$$$

 

PĂDUREA SPÂNZURATULUI

Vom vorbi in acest episod despre drama unui tanar ofiter din Armata Imperiala Austro-Ungara, care a refuzat sa mai lupte contra celor de acelasi sange cu el. A fost judecat ca tradator, condamnat si spanzurat langa localitatea Ghimes-Faget, la nord de Miercurea Ciuc. Asa ne-au fost prezentate faptele in romanul Padurea Spanzuratilor. Alte surse afirma si altceva. Cronicarul Cristian Grosu a completat sirul evenimentelor, in publicatiile Evenimentul Zilei din 5.06.1999 si Jurnalul National din 22.03.2004.

Andras Antal a fost unul dintre mar­torii incontestabili ai evenimentelor care au stat la baza romanului Padurea Spanzuratilor, scris de Liviu Rebreanu. Nascut in 1898, Antal inca mai traia in 2004, la varsta de 106 ani. Avea 19 ani in seara zilei de 10 mai 1917, cand a fost spanzurat sublocotenentul Emil Rebrea­nu, luminat de torte. Fata de situatia prezentata in romanul bine-cunoscut, ca si in filmul facut de Liviu Ciulei, ritua­lul executiei a fost mult mai simplu. Locul a fost ales ostentativ, chiar langa hotar, in asa fel incat trupele romane sa vada tristul eveniment.

Nefericitul ofiter a trecut rapid in lumea dreptilor, streangul fiind legat de un banal copac. Inaintea lui nu a mai existat alta executie. Victima a fost imediat ingropata, chiar la radacina pomului respectiv, langa un firisor de apa. Dupa razboi, in anul 1920, familia l-a deshumat si l-a mutat peste paraul Sant, un mic afluent al Trotusului, care reprezen­ta pana atunci granita dintre Imperiu si Regat. Identificarea cadavrului a fost simpla, deoarece fostul sublocotenent avea lipsa un deget de la mana stanga. Motivul dezertarii lui: voia sa treaca linia frontului, pentru a se stabili langa fratele sau, Liviu Rebreanu, aflat la Bucuresti. Daca ar fi trait, ar fi devenit, cel mai probabil, cumnat cu povestitorul Andras Antal, deoarece amandoi erau intr-un stadiu avansat pe calea casatoriei cu doua surori, Ilona si Maria, fiicele lui Gergely Laszlo, primarul din Ghimes-Faget.

Marea durere a lui Emil Rebreanu a inceput in clipa cand a fost transferat de pe frontul din Italia. A ajuns, in final, pe pozitiile avansate din Moldova, unde era obligat sa lupte, ca ofiter artilerist, contra fratilor sai romani. Toti camarazii stiau ca e singurul roman din regiment si il com­pa­timeau pentru asta. De altfel, inainte de a fi prins, mai incercase de doua ori sa trea­ca liniile frontului la romani si fusese iertat de fiecare data. Ar fi beneficiat de clementa chiar si a treia oara, dar a avut in buzunare cateva documente care au fost considerate de mare valoare. Scapa din nou doar daca ar fi pledat nevinovat, pe motiv ca a avut o ratacire de moment. Se pare ca s-a pierdut cu firea sau s-a incapatanat sa moara onorabil. Alte opinii afirma ca ar fi avut o cadere psihica, devenind adeptul devizei ca moartea nu este o infrangere si durerea este o senzatie benefica. Ca pregatire, era profesor de filosofie. A ramas antologica afirmatia pe care a facut-o inainte de a fi executat: Candva, poate ca oamenii vor gasi acel adevar de care au atata nevoie si vor sfarama orgoliile ce ne duc la pieire.

Trupele erau derutate, luptele – in­ver­su­nate, disperarea – pretutindeni. Cui ii mai pasa de dezertare, cand viata conta tot mai putin, singura intrebare fiind oare cine scapa? Pe langa austri­eci, maghiari, secui, cehi si romani ardeleni, in uniforma cenusie de honvezi si husari erau echipati croati, slovaci, slo­veni, sarbi, bosniaci, ruteni, sasi, sva­bi si polonezi. Comunicarea intre cele 11 natiuni componente ale Imperiului se facea in limbile oficiale, germana si ma­ghiara.

Ilona, fosta iubita a lui Emil Rebrea­nu, avusese trei casnicii esuate, desi abia implinise 19 ani cand l-a cunoscut pe sublocotenent. Casatorita de la 15 ani, ea se hotarase sa se desparta de primul ei sot, care plecase pe frontul din Italia si Galitia. Dupa raz­boi, s-a maritat din nou si s-a mutat la Budapesta, unde a nascut un copil, care se va stabili ulterior in California. Dupa un nou divort, Ilona s-a intors in tara, la Miercurea Ciuc, si s-a casatorit a treia oara. A murit in 1980, la varsta de 82 de ani, intr-o comuna din judetul Bihor; traise acolo in ultimii ani, alaturi de fiica rezultata din ultima casnicie – esuata si ea, la fel ca celelalte.

In timpul razboiului, romancierul Liviu Rebreanu, fost ofiter in armata Austro-Ungara, era supravegheat de serviciile secrete din Bucuresti. Luptele erau in toi si evenimentele imprevizibile se derulau in mod halucinant. In anul 1920, dupa ce l-a reinhumat pe fratele sau, pe malul celalalt al Pasului Ghi­mes-Palanca, Liviu Rebreanu a inceput sa caute datele necesare pentru viitorul roman, Padurea spanzuratilor. In final, s-a stabilit la Valea Mare, langa Pitesti, unde a cumpa­rat o intinsa plantatie viticola, asezata in panta, ce avea in mijloc un co­nac impu­nator. Aici va si muri scriitorul, la 1 septem­brie 1944. Nu apucase sa guste din fericirea care ar fi urmat, aceea de a fi arestat, anchetat si batut de comunisti si de a-si vedea via arata, pa­mantul confiscat, conacul devenit sediu de GAC.

Cercetari arhivistice recente au scos la iveala faptul ca Emil Rebreanu ar fi cazut psihic in urma refuzului fratelui sau, Liviu, de a-l primi la Bucuresti. Ra­ceala intervenita intre frati era pricinuita de Fanny Radulescu, sotia romancierului, care nu dorea sa fie deranjata in ca­minul conjugal, mai ales ca urma sa nasca. O alta varianta este aceea ca ea se temea de eventualele represalii generate de ascunderea unui dezertor in casa altui transfug, care se eschi­va de la mobilizarea austro-ungara. Si astfel, va­zandu-se abandonat de propriul frate, la care tinea deosebit de mult, Emil Rebreanu s-ar fi spanzurat cu mana lui, doborat de un lung sir de deceptii. Documentul care a condus la aceasta concluzie nu a fost insa oferit presei, asa ca nu se poate sti cu certitudine cat este legenda, cat adevar si daca martorului Andras Antal ii functiona perfect memoria, la varsta de 106 ani.

Ipotezele sunt multe si variate. Se presupune ca, pentru a mu­samaliza suicidul, romancierul ar fi apelat la imagi­natie, gasind ca inventie salvatoare intentia de dezertare a fratelui mai mic, acuzatie care ar fi dus la executia descri­sa in roman. Este greu de dat un raspuns la intrebarea: De ce oa­re, dupa razboi, cadavrul nu a fost adus in Bucuresti sau langa Pitesti, la Valea Mare, ori in locurile natale din Ardeal?

Indiferent de volumul supozitiilor si dovezilor pro sau contra, romanul Pa­du­rea spanzuratilor ramane o capodo­pera a literaturii romane. Repre­zinta un ca­pitol dramatic al istoriei noastre zbuciumate, in care razboaiele nu au adus decat jale si suspine. Nicolae Iorga spunea, candva, ca importanta pamantului unei tari se stabileste in functie de numarul eroilor ingropati in el.

Atunci cand a izbucnit razboiul, liderii puterilor beligerante – Rusia, Ma­rea Britanie, Germania, Austro-Ungaria si Franta – dadeau asigurari ca respecti­ve­le confruntari vor dura doar cateva luni. In august 1914, imparatul Wilhelm II al Germa­niei, privind parada trupelor care plecau pe front, a strigat de la tribuna: Va veti intoarce victoriosi, inainte de cade­rea frunzelor! In realitate, frunzele au cazut de cinci ori pana la inapo­ierea din razboi a armatei germane, in­frante. Imperiul s-a prabusit, iar impa­ra­tul si-a pierdut coroana. Acelasi lucru s-a intamplat cu ultimul imparat al Imperiului Austro-Ungar, Carl Von Habsburg-Lothringen. Exilat la Funchal, pe o insula din largul coastelor maroca­ne, el a murit de pneumonie, la 48 de ani.

$$3

 FAMILIA DELAVRANCEA

“Hagiul îşi trânti capul pe o pernă de paie. Trupul lui , o flacără. Ce friguri! Sub el se deschisese ca o mare fără fund. Şi se ducea adânc, adânc, tot mai adânc. Şi pe gât gustul aurului, sângelui viu al aurului! Nefericit părinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba îi mirosise a aur!

Când Leana intră în odaie, el se ridică în coate şi-i strigă:

-Stinge focul …să dai cărbunii şi cenuşa înapoi!… Aruncă ciorba… şi să dai fulgii şi bucăţelele înapoi… Vreau banii pe jumătate, dacă nu toţi!

Şi începu să plângă în hohote.

-Ucigaş!… nebun!… nelegiuit!… în veci n-o să te saturi!

Leana, înmărmurită, să uita la el. Tocmai atunci s-auzi miorlăind la uşe cotoiul, tovarăşul ei de foame şi de tremurat, singura fiinţă care o mângâie şi pe care o mângâie.

Leana crăpa uşa. Hagiul se uită speriat şi, văzând cotoiul strecurându-se pe ușe, se resti:

-Să-i tai coada!… Să-i tai coada!… O coadă d-un stânjen!… până să intre, se răceşte odaia!… Să cheltuiesc eu pentru el?… Unde e toporul?… Am să i-o tai eu!

Se ridică în picioare. Picioarele tremurară, se îndoiră,trosniră din încheieturi. Hagiul se curmă de mijloc; deschise ochii, mari şi roşii; căscă gura şi căzu pe spate.

Leana, speriată, fugi afară, închinându-se…

Pe la miezul nopţii se păru că în odaia Hagiului se târăşte cineva d-a buşile. Ascultă.Auzi desluşit un sune de bani.

-El e. N-a murit, şopti Leana, banii îi prelungesc viaţa. Săracu nenea Hagiu!” (Hagi-Tudose)

1.*Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitor, orator, avocat, primar.

2.*Cella Delavrancea, pianistă şi scriitoare.

3.*Henrieta Delavrancea, arhitect.

1.S-a născut la 11 aprilie 1858, în Bucureşti, a fost scriitor, orator şi avocat român, membru al Academiei Române şi primar al Capitalei. Este tatăl pianistei şi scriitoarei Cella Delavrancea, precum şi al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

În 1866, Barbu e înscris la Şcoală sucursala nr 4 din “Coloarea Neagră“, direct în clasa a II-a, deoarece căpătase primele noţiuni şcolare anterior, cu dascălul Ion Pestreanu de la biserica Sf . Gheorghe Nou. Institutul Spiridon Danielescu adăugă la prenumele tatălui sufixul “-escu”, şi astfel viitorul scriitor poartă numele Barbu Ştefănescu.

În 1867 se înscrie în clasa a III-a la Şcoală domnească de la Maidanul Dulapului, unde cunoaşte pe profesorul Ion Vucitescu, prototipul eroului din nuvelă “Domnul Vucea “ .

În 1870 devine elev în clasa I-a la gimnaziul Gh.Lazăr din Bucureşti , unde frecventează numai un trimestru , iar pe 1 decembrie se transfera la liceul Sf.Sava .

În 1877, la 9 iunie debutează în ziarul “România liberă” , cu poezia patriotică “Stanţe” semnată Barbu . După absolvirea liceului Sf. Sava , devine student al Facultăţii de drept din Bucureşti .

În 1878 publică prima plachetă de versuri : Poiana lungă , semnată Barbu .

În 1882 îşi ia licenţa în drept ,cu teza : Pedeapsa , natura şi însuşirile ei . Cu ajutorul familiei Verghy , al fratelui său , avocatul Nicu Ştefănescu , şi al ziarului România liberă , pleacă la Paris , pentru pregătirea doctoratului în drept .

Spre sfârşitul anului 1884 se întoarce în ţara , fără a-şi fi luat doctoratul în drept , dar cu o solidă şi vasta cultura literar-artistică . Se înscrie la baroul Ilfov ; reia colaborarea la România liberă .

Reîntors în ţară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulaţie şi de prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiaţi, alături de Al. Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale şi plastice, precum şi nuvelele şi povestirile din prima ediţie a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Şuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmiriţa, Palatul de cleştar şi Odinioară, care anunţau cu pregnanţă un nume nou în literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) şi cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacţia României libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iaşi, publicând reportajele Ultimele ştiri şi Iaşi şi banchetul Junimiştilor (România liberă, octombrie 1884). Îl cunoaşte pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.

Face cunoştinţă cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor limpede de lăcrămioare şi mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan, căpitan de plai) şi cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură şi ştiinţă, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înfiinţarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuţă şi Anghel Demetrescu.

Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem guvernaţi şi Fiii poporului şi sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere şi de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului şi ale politicianului de mai târziu. Continuându-şi colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică. În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor şi colaborator la ziarele Democraţia şi Voinţa naţională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală şi dramatică (Epoca, 1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însuşiri intelectuale (O familie de poeţi).

E prezent în aproape toate domeniile artei şi ale vieţii publice, încercându-şi talentul în numeroase direcţii. La 19 aprilie 1887 tipăreşte revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuţă, C. Mille, P. Ispirescu şi Artur Gorovei. Atras de copleşitoarea personalitate a lui B.P. Haşdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică şi în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democraţia şi Voinţa naţională.

Publică, în continuare, la Vieaţa (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuţă şi, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând acelaşi interes tuturor problemelor literare, istorice şi filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăţie de culori.

De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariţia la Fălticeni a revistei de literatură populară Şezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat şi bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înţelege un popor este acela de a-i cunoaşte şi aprofunda tradiţiile, ştiinţa şi creaţiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast şi genial, pe care numai mulţimile şi popoarele îl pot avea“. Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă şi mai noi teorii de folclor comparat. Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei dădea o primă explicaţie a cuvântului doină, intuind un strâns raport de interdependenţă dintre om şi natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creaţiile poporane (Şezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observaţiei, cunoştinţele multilaterale şi adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), aşa cum va dovedi si studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepţie cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.

Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse şi alte articole în care, cu aceeaşi efervescenţă intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă şi de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creaţiei dramatice originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viaţa pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D. Pătrăşcanu.

Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică şi de istorie literară, intrând adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeţi şi critici, publicat în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific naţional al literaturii, având în vedere o strictă condiţionare socială şi istorică. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, şi de o serioasă cultură plastică, Delavrancea va realiza în câteva articole şi unele observaţii deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-şi clarifica preferinţele şi de a-şi consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura). Pasionat şi entuziast, cronicile de după 1890, semnate Era Dolce sau Viator, vor îmbrăţişa un câmp foarte vast de preocupări, cu deosebire despre câţiva din artiştii români de la sfârşitul secolului trecut, în primul rând despre Nicolae Grigorescu şi Andreescu, pe care l-a admirat sincer:

„În faţa peisajelor lui Andreescu vezi natura vie şi mare. (…). Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în simplu, energic şi suculent. La Grigorescu, bogăţia aparentă te răpeşte fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge şi te pune pe gânduri, te face să înţelegi, şi de aceea admiri fără regret şi fără reticenţă, căci pledoariile lui sunt nişte rezumate limpezi ale esenţialului din natură“ (Democraia, 1883)

Nuvele şi povestiri

Sultănica (1885)

Apă şi foc

Sorcova

Odinioară

De azi şi de demult

Văduvele

Linişte (1887)

Paraziţii (1892)

Trubadurul (1887)

Zobie

Milogul

Înainte de alegeri

Iancu Moroiu

Hagi-Tudose

Domnul Vucea

Bursierul

Suier

Răzmeriţa

Bunicul

Bunica

Boaca şi Onea

Micuţii

Angel Demetriescu

Irinel

Basme

Neghiniţă

Norocul dracului

Moş Crăciun

Palatul de cleştar

Dăparte, dăparte

Delavrancea

Stăpânea odată (1909)

Proză poetică

Nu e giaba cafea

Sadi-el-Mahib

Fanta-Cella

Sentino

 Dramaturgie

Trilogia Moldovei:

Apus de soare (1909)

Viforul (1910)

Luceafărul (1910)

A doua conştiinţă

Irinel (1912)

Hagi-Tudose (1913)

” O văz ca prin vis.O văz limpede aşa cum era. Nalta uscăţivă cu părul alb şi creţ cu ochii căprui cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene de la nas în jos.Cum daschidea poarta îi săream înainte.Ea baga binişor mana în san şi-mi zicea:

– Ghici…

– Alune!

– Nu.

– Stafide!

– Nu.

– Naut!

– Nu.

– Turta-dulce!

– Nu.

Până nu ghiceam nu scotea mâna din san.Şi totdauna sânul ei era plin.Îi sărutăm mâna.Ea-mi da părul în sus şi mă sărută pe frunte.Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.Ea îşi înfigea furca cu caierul de în în brâu şi începea să tragă şi să rasuceasca un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei.Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră.

– Ei ce mai vrei? îmi zicea bunica.

Surâsul ei mă gâdilă în creştetul capului.

– Să spui…

Şi niciodată nu isprăvea basmul.Glasul ei dulce mă legăna; genile mi se prindeau şi adormeam; uneori tresaream ş-o întrebam câte ceva; ea începea să spuie şi eu visam înainte.

– A fost odată un împărat mare mare…

– Cât de mare?

– Mare de tot. Şi-şi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi ii părea rău îi părea rău că nu avea copii…

– Bunico e rău să nu ai copii?

– Fireşte că e rău. Casa omului fără copii e casa pustie… . „

(Bunica)

„Un om poate greşi ,căci aşa este omul , perfectibil , iar nu perfect ,corigibil ,iar nu infalibil . În politică , în artă ,în literatură,în critică,în filosofie şi în ştiinţa ,omul greşeşte şi pentru aceasta nici calea adevărului nu i se închide ,nici aceea a reabilitării” (Barbu Ştefănescu Delavrancea )

Barbu Ştefănescu Delavrancea moare la 29 aprilie 1918, în Iaşi .

*

2.Cella Delavrancea, nascută la 15 decembrie 1887 ,a fost o pianistă, scriitoare şi profesoară română de pian, fiica cea mare a scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea, soră a arhitectei Henrieta Delavrancea, a Niculinei Delavrancea şi a lui „Bebs” Delavrancea, membră a cenaclului lui Eugen Lovinescu. Căsătorită cu un diplomat numit Tillea în timpul Primului Război Mondial (divorţată), cu Aristide Blank (divorţată), cu Philippe Lahovary. Una din prietenele intime ale reginei Maria a României.

Concertează în Europa, de multe ori în duet cu George Enescu, cu care urcă pe podium. Îşi face debutul literar în revista lui Tudor Arghezi, Bilete de papagal. Este autoarea unor nuvele, romane şi texte cu caracter memorialistic.

Din 1950 începe cariera didactică, mai întâi ca profesoară la Liceul de muzică din Bucureşti, între 1950 şi 1954, predând apoi pianul la Conservatorul de muzică din Bucureşti, din 1954 până la ieşirea la pensie. Mulţi pianişti celebri au fost elevii săi: Nicolae Licăreţ, Dan Grigore, Radu Lupu. Cu Dan Grigore stabileşte o colaborare şi o prietenie artistică de lungă durată. A scris şi a publicat sute de cronici muzicale şi de texte consacrate fenomenului muzical. Extrem de longevivă, a fost primul artist din istoria culturii române care a participat la sărbătorirea propriului centenar, în 1988, la Ateneul Român, printr-un concert de gală în care a cântat alături de pianistul Dan Grigore. (Sculptorul Ion Irimescu va fi al doilea artist care participă la sărbătorirea propriului centenar, organizată de Academia Română în anul 2003).

Este cunoscută şi pentru legătura sa romantică cu profesorul Nae Ionescu.

A scris ,,O vizită în ateleierul lui Brâncuşi”, o întâmplare adevărată din viaţa scriitoarei care are loc la Paris în anul 1922.

Cella Delavrancea , semnifică pentru toţi oamenii acestui străvechi pământ daco-roman „întruchiparea unui veac” de „artă românească” . Într-un interviu acordat Magdalenei Popa Buluc , în revista „Contemporanul” , din 1 ianuarie 1988 , pianista şi scriitoarea Cella Delavrancea spunea despre ceea ce reprezintă muzica în viaţa ei , şi anume :

” Reprezintă tot – preciza . Sunt un instrument care vibrează în permanenţă la muzică. Aud cântând continuu. Muzica ascute sensibilitatea până la exces . Graiul muzicii este cel mai vast şi cel mai apropiat de viaţă,pentru că principiul ei este mişcarea ,puterea ei -ritmul,forţa de convingere – cântecul . În viaţă sunt impresii simple , de o măreţie care nu poate fi surprinsă în cuvânt : singură muzica le poate exprima ” .

Viaţa ei reprezintă o tainică corelaţie între trecutul cultural al neamului nostru de melodişti şi prezentul acestuia , nelipsind perspectiva senină a viitorului . Iată ce spune Cella Delavrancea în acest context plin de muzicalitate :

„Debutul meu adevărat este în scrisori . Scriam mult încă de copilă . Tata îmi spunea : ” Taica,tu ai dar în literatură . Tu ai putea să scrii” . Am beneficiat de o formaţie spirituală complexă . În locuinţa noastră vibra dragostea pentru artă în toate formele ei , iar flacăra patriotismului nu se stingea niciodată . Într-adevăr ,la noi acasă se perindau mulţi oameni politici , scriitori, pictori,muzicieni … Cu Gherea , tata discuta politică ; arhitectul Ion Mincu era un prieten mult preţuit ; Octavian Goga ,pe care îl poreclise „Pribeagul” , cânta lieduri de Schubert şi eu îl acompaniam . Venea şi doctorul Jubi Doma , marele colecţionar de artă ,medicul artiştilor , veneau şi Nicolae Iorga , Victor Eftimiu,Gala Galaction,Ion Pillat,Duiliu Zamfirescu , Mateiu Caragiale ,poet-medic Vasile Voiculescu . Mai veneau şi alţi tineri poeţi ,primiţi întotdeauna de tata cu acea simpatie pe care o manifesta ori de câte ori descoperea o scânteie de talent . Venea la noi şi Gh.Petrascu , de o omenie caldă şi naturală . Şi Liviu Rebreanu ,învăluit ca un nor ; şi compozitorul Mihail Jora , cu mult farmec ,cu un suflet de fier ,pe care nimeni nu îl putea clinti . Cu Ionel Teodoreanu eram prieteni şi rude . Venea la noi şi pictorul Grigorescu . Tata îi săruta întotdeauna mâna cu evlavie . Era atât de melodios în peisajele lui ,iar mersul ţărăncilor lui este muzical . Şi,totuşi ,Grigorescu nu putea să suporte muzica . În ceea ce mă priveşte ,am rămas întotdeauna cu o mare admiraţie şi un mare respect pentru el . Mi-l amintesc şi pe sculptorul Medrea , ce a desăvârşit în piatră fizionomia atât de expresivă a lui Delavrancea . Dar cei mai buni prieteni ai tatălui meu au fost Vlahuţă şi Caragiale , despre care am scris şi am evocat verbal amintiri atât de multe . N-a fost supărare să n-o împartă cu ei , cum nu a fost nici bucurie să nu-i fi luminat pe toţi trei . „

Marea admiraţie a acestei artiste de renume mondial a constituit-o orfeul moldav , nepieritorul George Enescu , despre care spunea:

„E cea mai enigmatică figură pe care am întâlnit-o în viaţă şi cred că nimeni nu l-a cunoscut într-adevăr . Porecla de „Sfinx” i se potrivea de minune. Am concertat împreună de multe ori .Bunăoară ,prima dată când am cântat cu el , era o piesă lungă , „Sonata ” de Cesar Frank şi ne-am înţeles de minune ., încât nimeni nu a vrut să creadă că nu repetasem de nu ştiu câte ori . Este o piesă care nu poate fi cântată dacă nu se produce ,de la început,o perfectă sudare între pian şi vioară . „

Cella Delavrancea este simbolul fuziunii fascinante dintre muzica şi literatura , admirată de Enescu , Reiner Maria Rilke sau Gabriel Faure . Dar cele mai semnificative cuvinte ale ei se leagă de „Simfonia patriei ca meditaţie ” ,pornind de la clasicismul nostru ,care a fost folclorul românesc :

„Norocul muzicii noastre este bogăţia ritmică şi melodică foarte variată ,plămădită în secole de creaţie populară ,care stă la dispoziţia compozitorilor . Acolo sălăşluieşte inspiraţia şi originalitatea . Despre literatura este şi mai greu de dat o judecată ,deşi cunosc şi preţuiesc literatura de azi . Scriitorul trebuie să scoată la iveală zăcămintele de gând şi fapta ale romanilor , fiindcă suntem un popor pentru care sufletul îşi găseşte expresia cea mai deplină umană.”

Volume publicate

Vraja, nuvele, Cultura Naţională, 1946

O vară ciudată, roman, 1975

Arpegii în ton major, 1970

Mozaic în timp, Impresii. Călătorii. Portrete. Amintiri, 1975

Trepte muzicale, 1984

Dintr-un secol de viaţă, 1987

„Cella Delavrancea ,pianista apolinică şi scriitoare cu vocaţia poeticii care tainic,dar trainic canta ,este o fiică a acestui popor înfrăţit cu codrul şi cântecul ,al cărui suflet se contopeşte până la identificare cu armonia pe care o generează ,simfonic ca un ocean ,bună înţelegere între toate făpturile alese ale planetei „(D.Popovici)

Cella Delavrancea moare la 9 august 1991 .

*

3.Henrieta Delavrancea – Gibory, arhitect.

Henrieta Delavrancea – Gibory , s-a născut la 19 octombrie 1897 , a fost una dintre primele arhitecte din Bucureşti. A fost fiica lui Barbu Ştefănescu Delavrancea şi soră a scriitoarei şi pianistei Cella Delavrancea. Alături de Horia Creangă, George Matei Cantacuzino şi Octav Doicescu, face parte din generaţia de arhitecţi care a avut o contribuţie importantă la formarea şcolii de arhitectură modernă românească .

Mezina familiei afirma în 1980: „Henrieta este numele meu oficial, nume romantic, franţuzesc şi demodat, complet străin”. În cartea sa „Dintr-un secol de viaţă”, Cella Delavrancea aminteşte un episod când sora sa cea mai mică, Henrieta, care avea numai 6 ani, dădea examenul de trecere în clasa a doua. „Domnul Mincu îşi jucă rolul de examinator cu toată seriozitatea şi, după felicitările meritate, o întrebă ce vrea să devină când va fi mare: Arhitectă, răspunse fetiţa.” Henrieta Delavrancea Gibory s-a simţit arhitect, s-a uitat la tot ce s-a întâmplat în jur ca un arhitect, a trăit din a

$$$

 

POVEȘTI DE IUBIRE:

ADRIAN PINTEA ȘI LAVINIA TATOMIR

Fiecare iubire este unică, o amprentă irepetabilă pe două suflete împerecheate. A lor a depășit însă granița unicității, căpătând valențe nepământene. Acolo, în universul Lunii albastre, s-a țesut pânza subtilă de vis ce i-a prins pe amândoi în întregul căruia i-au fost destinați de stele.

El, actorul desăvârșit, de o frumusețe aproape ireală Când spui „Iancu Jianu”, îți fuge gândul la rolul lui impresionant din filmul dedicat eroului ardelean. Dar Adrian Pintea, sosit pe lume pe 9 octombrie 1954, era înzestrat și cu alte daruri artistice. „Adrian a fost o minune de copil: foarte frumos, sensibil, afectuos”, îl descria sora lui, Rodica Austin. „Stătea aplecat ore întregi peste o coală de hârtie și renunța doar când desenul prindea viață. Tata, care l-a învățat să cânte la vioară, i-a trezit în asemenea măsură pasiunea pentru muzică, încât era de neconceput să nu devină un muzician strălucit. După ce a citit toate cărțile pentru copii din bibliotecă, a început să scrie cărțile lui.”

A urmat Institutul de Artă teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București și a urcat pe scenă, stârnind ropote de aplauze cu interpretările sale de neuitat din teatru și cinematografie. Înzestrat, pe lângă frumusețea sa tulburătoare, cu o grație artistică de excepție, își cucerea spectatorii prin simpla emoție a privirii. Iar ca profesor universitar, stârnea afecțiunea studenților săi, cărora le era deopotrivă pedagog și prieten, dar și pasiuni arzătoare în rândul discipolelor.

Ea, Lavinia, era vindecătoarea cu puteri inexplicabile De când a venit pe lume, tot într-o toamnă, pe 2 septembrie 1980, odată cu o ploaie abundentă iscată din senin, cei din jurul ei au știut că e un copil special. Și nu s-au înșelat. Fetița cea precoce, de o curiozitate neobosită și de o energie inepuizabilă, spunea că vine de pe Luna albastră, o lume mirifică de unde își primea puterea neobișnuită ce avea să fie curând descoperită. „Copil fiind, am sesizat că diverse obiecte se tot lipeau de mâna mea”, povestea Lavinia. „Atunci, colegii, profesorii și părinții au observat și m-au privit cu uimire. Așa a început totul.” Tatăl ei, medic, a început s-o testeze și a constatat că palma stângă a fiicei sale se lipea cu precizie de zonele suferinde ale pacienților. Cazul Laviniei a fost intens mediatizat, iar ecoul nu s-a lăsat așteptat. Oameni din toate colțurile țării au dat năvală la Craiova, cerându-i ajutorul.

Așa s-a dedicat Lavinia vindecării semenilor săi, încă de la o vârstă la care alți copii se gândesc doar la joacă. „Am urmat Facultatea de Medicină pentru că am simțit că am har pentru această profesie. Medicii sunt, poate, prelungiri ale lui Dumnezeu pe Pământ”.

Cei doi au trecut de la Luna albastră la o lună de miere care a durat șapte ani. „Ne-am întâlnit pe 3 ianuarie 1997, în miezul iernii, pe o zăpadă foarte frumoasă, desprinsă parcă dintr-o poveste, la Craiova, acolo unde tocmai fusese montat spectacolul Hamlet, cu Adrian în rolul principal. După zile de repetiții epuizante, Adrian a rămas fără voce. Regizorul tehnic, bun prieten de familie, i-a vorbit despre mine. Adrian mă văzuse la televizor, îl fascinase darul meu și a dorit imediat să mă cunoască. Întâlnirea noastră a fost foarte stranie, asemenea unei regăsiri peste timp.”. 

Ea, vindecătoarea, avea șaisprezece ani, el, pacientul, patruzeci și trei 

S-au mai scurs trei ani până când, într-o noapte de toamnă a anului 2000, Lavinia a primit un telefon. Cel la care visa din vremuri nepământene o cerea de soție. N-a închis un ochi toată noaptea, iar a doua zi, le-a dat vestea alor ei. Tatăl ei a fost convins că fetei lui i s-a jucat o farsă la telefon, astfel că Adrian, „domnul Pintea”, cum încă îi spunea ea, s-a prezentat cu flori la ușă și a cerut „miresuca” de la părinți. În ziua de Crăciun, Lavinia Tatomir a devenit doamna Pintea. I-a mai trebuit un timp până să-i spună „tu” soțului adorat. Însă el n-a renunțat niciodată la numele de alint „Miresuca”.

De parcă soarta ar fi vrut să pună la încercare forța uniunii lor, le-a aruncat încă de la început obstacole în cale. Niște colegi de-ai tatălui său au avertizat-o pe Lavinia că, din câte se zvonea, Adrian suferea de o boală ce risca să-l doboare. „M-au întrebat dacă sunt conștientă că că pot rămâne văduvă la doar câteva luni de la căsătorie. Le-am răspuns că nu sunt pregătită pentru așa ceva, dar nici nu voi renunța la Adrian”. 

A urmat obstacolul distanței: Lavinia era studentă la Craiova, iar Adrian era în București 

După un șir de navete obositoare între cele două orașe, ea a reușit să se mute cu facultatea în Capitală. Aici, au avut de înfruntat bârfe și gelozii. Invidioșii șopteau pe la colțuri că actorul e narcisist fiindcă și-a ales o soție care-i seamănă. Într-adevăr, semănau leit. Aveau aceiași ochi mari, negri și adânci, aceeași gingășie și sensibilitate le răzbătea în vorbe și gesturi.  

După o nuntă ca-n povești, ce a avut loc în vara anului 2001, au început mesajele amenințătoare, din partea femeilor care suspinau după marele actor. „Uneori, primeam acasă telefoane și scrisori de amenințare. Eram puternic dușmănită de unele tinere (și nu numai) pentru că eram soția idolului lor”, relatează Lavinia într-unul din volumele dedicate iubitului ei soț. „Eram avertizată că mă aflu în pericol, că voi fi arsă cu acid, ucisă chiar.” Dar Lavinia nu se temea, știa că e ocrotită. „Parte din rândurile trimise i se adresau lui Adrian care, scârbit, arunca hârtiile la coș fără să le citească până la capăt. Spunea că se obișnuise și că i se păreau lipsite de importanță“.

Timp de șapte ani binecuvântați, toate piedicile din calea iubirii lor unice au fost într-adevăr lipsite de importanță. „Noi am dus o existență foarte frumoasă, deloc banală. Adrian era încântat de apetitul meu pentru viață, iar eu eram copleșită de felul în care știa să ofere tandrețe, de romantismul său incurabil… Toată viața mea alături de Adrian a fost o lecție de iubire”. Însă peste ultima piedică pe care viața le-a aruncat-o în cale n-au reușit să treacă mână-n mână, în același plan al existenței. 

Pe 8 iunie 2007, Adrian s-a stins în brațele Laviniei, pe un pat de spital, răpus de boala ce l-a măcinat fără milă. Dragostea s-a întors în astral, acolo unde a început. „Încă îl mai visez pe Adrian”, spunea Lavinia, câțiva ani mai târziu. „Și săptămâna asta l-am visat”… 

În anii de singurătate, pe care a reușit nu demult să-i lase în urmă, Lavinia a așternut iubirea lor pe hârtie, astfel încât să nu se piardă niciodată. „Lecție de iubire cu Adrian Pintea” și „În umbra lui Adrian Pintea” se numesc cele două volume, mărturii ale unei întâlniri de care doar puțini norocoși au parte.  

„Mâna mea cânta prin aer 

un cântec nou despre mâna ta. 

Ochiul meu se-nchide zâmbind. 

Știe ce vei visa.” 

Adrian Pintea   

„Am atins un vis cu mâna mea” 

Lavinia Tatomir

$$$

 LEGILE FUNDAMENTALE ALE IMBECILITĂȚII UMANE - CARLO M. CIPOLLA

Legea 1 – Numărul proştilor, in lume, este întotdeauna subestimat

Întotdeauna, susţine Carlo M. Cipolla, numărul proştilor va fi subestimat, pentru că, de obicei, ne raportăm la un fals principiu – acela că anumite persoane sunt “inteligente” în funcţie de profesie, de imagine, de locul pe care-l ocupă în ierarhia socială, de succes, de felul în care arată etc., criterii care ar exclude prostia, ceea ce nu este adevărat. Este de ajuns, spune autorul “Legilor fundamentale ale imbecilităţii umane”, să observăm cu atenţie realitatea din jur, pentru a constata cum nenumăraţi oameni sunt hărţuiţi de indivizi prosti, care “apar pe neaşteptate, în situaţiile cele mai incomode şi în momentele cele mai improbabile”.

Legea 2 – Probabilitatea ca un individ să fie prost este independentă de toate celelalte caracteristici ale individului respectiv

Prostia este distribuită uniform şi în proporţie constantă, se spune în “Legile fundamentale ale imbecilităţii umane”, nu depinde de criterii etnice, religioase, de gen, naţionalitate, avere etc. Există manifestări ale “imbecilităţii umane” în organizaţii de toate felurile, în rândul celor care deţin funcţii de conducere, ca şi în rândul oamenilor obisnuiţi, aşa cum fiecare popor îşi are proştii săi.

Legea 3 – Un individ prost creează probleme altora, fără să aibă niciun beneficiu personal

Carlo M. Cipolla însuşi a numit această a treia lege drept “Legea de aur a stupidităţii”, care porneşte de la faptul că, în afara “imbecililor”, există alte trei mari categorii umane – “inteligenţii”, care acţionează în beneficiul lor şi al altora, “bandiţii” (cum îi numeşte Cipolla), care acţionează pentru a obţine beneficii personale, în detrimentul celorlalţi şi “nenorocoşii” sau “neajutoraţii”, care îi îmbogăţesc pe alţii, fără a se ajuta pe ei.

Despre cei care nu se încadrează în categoria “proştilor”, autorul spune că situaţia lor nu este un “dat”, se poate schimba, în funcţie de împrejurări, pot fi în mai multe feluri, după context. “Imbecilii”, în schimb, manifestă o tendinţă puternică de a rămâne consecvenţi cu ei înşişi, pot provoca daune îngrozitoare nu numai câtorva oameni, ci, uneori, unei comunităţi/ societăţi întregi. Potenţialul devastator al indivizilor proşti depinde, în mare măsură, de poziția de putere pe care o ocupă în societate.

Dacă acţiunile unui “bandit” sunt oarecum previzibile şi ceilalţi îşi pot lua măsuri de apărare, “prostul” hărţuieşte fără motiv, iraţional, imprevizibil, orice gest de apărare în faţa acestuia devenind aproape imposibil. Schiller spunea că “Împotriva prostiei, chiar și zeii luptă în zadar”.

Legea 4 – Daunele provocate de imbecili sunt întotdeauna subestimate de oamenii inteligenţi

Deşi pare paradoxal, oamenii inteligenţi fac întotdeauna greşeala, susţine Cipolla, de a crede că prostia poate fi ignorată şi, în felul acesta, s-ar anihila şi consecinţele acesteia. De asemenea, orice tentativă de asociere cu omul prost este sortită eşecului, deoarece este imprevizibil, iar consecinţele pot fi dezastruoase. Se pare că secole, milenii de-a rândul, în viaţa publică şi privată, mulţi oameni nu au reuşit să ţină cont de ceea ce spune a patra dintre “Legile fundamentale ale imbecilităţii umane”, rezultând pierderi inimaginabile pentru omenire.

Legea 5 – Cel mai periculos om este prostul

Legea 5 este un corolar al Legii 4, derivă din aceasta ca o concluzie. Prostul este cel mai periculos, mai periculos decât “banditul” (in sensul folosit de Cipolla), care acţionează pentru a obţine beneficii personale, în dauna altora.

$$$

 „HABEMUS PAPAM” - CULISELE ALEGERII UNUI PAPĂ

Habemus papam este o celebră expresie latină, cu o bogată încărcătura istorică, religioasă şi simbolică. Literal, “Habemus papam” se traduce prin “Avem un papă” şi se rosteşte oficial la încheierea unui conclav (adunarea cardinalilor pentru alegerea unui nou papă), atunci când un Suveran Pontif este ales.

Formula completă rostită de cardinalul protodiacon, de la balconul Bazilicii Sfântul Petru, de la Vatican (reşedinţa oficială a Papilor, cea mai mare biserică din lume, o minune arhitecturală) este “Annuntio vobis gaudium magnum: Habemus Papam!” („Vă anunț o mare bucurie: Avem un papă!„). După această introducere, este anunțat numele cardinalului ales și numele papal pe care acesta și l-a luat.

Primele utilizări ale unei formule similare datează din Evul Mediu, dar forma actuală s-a cristalizat probabil în secolele al XV-lea – al XVI-lea, odată cu ritualizarea procesului de alegere și de anunțare publică a noului papă. Practica oficială de a rosti expresia “Habemus papam”, din balconul Bazilicii Sfântul Petru, din Roma, s-a consolidat în timp, devenind o tradiție esențială în viața Bisericii Catolice şi este strâns legată de momente de tranziție și de reînnoire în cadrul acestei Biserici.

Semnificația expresiei “Habemus papam”

Expresia “Habemus papam” este parţial inspirată din “Evanghelia după Luca”, în care sunt consemnate cuvintele Îngerului care a dat veste unui grup de păstori de lângă Betleem, despre naşterea lui Mesia.

Formula “Annuntio vobis gaudium magnum: Habemus Papam!„, prin structura “gaudium magnum” – “mare bucurie” – conţine un puternic mesaj emoţional, transmiţând sentimentul de speranță și sărbătoare. Marchează sfârșitul perioadei de „sede vacante” (perioadă în care scaunul papal este vacant) și începutul unui nou pontificat, precum şi unitatea Bisericii Catolice în jurul unui nou lider spiritual. Pentru credincioși, “Habemus papam” înseamnă că Biserica își continuă drumul sub ghidarea unui nou păstor ales de Duhul Sfânt, prin votul cardinalilor.

În 2013, de exemplu, când a fost ales Papa Francisc (cel care a transmis, pentru ultima dată, tradiţionalul mesaj “Urbi et Orbi”, cu ocazia Sărbătorilor pascale din 2025, doar cu o zi înainte de a trece la cel veşnice), cardinalul Jean-Louis Tauran spunea: “Annuntio vobis gaudium magnum: Habemus Papam! Eminentissimum ac reverendissimum Dominum, Dominum Jorge Mario, Sanctæ Romanæ Ecclesiæ Cardinalem Bergoglio, qui sibi nomen imposuit Franciscum” (“Vă anunț o mare bucurie: Avem un Papă! Preaeminentul și preasfințitul Domn, Domnul Jorge Mario, Cardinal al Sfintei Biserici Romane, Bergoglio, care și-a ales numele Francisc”.

De fiecare dată, la anunţul alegerii unui Papă, se respectă o formulă fixă în latină. Numele de botez și numele de familie sunt anunțate în formă latină, iar numele papal este enunțat clar (noul Papă își alege liber numele pe care îl va purta). În cazul Papei Francisc, a fost pentru prima dată când un papă a ales numele „Francisc” – un moment foarte emoționant pentru toată lumea.

Habemus papam – secretul şi simbolistica “fumului alb” de la Vatican

Procedurile pentru alegerea unui papă s-au cristalizat de-a lungul a aproape două milenii. În timpurile mai vechi, alegerea se făcea prin “ aclamaţie” sau “ adoraţie” (“per inspirationem”), prin “acces” (“accessus”), care însemna că era permisă schimbarea votului cardinalilor, pentru a se ajunge la majoritatea necesară, prin “compromis” (“per compromissum”), atunci când se putea schimba colegiul cardinalilor, cu un comitet a cărui alegere trebuia respectată sau prin “control” (vot secret).

Începând cu anii 1800, buletinele de vot ale cardinalilor din conclav erau arse după fiecare scrutin nereuşit, indicând faptul că alegerea nu s-a făcut, absența fumului fiind indiciul că a fost ales un nou papă. Din 1914, “fumata nera” (“ fumul negru”) care ieşea dintr-un coş de pe acoperişul Capelei Sixtine, instalat temporar, era semnul că nu s-a ales un papă, iar “fumata bianca” (“fumul alb”), semnul reuşitei.

În 1939 (şi în anii următori), culoarea fumului (rezultat din arderea buletinelor de vot) a creat o oarecare confuzie, din pricina cerii folosite la sigilii, de aceea, după 1963, s-au adăugat anumite substanţe chimice pentru a spori culoarea fumului (alb sau negru, după caz). Iar după 2005, apariţia “fumului alb” este însoţită, pentru a elimina orice confuzie, şi de sunetele clopotului Bazilicii Sfântul Petru.

Ce se întâmplă între fumul alb și anunțul „Habemus papam”?

După ce se vede fumul alb de la Capela Sixtină (care semnalează că un papă a fost ales), urmează câteva etape „din culise”, care explică de ce mai durează până la anunțul oficial „Habemus papam”.

Când noul papă a fost confirmat prin votul majoritar, cardinalul decan întreabă candidatul ales: “Acceptasne electionem de te canonice factam în Summum Pontificem?” („Accepți alegerea ta canonică in calitate de Suveran Pontif?”), iar noul papă trebuie să răspundă “Accepto” (Accept). Apoi i se cere să precizeze: “Quo nomine vis vocari?” („Sub ce nume dorești să fii chemat?”). Papa își alege noul nume, iar acesta trebuie transmis clar scribilor, pentru a fi folosit oficial în anunț.

Noul Papă ales merge într-o cameră specială din Capela Sixtină – “Camera Lacrimilor” (în latină, “Stanza delle Lacrime”) – numită aşa pentru a face referire la intensitatea momentului, existând mărturii că mulţi papi au plâns de emoție și de conștiința responsabilității uriașe. Aici îmbracă pentru prima dată veșmântul papal alb – există trei mărimi pregătite (mică, medie, mare), pentru a se potrivi oricărui ales.

Între timp, cardinalul protodiacon (care anunță “Habemus papam”) primește toate informațiile necesare – numele de botez, numele de familie, numele ales ca papă şi, pentru că trebuie să citească totul corect și în latină, uneori își ia câteva minute pentru a repeta discursul. Când totul este gata, cardinalul urcă la balconul central al Bazilicii Sfântul Petru și rostește celebra formulă – “Habemus papam!”.

Câteva întâmplări inedite, din culisele momentului “Habemus papam”

Momentele de conclav arată că, dincolo de ceremonia sobră, riguroasă, fastuoasă, totul este extrem de uman – emoție, modestie, umor uneori, tensiune, bucurie.

Papa Ioan Paul I – Alegerea rapidă și… mărimea hainelor

De pildă, în 1978, când Albino Luciani (Papa Ioan Paul I) a fost ales, el nu se aștepta deloc la acest lucru. Când a ajuns în „Camera Lacrimilor”, era șocat și emoționat şi nici hainele pregătite nu i se potriveau – i-au fost prea mari (pe atunci nu erau pregătite mărimi diferite). Asistenții au trebuit să improvizeze rapid cu ace de siguranță și cusături provizorii, pentru a-l face prezentabil. Papa însuși, cunoscut pentru modestia sa, a făcut o glumă spunând: “Probabil că Dumnezeu știe de ce a fost nevoie să mă îmbrace așa în grabă!”.

Papa Benedict al XVI-lea – Zâmbet timid și puțină bâlbâială

În 2005, când a fost ales Papa Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger), acesta s-a dovedit a fi foarte emoționat – în “Camera Lacrimilor”, a avut un moment de reținere și timiditate, întrebând aproape rușinat dacă chiar trebuie să iasă imediat pe balcon. Când a apărut, mulți au observat că era puțin “bâlbâit” la începutul binecuvântării „Urbi et Orbi”, semn că simțea intensitatea momentului.

Alegerea lui Karol Wojtyła (Papa Ioan Paul al II-lea), în 1978, a fost o surpriză majoră – primul papă neitalian după 455 de ani. Unii cardinali, fiind mai în vârstă, nu știau bine poloneza și nici nu erau familiarizați cu numele său complet. Se spune că atunci când cardinalul Felici l-a anunțat cu numele latinizat, după regulă – Carolum Wojtyła – mulți s-au întrebat “Cine este acest ales?”. Dar, odată ce Wojtyła a apărut și a spus primul său “Nu vă fie frică!”, toată lumea a simțit că venise un moment istoric.

Papa Francisc – Umilință și refuzul mantiei de ceremonie

La alegerea Papei Francisc, în 2013, după ce a acceptat alegerea și și-a ales numele, i s-a oferit o mantie roșie ceremonială (mozzetta), tradițională pentru papi. Papa Francisc a refuzat-o, spunând: “Carnavalul s-a terminat!”. A preferat să apară simplu, doar în haina papală albă, fără ornamente suplimentare, ca un semn de modestie și de apropiere față de oameni.

Superstiții şi tradiții secrete legate de conclav și de alegerea papei

În afară de tradiţia “fumului alb”, confirmare a faptului că a fost ales un nou Papă, în timp s-au mai consolidat şi alte practici şi obiceiuri legate de acest moment:

Cardinalii încuiați – “con clavis”

Cuvântul “conclav”, care denumeşte adunarea cardinalilor, constituită pentru alegerea unui nou Papă, vine din latinescul “cum clave” – “cu cheia”. Cardinalii sunt literalmente încuiați în interiorul zonei desemnate (astăzi, Capela Sixtină și o parte din Casa Sfânta Marta). Nimeni nu are voie să iasă sau să comunice cu exteriorul până la alegerea papei. În trecut, dacă un conclav dura prea mult, autoritățile reduceau hrana (pâine și apă) sau scoteau acoperișul conclavului, ca să-i forțeze pe cardinali să decidă mai repede.

Inelul Pescarului – Distrugerea inelului

După moartea sau demisia unui papă, Inelul Pescarului (inelul oficial cu sigiliul papal) este distrus cu un ciocan de argint, în fața cardinalilor. Acest gest simbolizează sfârșitul autorității acelui pontificat și previne falsificarea documentelor.

Superstiții despre nume

Este considerat un semn rău dacă un nou papă ar alege să se numească Petru al II-lea. Tradiția spune că doar Sfântul Petru a fost Papa Petru și că alegerea acestui nume ar semnala „sfârșitul timpurilor”. De aceea, niciun papă de până acum nu a ales „Petru II”

Misterul ciocănitului în frunte

Există o legendă veche, conform căreia, după alegerea unui papă, un cardinal îi bate simbolic de trei ori în frunte cu un mic ciocănel de aur spunând: „Sic transit gloria mundi” („Așa trece gloria lumii”). Gestul ar aminti că, deși papa e conducătorul Bisericii, el rămâne un simplu om, trecător în fața eternității. Astăzi, acest ritual nu mai este oficial — dar tradiția și legenda lui au rămas puternic în imaginarul conclavului.

Testul scaunului gol

În Evul Mediu, existau zvonuri că ar fi existat un papă falsificat (de sex feminin, „Pope Joan”). De atunci, s-a răspândit legenda că, în conclavele medievale, papa ales trebuia să se așeze pe un scaun cu un orificiu, iar un diacon verifica… dacă este bărbat. Istoricii moderni spun că această practică nu a fost reală, dar este una dintre cele mai cunoscute legende urbane despre alegerea papilor.

Un conclav celebru, care a durat… ani întregi până să se rostească “Habemus papam”

Despre Conclavul de la Viterbo, de după moartea Papei Clement al IV-lea, în 1268, când cardinalii s-au adunat în orașul Viterbo (din Italia Centrală), pentru a alege un nou papă, se spune că ar fi durat aproape trei ani (cel mai lung conclav din istorie). Această problemă s-a ivit din cauza cardinalilor, care erau extrem de divizați politic — unii susțineau interesele Franței, alții pe cele ale Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Nimeni nu reușea să strângă majoritatea de două treimi cerută pentru alegere.

La început, cardinalii stăteau relativ “confortabil” în situaţia de claustrare dată, dar cum timpul trecea fără rezultat, frustrarea și presiunile externe au crescut enorm.

Cetățenii din Viterbo, exasperați de așteptare, au decis să ia măsuri radicale – au încuiat cardinalii în palatul episcopal și au scos acoperișul, astfel încât să fie expuși ploii, vântului și soarelui arzător. Le-au redus rațiile de mâncare doar la pâine și apă, ca să-i forțeze să ia o decizie rapidă. De aici și ideea ca, în conclavele viitoare, cardinalii să stea izolaţi “cu cheia” (cum clave) – de unde și cuvântul “conclav”.

În cele din urmă, în 1271, a fost ales Teobaldo Visconti, care nici măcar nu era cardinal la momentul respectiv. A devenit Papa Grigore al X-lea. Șocat de experiența dureroasă a conclavului, Grigore al X-lea a instituit prin decret reguli mai stricte pentru viitoarele conclave: izolare completă, mâncare limitată și vot rapid.

Conclavul cu fumul fals – Roma, secolul al XIV-lea

Conclavul cu fumul fals s-a întâmplat după moartea Papei Grigore al XI-lea (1378). Contextul era extrem de tensionat – Papa Grigore al XI-lea tocmai mutase papalitatea înapoi, de la Avignon, la Roma, după aşa-numita “Captivitate Babiloniană” a papilor din Franța. Roma se temea îngrozitor că noul papă va fi din nou un francez și că Scaunul Apostolic se va întoarce la Avignon.

O mulțime imensă s-a strâns în jurul locului unde se ținea conclavul (Bazilica Sfântul Petru), ameninţând că, dacă nu se va alege un papă italian, vor invada conclavul. Cardinalii, simțindu-se în pericol de moarte, au încercat să calmeze mulțimea – au aprins focuri speciale pentru a produce fum alb, deși nu ajunseseră încă la niciun acord. Ideea era să lase poporul să creadă că papa fusese ales, să câștige timp și să evite o revoltă.

Mulțimea, crezând că, în sfârşit, s-a putut rosti “Habemus papam”, s-a liniștit pentru o vreme. Ulterior, sub presiune, cardinalii chiar au ales un italian: Bartolomeo Prignano, care a devenit Papa Urban al VI-lea.

Numai că alegerea lui Urban al VI-lea a provocat apoi o schismă imensă (Marea Schismă Occidentală, 1378–1417), pentru că unii cardinali au declarat alegerea “ilegală”, din cauza presiunii populare, și au ales un alt papă rival la Avignon. Astfel, pentru prima dată în istorie, lumea catolică s-a trezit cu doi papi simultan, fiecare pretinzând că e adevăratul succesor al lui Petru. Un fum fals pentru a calma mulțimea a dus la un scandal major și o criză de 40 de ani în Biserica Catolică.

Cea mai “scurtă” alegere a unui papă din istorie

În 1621, după moartea Papei Paul al V-lea, s-a convocat conclavul. Cardinalii, de data aceasta, nu aveau chef de un conclav lung și tensionat – la Roma era frig și condițiile din conclav erau groaznice (clădirile reci, mâncare puțină, boli în aer).

Așa că, în doar câteva ore, cardinalii, după ce s-au adunat, au decis să-l aleagă rapid pe Alessandro Ludovisi, arhiepiscop de Bologna, cunoscut pentru caracterul său bun și înțelept. Practic, a fost o alegere de consens spontan. Cardinalii au adus argumente acceptabile – este în vârstă, este respectat, nu are ambiții politice mari – şi au votat într-o singură rundă. Astfel, Papa Grigore al XV-lea a fost ales în mai puțin de o zi, probabil în 6–8 ore de la începerea voturilor — cel mai rapid conclav din epoca modernă.

Papa Grigore al XV-lea este și cel care, după această experiență, a standardizat, prin bula Aeterni Patris Filius (1621), procedura oficială a conclavului și metoda de vot secret (scrutinul), pentru a preveni fraude sau presiuni externe în viitor.

Papa Ioan Paul I, cel mai scurt pontificat – o istorie tristă şi enigmatica

Papa Ioan Paul I, pe numele său real Albino Luciani, a fost ales papă pe 26 august 1978. Era extrem de iubit pentru modestia și blândețea lui – i se spunea adesea „Papa zâmbetului” (Il Papa del sorriso). A vrut să facă reforme majore în Biserică, într-un stil mai simplu și mai apropiat de oameni.

A fost primul papă care și-a luat două nume (în cinstea predecesorilor săi: Ioan XXIII și Paul VI). A refuzat să poarte tiara papală la încoronare, în semn de umilință. Nu a apucat să scrie nicio enciclică (scrisoare a Papei către bisericile și credincioșii din toate țările, conținând o problemă de doctrină sau de actualitate), dar a lăsat câteva discursuri de o căldură și o prospețime rar întâlnite. Mulți catolici îl consideră aproape un sfânt nedeclarat, pentru viața să exemplară.

A stat pe Scaunul papal doar 33 de zile. La 28 septembrie 1978, a fost găsit mort în apartamentele papale, cauza oficială fiind “infarct miocardic”. Dar imediat au început speculații și teorii ale conspirației – unii spuneau că a fost asasinat din cauza intențiilor sale de a reforma finanțele Vaticanului și de a „curăța” Banca Vaticanului (care era implicată în scandaluri financiare), alţii au văzut moartea sa ca pe un simbol tragic al luptei dintre tradiție și reformă în Biserică.

După moartea lui Ioan Paul I, conclavul l-a ales rapid pe Karol Wojtyła (Papa Ioan Paul al II-lea), care va deveni unul dintre cei mai longevivi și influenți papi din toate timpurile.

“Habemus papam” pentru doar câteva ore – o poveste cu tentă de legendă

În anul 752, după moartea Papei Zaharia, clerul roman l-a ales ca papă pe Ștefan al II-lea. Totul era pregătit – acceptase alegerea, se stabiliseră detaliile ceremoniei, dar înainte să fie efectiv încoronat (în acea vreme, ceremonia de consacrare episcopală era esențială pentru ca alegerea să devină oficială), Ștefan a suferit un atac cerebral și a murit după doar câteva ore de la alegere.

Practic, el nu a fost niciodată papă complet recunoscut, pentru că nu a ajuns la consacrare, iar în listele oficiale de papi, în funcție de epocă, a fost fie inclus, fie șters. Din cauza acestui caz, Biserica a decis mai târziu că acceptarea alegerii este suficientă pentru ca cineva să devină papă, chiar dacă moare înainte de consacrare.

Papa Celestine al V-lea (1294) – fuga din papalitate

Papa Celestine al V-lea, pe numele său real Pietro del Morrone, a fost ales papă în 1294, dar povestea sa este cu adevărat incredibilă. Pietro del Morrone era un călugăr eremit din Munții Abruzzi, un om extrem de devotat și simplu, care trăia într-o peșteră. Deși nu căuta putere sau autoritate, cardinalii l-au ales papă pentru sfințenia și modestia sa.

La doar 5 luni după ce a fost ales, Papa Celestine al V-lea a început să simtă că viața papală era prea mult pentru el. A fost un om extrem de umil, iar întreaga răspundere papală l-a apăsat enorm. Presa vremii relata că el se simțea complet depășit de complexitatea guvernării Bisericii, de presiunile politice și de conflictele din acea perioadă. Cardinalii și oamenii din jurul său nu erau foarte satisfăcuți de modul în care își exercita autoritatea și îl presau să ia decizii mai “politice”.

Într-o dimineață, în 1294, fără niciun avertisment, Papa Celestine al V-lea a dispărut. S-a ascuns, ajutat de câţiva oameni de încredere, într-o mănăstire, de unde a abdicat voluntar. A fost primul papă din istorie care a abdicat din cauza dorinței personale, nu din cauza unei crize sau a unei forțe externe.

Următorul Papă, Bonifaciu al VIII-lea, l-a închis într-un castel, pentru a-l ține sub control și pentru a preveni orice tentativă de a deveni un lider al opoziției. Deși mulți îl considerau un sfânt, Celestine al V-lea nu a fost canonizat decât mult mai târziu, în 2019.

Într-o scrisoare pe care a lăsat-o, Papa Celestine al V-lea spunea: “Am fost ales pentru a îndeplini o datorie de voință divină, dar această slujbă nu îmi este destinată”. Chiar și în zilele noastre, “a face o celestină” este o expresie care înseamnă “a fugi din fața responsabilității” sau “a renunța la o poziție importantă”.

Papa Francisc şi moştenirea spirituală pe care a lăsat-o lumii

Duminică, 20 aprilie 2025, cu o zi înainte de a trece la cele veşnice, Papa Francisc a rostit ultimul său mesaj pascal, “Urbi et Orbi” (“Oraşului Roma şi întregii lumi”) şi binecuvântarea apostolică, din balconul Bazilicii Sfântul Petru, de la Vatican: “Dragi fraţi şi surori, Paste fericit!”.

Imaginea pe care Papa Francisc a lăsat-o lumii poate fi descrisă ca fiind aceea a unui papă al milostivirii, al umilinței și al dialogului. A fost un papă care a schimbat modul în care Biserica se raportează la societate și la nevoile oamenilor, un lider spiritual modern, care a adus laolaltă compasiunea, dreptatea socială și grija față de planetă, într-un context în care aceste teme sunt mai actuale ca niciodată.

În multe dintre învățăturile sale, Papa Francisc a subliniat nevoia de reconciliere între oameni, în ciuda diferențelor de cultură, religie sau statut social. A promovat unitatea Bisericii, dar și reconcilierea între diverse grupuri, inclusiv între catolici și protestanți sau catolici și ortodocși.

Renunțând la luxul papali

$$$

 VANDALII

Vandalii au fost un trib germanic menționat pentru prima dată în istoria romană în lucrarea sa „Istoria Naturală” a lui Pliniu cel Bătrân (77 d.Hr.). Istoricul roman Tacitus îi menționează și el în lucrarea sa „ Germania” (cca. 98 d.Hr.), deși se referă la ei și ca „Lugi”. Numele lor ar putea însemna „rătăcitori” și a fost dat atât de Pliniu, cât și de Tacitus drept „Vandili”. Numele de „vandal” a devenit acum sinonim cu distrugerea neglijentă datorită relatărilor scriitorilor romani care descriu comportamentul lor violent în general și jefuirea Romei în 455 d.Hr. în special.

Istoricul Torsten Cumberland Jacobsen, printre alții, a observat că această identificare a distrugerii fără motiv cu vandalii este nefericită. Jacobsen scrie:

„În ciuda conotației negative pe care o are acum numele lor, vandalii s-au comportat mult mai bine în timpul jefuirii Romei decât mulți alți barbari invadatori”. (52)

Printre numeroasele alte triburi germanice, vandalii au făcut parte din mișcarea pe care istoricii o numesc „Rătăcirea Națiunilor”, care a avut loc aproximativ între anii 376-476 d.Hr. (deși, în general, se crede că aceasta a început mai devreme și a durat mai târziu), în care au avut loc migrații la scară largă (adesea din cauza incursiunilor hunilor), aducând triburile germanice într-un contact mai strâns cu Imperiul Roman și cu alte culturi.

Vandalii au încălcat frontiera romană în jurul anului 270 d.Hr. și au devenit parte a istoriei Romei din acel moment până la bătălia de la Tricamarum din Africa de Nord din 534 d.Hr., în care regele vandal Gelimer (domnit între 530 și 534 d.Hr.) a fost învins de generalul roman Belisarius (domnit între 505 și 565 d.Hr.) și, după aceasta, vandalii au încetat să mai existe ca o entitate coezivă.

Istorie timpurie

Se crede că vandalii sunt originari din Scandinavia și au migrat în regiunea Sileziei în jurul anului 130 î.Hr. Aceștia au fost identificați cu cultura Przeworsk din epoca fierului din Polonia, deși, la fel ca identificarea timpurie a goților cu cultura Wielbark din Polonia, acest lucru a fost contestat. Jacobsen, în lucrarea sa, „O istorie a vandalilor”, scrie:

„Pentru a încerca să urmărim originea vandalilor, trebuie să combinăm surse arheologice și istorice, care sunt în cel mai bun caz incerte și contradictorii. Sursele dificile și puține înseamnă că fiecare afirmație despre istoria timpurie a vandalilor ar trebui precedată de „Credem că este posibil...” și să se încheie cu „...dar avem puține sau deloc dovezi reale în acest sens”. 

Nici măcar nu se știe dacă „Vandal” era numele lor original, deoarece Tacitus se referă la ei atât ca vandali, cât și ca lugi, iar istoricii nu sunt siguri dacă vandalii erau un trib dominant din care lugii erau un subgrup sau dacă întregul trib era denumit pur și simplu prin două nume. Indiferent de caz, din opera lui Tacitus reiese clar că existau o serie de triburi germanice distincte pe care scriitorii romani le numeau „vandali”. La un moment dat, tribul s-a divizat în unități separate (sau este posibil să fi fost separat tot timpul și să fi decis doar să se despartă), iar două dintre aceste triburi, silingii și hasdingii, au migrat spre sud.

Vandalii silingi nu au mers departe și au rămas în Silezia (aproximativ Polonia modernă), în timp ce hasdingii locuiau regiunea lanțului muntos Sudeten. Hasdingii au fost invitați în Dacia de către romani ca aliați în timpul războaielor marcomanice din 166-180 d.Hr., dar, în timpul și după conflict, se pare că au cauzat mai multe probleme Romei decât au oferit asistență.

„Sursele dificile și puține” despre care scrie Jacobsen intră în joc aici, deoarece, conform Istoriei lui Petru Patriciul, vandalii erau aliații lui Marcus Aurelius, în timp ce, conform lui Eutropius, erau adversarii săi. Istoricul Cassius Dio (l. 155-235 d.Hr.) relatează că nu erau niciuna dintre acestea, ci erau pur și simplu fermieri și federați ai Romei cărora, în 171 d.Hr., li s-a permis să trăiască în Dacia sub stăpânirea regilor lor Raus și Raptus. Deși rămâne neclar exact care a fost relația lor cu Roma la început, aceștia s-au angajat treptat în ostilități cu Roma.

Războiul cu Roma

Până în anul 270 d.Hr., aceștia făceau incursiuni regulate în teritoriile romane și, în 271 d.Hr., au fost respinși și învinși de împăratul Aurelian (270-275 d.Hr.). Înainte de aceasta, însă, fuseseră aliați ai Romei și, la fel ca goții, serviseră în armată. Aurelian i-a împins înapoi peste Dunăre. În lucrarea sa Istoria goților, Jordanes scrie:

„Pe vremea aceea, locuiau în ținutul unde locuiesc acum gepizii, lângă râurile Marisia, Miliare, Gilpil și Grisia, care îi depășește ca mărime pe toți cei menționați anterior. Aveau atunci la est goții, la vest marcomanii, la nord hermundulii și la sud Histerul, care se mai numește și Dunărea. Pe vremea când vandalii locuiau în această regiune, războiul a început împotriva lor de către Geberich, regele goților, pe malul râului Marisia pe care l-am menționat. Aici bătălia a durat puțin timp pe termen egal. Dar curând însuși Visimar, regele vandalilor, a fost înlăturat, împreună cu cea mai mare parte a poporului său. După ce Geberich, faimosul conducător al goților, i-a cucerit și i-a jefuit pe vandali, s-a întors în locul său de unde venise. Apoi, rămășița vandalilor care scăpase, adunând o ceată de oameni nerăbdători, și-au părăsit țara nefericită și i-au cerut împăratului Constantin Pannonia. Aici și-au stabilit reședința timp de aproximativ șaizeci de ani și au ascultat de poruncile împăraților ca niște supuși”. 

Vandalii erau în principal fermieri care își amenajau pământurile, de obicei în văile râurilor, astfel încât să formeze un sat circular. Își câștigau existența îngrijind culturile și crescând animale pentru sacrificare, precum și prin comerț. Jacobsen scrie: „Casele erau formate din una sau două camere, cu pereți din lemn sau răchită acoperiți cu lut... Vandalii erau și meșteri. Printre meșteșuguri, fierăria armelor era foarte respectată”. De asemenea, erau pricepuți în confecționarea bijuteriilor, în ceramică și în țesut. Erau conduși de un rege (sau doi regi care probabil dețineau puteri egale) și se pare că aveau o clasă superioară a nobilimii. Jacobsen notează că erau renumiți pentru priceperea lor în călărie și că „un rol important era îngrijirea cailor pentru război ”.

Vandalii sunt descriși de sursele antice ca fiind înalți, blonzi și arătoși și, deși se menționează cu siguranță viața lor domestică și structura socială, accentul principal se pune adesea pe brutalitatea lor în purtarea războiului. Împăratul roman Probus (276-282 d.Hr.) i-a învins de două ori în 277/278 d.Hr. și a ucis mulți fie pentru că nu se comportau conform tratatului de pace, fie pentru că nu încetau lupta. Cei care au supraviețuit și s-au supus au fost încorporați în armata romană și trimiși în Britania Romană.

Constantin cel Mare (324-337 d.Hr.) a asigurat controlul vandalilor asupra Pannonia în 330 d.Hr., aceștia coexistând cu vecinii lor romani, cu excepția religiei. Vandalii erau creștini arieni, în timp ce romanii erau creștini trinitari (sau niceeni). Diferențele religioase au cauzat probleme între vandali și romani, dar acestea au fost uitate, temporar, odată cu invazia regiunii de către huni.

În 376 d.Hr., când goții conduși de Fritigern (d. 380 d.Hr.) fugeau de huni, li s-a permis intrarea în imperiu și, bineînțeles, și cetățenii romani care locuiau în Pannonia au fost permiși. Vandalii și multe alte triburi nu au fost permiși. Invaziile hunice au continuat până când, în 406 d.Hr., o populație numeroasă de triburi barbare s-a adunat de-a lungul graniței romane de pe celălalt mal al Rinului, căutând adăpost în interiorul granițelor imperiului. Generalul roman Stilicho (l. 359-408 d.Hr.) redusese garnizoana care păzea granița, deoarece avea nevoie de cât mai mulți oameni pentru a lupta împotriva lui Alaric I (d. 395-410 d.Hr.) și a armatei sale gotice.

Într-o noapte de iarnă din anul 406 d.Hr., vandalii au traversat râul înghețat și au năvălit în imperiu. Au devastat Galia și au continuat spre Hispania, stabilindu-și populația în ambele regiuni. Ostilitățile dintre vandali, franci, romani și alte triburi au continuat până în jurul anului 420 d.Hr., când vandalii au capturat multe dintre cele mai importante porturi din Hispania și au reușit să construiască o marină pentru a-i apăra de Roma.

În această perioadă, Gunderic (l. 379-428 d.Hr.) era rege atât al vandalilor, cât și al alanilor și a reușit să-i țină la distanță pe romani. Cu toate acestea, a avut mai puțin succes împotriva vizigoților din Hispania, care locuiau deja regiunea când au sosit vandalii. Gunderic a murit în 428 d.Hr. și a fost succedat de fratele său vitreg, Genseric (r. 428-478 d.Hr., cunoscut și sub numele de Gaiseric), care avea să devină cel mai mare rege vandal și unul dintre cei mai eficienți monarhi ai lumii antice.

În 376 d.Hr., când goții conduși de Fritigern (d. 380 d.Hr.) fugeau de huni, li s-a permis intrarea în imperiu și, bineînțeles, și cetățenii romani care locuiau în Pannonia au fost permiși; vandalii și multe alte triburi nu au fost permiși. Invaziile hunice au continuat până când, în 406 d.Hr., o populație numeroasă de triburi barbare s-a adunat de-a lungul graniței romane de pe celălalt mal al Rinului, căutând adăpost în interiorul granițelor imperiului. Generalul roman Stilicho (l. 359-408 d.Hr.) redusese garnizoana care păzea granița, deoarece avea nevoie de cât mai mulți oameni pentru a lupta împotriva lui Alaric I (d. 395-410 d.Hr.) și a armatei sale gotice.

Într-o noapte de iarnă din anul 406 d.Hr., vandalii au traversat râul înghețat și au năvălit în imperiu. Au devastat Galia și au continuat spre Hispania, stabilindu-și populația în ambele regiuni. Ostilitățile dintre vandali, franci , romani și alte triburi au continuat până în jurul anului 420 d.Hr., când vandalii au capturat multe dintre cele mai importante porturi din Hispania și au reușit să construiască o marină pentru a-i apăra de Roma.

În această perioadă, Gunderic (l. 379-428 d.Hr.) era rege atât al vandalilor, cât și al alanilor și a reușit să-i țină la distanță pe romani. Cu toate acestea, a avut mai puțin succes împotriva vizigoților din Hispania, care locuiau deja regiunea când au sosit vandalii. Gunderic a murit în 428 d.Hr. și a fost succedat de fratele său vitreg, Genseric (r. 428-478 d.Hr., cunoscut și sub numele de Genseric), care avea să devină cel mai mare rege vandal și unul dintre cei mai eficienți monarhi ai lumii antice.

Domnia lui Gaiseric

În timp ce vandalii își consolidau puterea în Spania și luptau împotriva vizigoților, Imperiul Roman se confrunta cu problemele sale obișnuite legate de intrigile curții. Împăratul din vest era Valentinian al III-lea (425-455 d.Hr.), care era doar un copil, iar puterea reală se afla în mâinile mamei sale, Galla Placidia (392-450 d.Hr.) și a generalului Flavius Aetius (391-454 d.Hr.). Romanii, în general, îi favorizau fie pe Aetius, fie pe Galla, iar cei doi erau aproape constant la lucru încercând să elaboreze planuri pentru a zădărnici speranțele celuilalt.

În jurul anului 428 d.Hr., Aetius a pus la cale un plan prin care un rival de-al său, Boniface (care a domnit în Africa de Nord, d. 432 d.Hr.), a fost acuzat de trădare împotriva lui Valentinian al III-lea și a Gallei Placidia. Aetius a cerut ca Galla să-l trimită după Boniface din Africa de Nord și să răspundă acuzațiilor, trimițându-i în același timp vorbă lui Boniface că Galla plănuia să-l execute la sosire. Când Boniface i-a trimis vorbă lui Galla că nu va veni, Aetius a declarat că aceasta era o dovadă a trădării sale.

În acest moment, susține istoricul Procopius, Bonifaciu i-a invitat pe vandalii Spaniei în Africa de Nord ca aliați împotriva unei invazii romane. Bonifaciu, așa cum avea să recunoască curând Galla, era nevinovat de acuzații și, întrucât controla șase provincii din Africa de Nord și puterea militară necesară pentru a le apăra, nu ar fi avut nevoie de un acord cu vandalii. Totuși, întrucât Aetius și Galla erau dușmani formidabili, Bonifaciu ar fi putut trimite invitația lui Gaiseric pentru a aduna cât mai mulți oameni posibil.

O altă relatare a invaziei vandalilor în Africa de Nord sugerează că Gaiseric fusese rănit într-o cădere de pe un cal și era șchiop, așa că a decis să poarte război pe mare, ceea ce l-a determinat să invadeze pentru a stabili o bază navală la Cartagina. Istoricii au argumentat pro și contra ambelor afirmații și continuă să o facă. Cel mai probabil, Gaiseric își dorea pur și simplu o patrie pentru poporul său, bogată în resurse și lipsită de vizigoți, așa că a profitat de situația confuză a romanilor și a invadat când a simțit că Bonifaciu nu putea face nimic în această privință (sau pur și simplu a acceptat invitația lui Bonifaciu având în minte un plan de a lua provincia). Africa de Nord era principalul furnizor de cereale pentru Imperiul Roman, iar dacă Gaiseric o controla, ar fi putut negocia eficient cu romanii în avantajul său.

Indiferent de motivele sale, Gaiseric a condus 80.000 dintre oamenii săi din Spania în Africa de Nord în anul 429 d.Hr. Istoricii continuă să dezbată dacă numărul a fost de 80.000 sau 20.000, dar savantul Walter A. Goffart (urmând istoricii anteriori) notează:

„Faptul că Genseric a condus 80.000 de vandali și popoare asociate din Spania în Africa în 429 a fost considerat singura informație sigură pe care o avem despre mărimea grupurilor barbare din epoca invaziilor. Certitudinea provine din faptul că este confirmată de informatori aparent independenți, unul latin, celălalt grec”. 

Odată ajuns în Africa, dacă afirmația că Bonifaciu l-a invitat este acceptată, el se întoarce împotriva gazdei sale și își conduce forțele împotriva armatei imperiale. A cucerit orașul Hippo (unde Sfântul Augustin era episcop la acea vreme) după un asediu de paisprezece luni și, la câțiva ani după acesta, a cucerit Cartagina. A continuat cu o serie de victorii, cucerind orașe până când a devenit stăpânul Africii de Nord, iar vandalii au avut propria lor patrie, spre disperarea Romei. Savantul Roger Collins scrie: „Hotărârea de a recâștiga Africa a dominat politica imperială occidentală în următorii cincisprezece ani” (90). Romanii nu au avut succes în acest sens, însă, decât după moartea lui Genseric.

Jefuirea Romei

Din portul lor de la Cartagina, vandalii își lansau acum flota după bunul plac și controlau Marea Mediterană, care anterior aparținuse Romei. Marina lui Gaiseric jefuia orice navă îi traversa calea și ataca coastele. Planurile și încercările romanilor de a-i alunga pe Gaiseric și pe poporul său din Africa de Nord nu au dat niciun rezultat, așa că, în 442 d.Hr., romanii au recunoscut regatul vandal ca entitate politică legitimă și a fost semnat un tratat între Gaiseric și Valentinian al III-lea.

În 455 d.Hr., Valentinian l-a asasinat pe Aetius și a fost ucis la scurt timp după aceea de Petronius Maximus. Gaiseric a susținut că acest lucru anula tratatul din 442 d.Hr., care fusese valabil doar între el și Valentinian. El a navigat spre Italia cu flota sa, a debarcat fără opoziție la Ostia și a mărșăluit asupra Romei. Romanii au recunoscut că forța lor militară era inadecvată pentru a-i înfrunta pe vandali și, prin urmare, și-au pus încrederea în abilitățile diplomatice ale Papei Leon I (care a servit între 440 și 461 d.Hr.) și l-au trimis să se întâlnească cu Gaiseric și să implore clemență.

Leo i-a spus lui Gaiseric că este liber să jefuiască orașul, dar l-a rugat să nu-l distrugă și nici să nu facă rău locuitorilor - iar Gaiseric a fost de acord. Acest lucru a fost în mare avantaj pentru Gaiseric din multe puncte de vedere, dar în principal pentru că Italia suferea de foamete și, când a debarcat la Ostia, Gaiseric și-a dat seama că armata sa nu ar putea efectua un asediu prelungit al orașului, deoarece nu ar avea nimic de mâncare, iar zidurile Romei erau formidabile. Acordul său la cererea lui Leo a fost, așadar, mai mult un act de oportunitate și prudență decât de milă.

Vandalii au luat orice obiect de valoare, de la comori personale la ornamente de pe clădiri și statui, dar nu au distrus orașul și puțini oameni au fost răniți, în afară de Petronius Maximus, care a fost ucis de o gloată romană când a încercat să fugă și a fost prins în afara zidurilor. Vandalii au jefuit orașul, apoi s-au întors la corăbiile lor și au navigat spre casă, luând cu ei o serie de ostatici de profil înalt, inclusiv văduva lui Valentinian al III-lea și fiicele acesteia. Collins scrie:

„Jefuirea Romei din 455 a avut efectul imediat de a face ca amenințarea vandală la adresa Italiei să pară mult mai amenințătoare decât [alte amenințări]. În ciuda faptului că vandalii s-au întors imediat în Africa cu prada lor, întregul episod a scos la iveală într-o zi care pare să nu fi fost apreciată anterior cât de vulnerabilă era Italia, și Roma în special, la raidurile maritime”. 

Realizând că nu-și mai permiteau să-i tolereze pe vandalii din Africa de Nord, romanii și-au adunat puterile și au lansat un atac în 460 d.Hr. Gaiseric, care era mereu vigilent în privința mișcărilor militare romane, a lansat un atac preventiv și a distrus sau capturat cea mai mare parte a flotei romane. În 468 d.Hr., jumătatea estică și vestică a imperiului s-au unit împotriva vandalilor și au trimis întreaga lor flotă împotriva lor. Gaiseric i-a surprins pe romani și i-a învins, distrugând 600 dintre navele lor și capturând altele. Roma a fost forțată să ceară pace, iar Ricimer, care conducea efectiv Imperiul Roman de Vest în acest moment, a trebuit să accepte termenii lui Gaiseric, care erau pur și simplu o reformulare a tratatului din 442 d.Hr., permițându-le vandalilor să facă ce doreau oricând doreau.

Moartea lui Gaiseric și conflictul cu Roma

Gaiseric a murit în pace din cauze naturale în 478 d.Hr. Cât timp a domnit, vandalii au fost în siguranță, dar, după moartea sa, regatul vandal a început să decadă. A fost succedat de fiul său, Huneric (478-484 d.Hr.), care a petrecut mai mult timp și energie persecutând creștinii trinitarieni din tărâmul său decât făcând orice altceva. Când a murit în 484 d.Hr., a fost succedat de nepotul său, Gunthammund (484-496 d.Hr.), care a pus capăt persecuțiilor trinitarienilor de către creștinii arieni și i-a chemat pe episcopii și clerul catolic care plecaseră în exil. Gunthammund a murit în 496 d.Hr. și a fost succedat de Thrasamund (496-523 d.Hr.), care a domnit efectiv până în 523 d.Hr., când a murit și a fost succedat de fiul lui Huneric, Hilderic (523-530 d.Hr.).

Gaiseric organizase un sistem de succesiune prin care cel mai în vârstă bărbat dintr-o familie urma să domnească la moartea regelui. El spera că acest lucru va preveni problemele de succesiune, ceea ce s-a și întâmplat, dar garanta și că regii vor prelua tronul la vârste din ce în ce mai înaintate. Hilderic avea în jur de șaizeci de ani când a devenit rege, iar cei care l-au urmat aveau aceeași vârstă. Istoricul Guy Halsall scrie: „Vârsta regilor vandali de mai târziu explică, fără îndoială, lipsa lor de vigoare în abordarea problemelor care le afectau regatul”.

Maurii s-au răsculat împotriva regatelor vandale din nord și au învins forțele lui Hilderic la un moment dat spre sfârșitul domniei sale (data nu este cunoscută). Nepotul lui Thrasamund, Gelimer, s-a săturat de modul incompetent în care Hilderic a gestionat regatul și l-a închis, împreună cu familia sa, în urma acestei înfrângeri în fața maurilor. Nu doar lipsa de abilități militare a lui Hilderic l-a deranjat pe Gelimer, ci și adoptarea creștinismului trinitar. Gelimer, la fel ca Gaiseric și majoritatea vandalilor, era un creștin arian. Gelimer a preluat tronul și a început să reinstaureze persecuțiile creștinilor trinitari încă din vremea lui Huneric.

Politicile sale anti-trinitariene l-au înfuriat pe împăratul roman de răsărit Justinian I (527-565 d.Hr.), care i-a trimis o scrisoare dură, cerându-i să oprească imediat persecuțiile și prot

$$$

 KIRK DOUGLAS

După perioade în Marina SUA și pe Broadway, actorul Kirk Douglas a intrat în filme cu „The Strange Love of Martha Ivers”. A continuat să fie apreciat de critici în filme precum „The Bad and the Beautiful” din 1952 și „Lust for Life” din 1956. Unul dintre cele mai mari succese ale sale a fost „Spartacus” din 1960.

Născut Issur Danielovitch pe 9 decembrie 1916, în Amsterdam, New York, Douglas este cunoscut pentru vocea sa distinctivă, fizicul și bărbia despicată. Fiu de imigranți ruși-evrei, Douglas a crescut sărac. A lucrat pentru a-și plăti studiile universitare și pentru a se întreține în timp ce studia actoria la Academia Americană de Arte Dramatice. La acea vreme, nu avea idee ce îi rezervă viitorul: în anii 1950 și 1960, Douglas a fost unul dintre cei mai populari actori din cinema.

După ce a servit în Marina SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – și o scurtă carieră pe scena de pe Broadway – Douglas a făcut primul său film de la Hollywood, „The Strange Love of Martha Ivers” (1946), cu Barbara Stanwyck. Trei ani mai târziu, a avut o performanță remarcabilă ca boxer care nu se oprește de la nimic pentru a ajunge în vârf în „Champion” (1949). El a uimit publicul și criticii deopotrivă cu portretizarea lui Midge Kelly în film, care i-a adus prima sa nominalizare la Oscar.

Un actor căutat, Douglas a lucrat cu mulți regizori importanți, inclusiv Billy Wilder pentru „Ace in the Hole” din 1951. Cu toate acestea, munca sa cu Vincente Minnelli a fost cea care a dus la două dintre cele mai mari performanțe ale sale: directorul de film Jonathan Shields în „The Bad and the Beautiful” (1952) și artistul Vincent van Gogh în „Lust for Life” (1956). Douglas a câștigat o nominalizare la Premiul Oscar pentru fiecare dintre aceste filme.

Pe lângă aprecierea sa critică, Douglas a devenit o mare atracție de box-office. De-a lungul anilor, a apărut adesea cu prietenul și colegul său de la Hollywood, Burt Lancaster, în filme precum „Gunfight at the O.K. Corral” (1957), o dramă western, „The Devil's Disciple” (1959) și „Seven Days in May” (1964). Lucrând cu regizorul Stanley Kubrick, a jucat și în drama din Primul Război Mondial „Paths of Glory” (1957) și „Spartacus” (1960). Munca lui Douglas în „Spartacus” ca sclav roman (personajul principal al filmului) care conduce o revoltă este considerată a fi unul dintre rolurile sale emblematice.

În realizarea lui „Spartacus”, Douglas a contestat, de asemenea, practica de a pune pe lista neagră anumite figuri de la Hollywood cu privire la posibilele lor înclinații comuniste. L-a angajat pe scenaristul Dalton Trumbo pentru a scrie „Spartacus”. Trumbo, membru al Hollywood Ten, a produs o serie de scenarii sub diferite pseudonime în timpul celor peste un deceniu în care a fost inclus pe lista neagră, dar mai târziu i s-a acordat credit deplin pentru munca sa, inclusiv două premii Oscar.

În anii 1970, Douglas și-a încercat norocul la regie, dar a avut puțin succes. Două dintre eforturile sale regizorale din acel deceniu, „Scalawag” (1973) și „Posse” (1975), nu au reușit să facă o impresie prea mare asupra cinefililor. În aceeași perioadă, cariera sa de actor s-a blocat. Filmele sale ulterioare și mai memorabile includ „The Man from Snowy River” (1982) și „Tough Guys” (1986), care a fost ultima sa reuniune pe ecran cu Lancaster.

În timp ce o fază a vieții lui Douglas încetinea, alta abia începea. În 1988, și-a împărtășit povestea vieții în autobiografia bestseller, „The Ragman's Son”. De asemenea, a arătat un talent pentru scrierea de ficțiune, producând lucrări precum „Dance with the Devil” (1990) și „The Gift” (1992). Una dintre lucrările sale de non-ficțiune, „Climbing the Mountain: My Search for Meaning” (1997), a fost publicată la scurt timp după ce Douglas a suferit un accident vascular cerebral aproape fatal în 1995. A urmat cu „My Stroke of Luck” în 2003.

În mod clar hotărât să nu se lase descurajat de eșecurile personale, Douglas nu a lăsat accidentul vascular cerebral să-l încetinească pentru mult timp. Deși incidentul i-a afectat vorbirea, a continuat să joace, jucând în comedia „Diamonds” din 1999, alături de Dan Aykroyd, Lauren Bacall și Jenny McCarthy. De asemenea, a fost nominalizat la un premiu Emmy pentru o apariție în drama de televiziune inspirațională „Touched by an Angel” în 2000. Câțiva ani mai târziu, a jucat alături de fiul său Michael Douglas în drama „It Runs in the Family” (2003).

Douglas a continuat să scrie lucrări biografice în ultimii săi ani, inclusiv „Let's Face It: 90 Years of Living, Loving, and Learning” (2007). Mai recent, el a aprofundat povestea unuia dintre cele mai faimoase roluri ale sale, cu „I am Spartacus! The Making of a Film, Breaking the Blacklist” pentru care George Clooney a scris prefața.

În 2009, Douglas a montat un one-man show pe scenă, împărtășind cei 60 de ani de film și viața personală cu spectatorii de teatru în „Before I Forget”. A câștigat elogii pentru performanța sa, inclusiv laude din partea Variety pentru "candoarea sa necenzurată". Hollywood Reporter a numit spectacolul o "demonstrație remarcabilă de curaj" a lui Douglas, adăugând că performanța sa a amintit de vremea "când giganții pășeau prin Hollywood".

Douglas a avut, de asemenea, șansa de a vedea o parte din propria sa poveste de viață pe marele ecran. Dean O'Gorman l-a interpretat pe Douglas în „Trumbo”, filmul biografic din 2015 al scenaristului de pe lista neagră. Douglas a ajutat la reînvierea carierei lui Trumbo angajându-l pe scriitorul de pe lista neagră pentru a scrie scenariul pentru „Spartacus”. Douglas a declarat revistei Interview că "sunt mândru că i-am folosit numele și l-am scos din lista neagră. Aceea a fost o perioadă teribilă în istoria Hollywood-ului. Nu ar fi trebuit să se întâmple niciodată."

Douglas și-a dedicat o mare parte din viață muncii filantropice. Prin Fundația Douglas, el și a doua sa soție, Anne, au donat milioane pentru numeroase cauze nobile. Donațiile recente includ 2,3 milioane de dolari către Spitalul de Copii din Los Angeles pentru un robot chirurgical și dotarea bursei Kirk Douglas de la Institutul American de Film. În octombrie 2015, cuplul a donat încă 5 milioane de dolari centrului pentru femei al Misiunii din Los Angeles, sporind sprijinul lor pentru misiune la 15 milioane de dolari în ultimii trei ani.

În 2015, Douglas a declarat pentru The Hollywood Reporter că angajamentul său față de caritate a început în copilărie. Și-a văzut mama dând mâncare altora în nevoie chiar și atunci când familia nu avea suficient pentru ei. "Mama mi-a spus: «Trebuie să ai grijă de ceilalți». Asta a rămas în mine."

De-a lungul carierei sale distinse, Douglas a primit multe distincții, inclusiv Premiul pentru întreaga carieră de la Institutul American de Film în 1991. De asemenea, a fost onorat de Kennedy Center în 1994, a primit un premiu onorific al Academiei în 1996 și a primit Medalia Națională a Artelor în 2001.

Căsătorit de două ori, Douglas a avut doi fii, Joel și Michael, cu prima sa soție, Diana Dill. În 1954, s-a căsătorit cu Anne Buydens. Cuplul a avut doi fii, Peter și Eric. Eric a murit de o supradoză de droguri în 2004.

Douglas a murit pe 5 februarie 2020, la vârsta de 103 ani. "Viața lui Kirk a fost bine trăită și lasă o moștenire în film care va dăinui generațiilor viitoare și o istorie ca filantrop renumit care a lucrat pentru a ajuta publicul și a aduce pacea pe planetă", a declarat fiul său Michael într-un comunicat. "Permiteți-mi să închei cu cuvintele pe care i le-am spus la ultima sa zi de naștere și care vor rămâne întotdeauna adevărate. Tată - te iubesc atât de mult și sunt atât de mândru că sunt fiul tău."