pierre pe site-ul Academiei Franceze

$$$

 ADRIAN PĂUNESCU

„Și simt, vai, simt că voi pleca departe

că tot ce fac a și ajuns zadarnic,

măcar să fiu, la propria mea moarte

chemat ca inculpat și ca paharnic.“

5 noiembrie 2010, Spitalul de Urgență Floreasca, București. Dimineață. O mână de ziariști tresar la apariția medicului Şerban Brădişteanu. Acesta, cu emoție în glas, rostește o declarație scurtă: „În această dimineaţă, 5 noiembrie 2010, la ora 7:15, inima maestrului Adrian Păunescu a încetat să bată. După nenumărate tentative de resuscitare, a trebuit să ne declarăm învinşi şi maestrul a plecat dintre noi”.

Scriitorul fusese internat din 26 octombrie la Spitalul de Urgenţă Floreasca, având probleme cardiace, renale şi hepatice. Starea de sănătate s-a înrăutăţit în noaptea de 2 spre 3 noiembrie, pe fondul unor probleme mai vechi. Medicii au intrat în alertă în momentul în care au constatat oprirea bătăilor inimii şi au încercat timp de mai multe ore să-l resusciteze. La un moment dat, inima lui Adrian Păunescu a repornit, însă starea lui s-a menţinut gravă. Timp de două zile, poetul a fost ţinut în viaţă de aparate. În ciuda eforturilor depuse de personalul medical, Adrian Păunescu a decedat vineri dimineața. Avea 67 de ani.

Bardul de la Bârca

Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943 în Copăceni, judeţul Bălţi, Basarabia, părinții săi fiind Floarea și Constantin Păunescu. Și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în judeţul Dolj, fiind crescut mai mult de bunica sa, cum recunoaște în notele biografice „Viața lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu”: „Bunica mea a fost şi mama mea, pentru că eu mi-am petrecut copilăria fără mamă. Tata s-a însurat a doua oară cu o femeie serioasă şi bună, din Măceşu de Sus, o comună aflată la 7-8 km de Bârca, peste dealuri. Se numea Constantina, i se zicea Margareta şi avea o demnitate excepţională în confruntarea cu viaţa. Era învăţătoare. A rămas lângă tata în toate transferurile la care era obligat marele reacţionar liberal, ca să nu-şi refacă organizaţia. Uneori am fost şi eu cu ei, pe unde ajungeau, la Cârna, de exemplu, dar cea mai mare parte a timpului am trăit-o alături de bunicii mei. Maica-mare m-a învăţat mila, aşa cum tata-mare m-a învăţat tabla înmulţirii.”

A absolvit Colegiul Naţional Carol I din Craiova. Tatăl lui Păunescu, membru al Partidului Naţional Liberal, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru „activităţi anti-comuniste” de regimul stalinist de după 1945 şi din această cauză Păunescu a trebuit să aştepte trei ani înainte de a se putea înscrie la facultate. Păunescu a studiat filologia la Universitatea din Bucureşti.

A debutat ca poet în 1960, iar din 1973 conduce revista „Flacăra”. De-a lungul vieții a publicat foarte multe volume de versuri, printre care: ”Mieii primi” (1967), ”Repetabila povară” (1974), ”Pământul deocamdată” (1977), ”Manifest pentru sănătatea pământului” (1980), ”Totuși, iubirea” (1983), ”Viața mea e un roman” (1987), ”Sunt un om liber” (1989), ”Poezii cenzurate” (1990), ”Cartea cărților de poezie” (1999) (integrala poeziilor apărute în volume, cu un capitol de versuri inedite), ”Un om pe niște scări” (2006), ș.a.

Stindardul generației în blugi

„Te salut, generație în blugi!”

Adrian Păunescu a fost cunoscut mai ales ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire muzical-culturală desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. În cadrul cenaclului, Păunescu a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicului tânăr, în ciuda numeroaselor sancționări aduse acesteia de către puterea comunistă; el a inventat sintagmele „generația în blugi” și „muzică tânără” pentru a-și desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritățile iubite de aceștia, ale genurilor folk și rock.

Pe scena Cenaclului Flacăra, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere româneşti, poeţi şi alţi creatori: Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Dan Andrei Aldea, Adrian Ivanițchi, Valeriu Sterian, Florian Pittiș, Anda Călugăreanu, Zoia Alecu, Tatiana Stepa, Vasile Șeicaru, Marcela Saftiuc, Alexandru Zărnescu , Ștefan Hrușcă și mulți alții.

Mișcarea luând proporții, Păunescu a devenit incomod în ochii conducerii comuniste. Este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploieşti din iunie 1985. Incidentele s-au datorat pe de-o parte condițiilor meteo (furtună) care au făcut să fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul, iar pe de altă parte faptului că unii participanți au profitat de această ocazie și au creat o busculadă, soldată cu cinci moţi şi câteva zeci de răniţi. La acel moment incidentul a fost trecut sub tăcere de către autorități.

Cu toate că a fost considerat de mulţi români un sicofant pentru felul în care îl lăuda pe dictatorul Nicolae Ceauşescu, orientarea politică a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stânga. Spre deosebire de alte personalităţi ale perioadei comuniste, Păunescu a promovat idei de stânga mai liberale, de inspiraţie occidentală. Forțat de împrejurări, Păunescu a întreţinut relaţii strânse cu membri ai aparatelor comuniste de stat şi partid.

„Sunt un om liber”

După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista „Totuşi iubirea”. În calitate de publicist a mai condus ziarul „Sportul românesc”, o scurtă perioadă în 1999, şi a realizat emisiuni de fotbal la „Antena 1”.

Răsfăţat al mulţimilor în perioada Cenaclului Flacăra, Adrian Păunescu a fost unul dintre puţinii grei ai scenei publice comuniste care nu s-a volatilizat odată cu căderea regimului. Doar pentru scurtă vreme, vreo trei ani, poetul a dispărut din ochii românilor, fiind readus în atenţia opiniei publice în 1992, prin intermediul postului public de televiziune. S-a întâmplat mai exact pe 17 iulie, când e invitatul lui Mihai Tatulici. Este un moment-cheie pentru cariera sa. Trebuie să vorbească despre odele pe care le aducea, pe vremuri, cuplului Ceauşescu. Unii aşteaptă scuze publice, alţii explicaţii, oricum, o schimbare de paradigmă se impune. Pe micile ecrane ale românilor apare însă acelaşi Păunescu: dramatic, incandescent, îndrăzneţ şi sfidător. „Sunt un porc. Sunt porcul dumneavoastră de Crăciun liber“, spune. Gabriel Liiceanu scria: „Şi care societate n-are nevoie de porci? Mai ales de porci talentaţi, de porci la nevoie gingaşi, care ştiu să cânte, să plângă, să facă versuri, porci cu voce de piept care trec uşor de la versul de iubire, înfiorat şi foşnitor, la cel care răscoleşte, viril, măruntaiele pământului strămoşesc […] pentru a ajunge în cele din urmă la versul cu adevărat porcesc, cel care aduce bani, putere, privilegii“.

În același an de cotitură, 1992, Adrian Păunescu a devenit membru al Partidului Socialist al Muncii, care era considerat un continuator al Partidului Comunist Român. A fost ales senator în 1992, pe listele PSM, dar patru ani mai târziu, în 1996, partidul său n-a mai obţinut numărul de voturi necesare intrării în Parlament. A revenit în Senat în 2000, pe listele PSDR Dolj, şi apoi în 2004 pe listele PSD Hunedoara. În mandatul 2004-2008, Adrian Păunescu a deţinut o funcţie importantă, aceea de preşedinte al Comisiei pentru Cultură din Senat.

„Vinovat de iubire”

In ciuda faptului că a avut o viață sentimentală foarte intensă, înșirând cuceriri pe bandă rulantă, Adrian Păunescu a fost căsătorit doar de două ori, prima dată cu poeta Constanţa Buzea, apoi cu Carmen Antal. “Bardul” a avut trei copii pe care i-a recunoscut oficial: Ioana, Andrei şi Ana Maria.

Cu Constanța Buzea, Păunescu a fost căsătorit timp de 18 ani, cei doi încheindu-și mariajul în urma infidelității poetului. În 2009, Constanţa a decis să publice jurnalul “Creştetul gheţarului”, în care mărturisea îndurerată: “Îşi aranjează să rămână singur în Bucureşti. Ne expediază în vacanţe lungi, ca să-şi facă de cap”. Soţia a mai dezvăluit un episod care a rănit-o profund: “Câteva luni după naşterea Ioanei, stând noi de vorbă, încercam să-l asigur că următorul nostru prunc o să fie băiat. Dar îi scapă o remarcă aiuritoare, că lui i se vor naşte numai fete. Şi, fără să-i pese de efect, mi se spovedeşte cu orgoliu că e tată şi la altă casă. Că o nebună îndrăgostită de el, măritată, i-ar fi născut gemene. Adrian reuşise performanţa de a trăi liniştit, pendulând între două femei însărcinate, nevasta şi amanta, alăptându-i pruncii dolofani”.

Autoarea merge mai departe, dezvăluind că fostul ei soț a avut o idilă chiar cu Ana Blandiana: “Într- o noapte, soseşte acasă euforic şi gălăgios, umăr la umăr cu Nana Otilia (n.r. – combinaţie între pseudonimul literar al Anei Blandiana şi numele ei real, Otilia Coman), vizibil surprinsă când le-am deschis uşa… Păreau amândoi picaţi din grădina Raiului, după izgonire… Apoi, Adrian venea acasă şi se culca pe canapea, cu spatele la noi. Suferea. Ofta cu ochii strânşi, refăcând în minte scenele cu Nana îmbrăţişându-se.”

În ultimii ani, ziarele de scandal nu au încetat să-l hăituiască pe Adrian Păunescu și să-i disece viața personală, întorcându-l pe toate părțile. În 2004, în localitatea doljeană Pieleşti, Carmen Păunescu, femeia cu care poetul era căsătorit din 1990, a produs un accident teribil, în urma căruia au decedat trei persoane şi care i-a adus o condamnare la trei ani cu suspendare. Evenimentul l-a determinat pe Păunescu să se retragă o vreme de pe scena publică, fiind rar văzut la televiziuni şi prin ziare.

Despre „încercările tot mai crude ale vieții” poetul se va destăinui pe blogul personal: „Am trecut printr-o perioadă grea, plină de solicitări și de provocări, perioadă pe care aveam datoria s-o iau în serios, în toate datele ei. Le răspund, în această clipă, tuturor compatrioților care mi s-au adresat, pe blog, prin poștă sau prin scurte mesaje telefonice. Le mulțumesc, emoționat. Nu e puțin lucru să ai atâția prieteni și să exiști în conștiința atâtor oameni. Știu și, vai, simt că, și dacă aș fi nemuritor, tot ar trebui să mor și tot o să mor, pentru a-mi plăti impozitul la care obligă încercarea de a fi etern. Sunt muritor și de aceea am puterea să mă bucur de fiecare întârziere a mea pe acest pământ răbdător.”

Ultima petrecere

Într-unul din ultimele sale interviuri, Adrian Păunescu declara: ”Eu sunt de ani și ani victima nobilă a unui pariu cu istoria. Eu am tot spus că nu vreau să mor înainte de a vedea o țară a tuturor românilor din toate provinciile lor natale. Ce era dacă eram numai poet? Care era substanța scrisului meu, să zicem așa, a operei mele? Nu era nimic. Era un vid coafat. Eu am împrumutat din durerile contemporanilor mei, mi-am împrospătat propria durere cu durerea contemporanilor mei. Am fost în permanentă relație cu neamul meu. Am fost în incendiu. Am trăit iubind și, cum am zis despre Bob Dylan, ‘Și am murit trăind”’.

Într-un editorial publicat la 21 iunie 2010, în cotidianul Jurnalul Național, Adrian Păunescu a menționat că suferă de o boală gravă, fără să-și facă public și diagnosticul.

O lună mai târziu, pe 20 iulie 2010, poetul Adrian Paunescu și-a serbat ultima sa zi de naștere, alături de prietenii apropiați.

Invitația suna astfel: „Sperând să pot ieşi din suferinţa care mi-a fost dată, vă invit la sărbătoarea celor 67 de ani de viaţă, marţi 20 iulie, orele 17.00, în curtea casei mele din Dionisie Lupu, nr 84. Va rog să nu-mi aduceţi flori care ar avea o semnificaţie nedorită. Adrian Paunescu”

La masă s-a servit și vin, dar mai ales spirit. Curtea casei era plină. Rude, prieteni, scriitori, jurnaliști… Lume pestriță. Ovidiu Ioanițoaia, Adrian Cioroianu, Corina Dragotescu, Victor Ciutacu, Alex Ștefănescu… Foștii miniștri Nicolae Văcăroiu și Florin Georgescu nu și-au uitat vechiul prieten, chiar dacă acesta a părăsit PSD-ul, iar Gelu Voican Voiculescu n-a mai pus la cale încă o revoluție. Dorel Vișan a recitat, sublim. Păunescu era între prieteni. „S-au dat deoparte cu sfială/ Mulțimea toată murmura/ Văzându-i hainele de gală/ Să ne trăiești, Măria Ta!“. A fost ultima petrecere cu fast, închinată în cinstea prietenilor, la care Adrian Păunescu a mâncat numai salată și a băut doar apă.

Vizita doctorului Beuran, la ceas de noapte

Poetul suferea de mulţi ani de diabet, iar rezultatele analizelor recente demonstrau că are mari probleme la ficat. Slăbise aproape 30 de kilograme, iar la sfârșitul lunii octombrie 2010 a fost internat în stare gravă. Medicul Mircea Beuran, şeful Secţiei Chirurgie din cadrul Spitalului de Urgenţă Floreasca, își amintește: „Înainte de a fi internat, îl văzuseră mai mulţi doctori. Soţia şi fiica poetului, care mă cunosc de mulţi ani, m-au rugat să vin să îl văd, crezând că-l pot convinge să se interneze. El se săturase să meargă la spital. Scenariul prevăzut era că prezenţa mea să fie absolut inopinată, ca o vizită la ceas de noapte, pe la ora 22.00, bătând la poartă pentru simplul motiv că am zărit o lumină la geam. L-am găsit în stare critică, abia respira. I-am explicat bărbăteşte că timpul este foarte scurt pentru a mai sta la poveşti. Aşa cum a găsit rimă în toate, aşa trebuia să regăsească dorinţa de a trăi.”

Scrisoare din Secţia de Reanimare a inimii

De pe patul Spitalului de Urgenţă Floreasca, în stilu-i caracteristic, și cu o sinceritate devastatoare, poetul Adrian Păunescu a redactat o scrisoare testament, dedicată tuturor celor interesaţi de starea sa.

“Dragii mei compatrioţi,

Vă scriu dintr-o situaţie mai puţin obişnuită. Nu, nu vă scriu din lagăr. Nu, nu din vreun azil politic pe care l-aş fi cerut în alte părţi. Nu vă scriu nici măcar din pogonul meu de libertate personală, ocrotit şi pregătit pentru a-l semnaliza în teritoriul liber de ură, de prejudecăţi, de ranchiună.

Vă scriu, pur şi simplu, din serviciul de reanimare al Secţiei de Chirurgie Cardio-Vasculară a Spitalului de Urgenţă Floreasca, din Bucureşti. Ani şi ani am evitat să calc treptele unui spital. Carmen, Ana-Maria, Andrei, prof. dr Ionescu-Târgovişte, dr Mihai Viorel, dr Cristian Serafinceanu au tot insistat să mă internez pentru a rezolva în fond durerile care m-au tot încercat.

A venit însă într-o seară, într-o strictă complicitate cu Ana-Maria, prof. dr Mircea Beuran şi m-a convins, cu argumente serioase şi imbatabile, că, dacă vreau să trăiesc în continuare, trebuie să mă las pe mâna medicinei performante a momentului. M-am limpezit şi am decis că aşa voi face. A doua zi, la 13:30, conform făgăduinţelor, a venit Ambulanţa, cu medici siguri pe ei înşişi, cu brancardieri hotărâţi, şi m-a luat. Jumătatea de oră trăită în Ambulanţă m-a costat, din punct de vedere nervos, jumătate de viaţă. Nu-ncăpeam pe targă. Îmi erau ameninţaţi genunchii de pragurile pe lângă care aveam să trecem, am fost internat în cea mai mare grabă la secţia condusă de marele medic Mircea Beuran. Căutările n-au încetat însă.

Mi s-au făcut primele 15-20 de investigaţii. Între timp, a avut loc un dialog între cei doi profesori, care-şi împart acelaşi spital de urgenţă, dr Beuran şi dr Brădişteanu. Ei au ajuns la concluzia că problema mea principală e inima. Au decis să mă mute în zona dotată electronic pentru cele mai profunde determinări ale existenţei inimii în pieptul meu şi concluzia a fost că, de la etajul 1, trebuie să urc, neapărat, la 6.

Din reanimarea urgentă a inimii, parcă din centrul ei magnetic, mă descriu şi îi descriu pe toţi cei din jurul meu, sub această perspectivă, a bătăliei pentru salvarea inimii. N-am crezut niciodată, în mod serios, că mă ameninţă moartea. Dar văd, în prea multe ziare şi la prea multe televiziuni, aşezarea numelui meu între viaţă şi moarte. Şi nu pot să nu mă emoţionez. Chiar aşa?! Da, chiar aşa. Şi eu sunt unul dintre muritorii care nu-şi înţeleg condiţia, câtă vreme se mai răsfaţă cu aerul existenţei în care pluteşte, fără merite şi fără permis.

Aflu din cuvinte risipite prin dialogurile despre mine că situaţia mea e gravă, că inima, că rinichii şi că ficatul… Nu era o simplă hachiţă a mea cantonarea în casă şi refuzul de a participa la petrecerile lumii. Sunt suferind. Agresiunile din timpul vieţii n-au plecat din trupul de care s-au atins, ci continuă să-l chinuiască şi să-l subjuge. Am propriile mele dureri personale şi mă doare durerea cea mare a nefericitei mele ţări.

Ziarul Adevărul a făcut gestul nobil de a aminti că tăierea pensiilor m-a afectat cumplit. Am decis că nu iau pensia tăiată. O restitui, aşa cum îmi vine, statului, iar eu îmi desăvârşesc drumurile prin iadul realităţii, ca să nu-mi moară copiii de foame. Muncesc de la 18 ani, dacă nu mai de mult. Băieţii de bani gata ai anilor noştri şi-au băgat cuţitele în cuantumul pensiei mele totale şi mi-au dărâmat ultimul echilibru. Cum aş face să nu resimt dureros această ofensă?

Indivizi putred de bogaţi iau măsura de a ne ciopârţi nouă pensiile. Inima mea le resimte toate astea şi le dedică nefericiţilor care ne conduc şi ne ghilotinează drepturile. Datoriile mele faţă de casa în care trăiesc şi de familia mea sunt mult mai mari decât aş obţine, în mod natural, pe toate muncile mele. Probabil voi muri mai devreme şi organizaţiile de şacali vor putea profita, în deplină libertate, de banii care rămân după Adrian Păunescu.

O problemă au devenit medicamentele, atât pentru numărul lor în înmulţire, cât şi pentru preţurile lor infernale. Eu suferinţele acestui organism al meu nu le-am făcut ascunzându-mă după soba bunicilor, acasă, ci în bătăliile de zi cu zi pe care le-am dat în ţară. Bolile le-am făcut atunci, medicamentele trebuie să le cumpăr acum. Dar nu mai am puterea bănească de a le obţine, la preţuri acceptabile la starea mea financiară de astăzi.

Monitoarele Secţiei de Reanimare de la cardiologia de urgenţă condusă de prof. dr Şerban Brădişteanu mă îngână din când în când, văzându-şi de lectura stranie a organismelor care li se dau de citit. E mare lucru totuşi să mai existe oameni care te înţeleg şi te apără. Este nota cea mai înaltă a vieţii ca nişte mari specialişti în sănătate să se aplece asupra ta, să te analizeze şi să-ţi spună ce ai de făcut. Oricât aş fi de trist, oricât aş fi de disperat, oricât m-aş simţi de captiv în maşinăriile electronice care-mi urmăresc tensiunea, respiraţia, funcţiile organismului, glicemia, pH-ul şi, în genere, toate funcţiile vitale, am dobândit convingerea că pot avea încredere în toate acestea, pentru că la pupitrele de comandă stau mari profesionişti, dedicaţi vieţii.

Mâncarea e fadă în spital. Telefoanele mobile mai degrabă nu merg, pentru că li se dă o undă sărăcăcioasă şi poate asta n-ar trebui să se petreacă în acest fel. A venit azi la mine o femeie operată de dr Şerban Brădişteanu. Punea toată puterea ei de convingere în fiecare cuvânt. Avea nevoie să restituie o parte din recunoştinţă celui ce-o salvase. În secţia unde sunt eu nu se poate intra. Ceea ce se întâmplă aici e prea grav ca să lase loc circului sau băşcăliei.

Noi vorbim dintre viaţă şi moarte. Şi n-avem totdeauna argumente să credem în viaţă şi să refuzăm orice complicitate cu moartea. Personal, n-am crezut că, de pe o stradă pe alta, dintr-o curte în alta, se poate ajunge la un duplex atât de încărcat de semnificaţii contrare: viaţa şi moartea. Şi, mai ales, nu mi-am închipuit că toată această absurditate se va referi la mine. Parcă nu eram eu la numărătoare. Dar mi-a intrat fiscul morţii în casă şi trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine.

Dacă voi reuşi – cu ajutorul marilor medici care mă înconjoară – să salvez această pâlpâitoare viaţă a mea, va trebui să rearanjez priorităţile. Suferinţa retrogradează orgoliile. Probabil că-n noi rămân, la acest examen, numai structura omenească neschimbată, ideea pură, sentimentele curate, disponibilitatea către omenie.

De-aici, dintr-un pat de spital din Secţia de Reanimare a inimii, de la Spitalul de Urgenţă, mi se limpezeşte privirea către crâncenele noastre bătălii de fiecare zi, către fronturil