$$$

 DOI VECINI

                            Gardul care ne desparte

Într-o dimineață de aprilie, când aerul mirosea a urzici și a vopsea de ouă rămasă prin sertare, nea Mitică s-a trezit cu o revelație: „Gardul ăsta e prea bătrân. Trebuie să-l schimb, că dacă mai intră o dată câinele lu’ Costel la mine în curte, jur că-i pun șapcă și-l trimit la pescuit!”

Mitică era un pensionar sprinten, cu burtică de la bere și optimism de la telenovelele văzute la televizor. Nu prea știa să meargă drept, dar nici nu-i păsa. Așa că a pus mâna pe un metru de tâmplărie din 1978, două scânduri din pod și un cui ruginit, și a început lucrul.

Costel, vecinul din dreapta și inamicul lui tradițional, a ieșit din casă exact când prima scândură fusese deja bătută în pământ — strâmb, firește, ca toate lucrurile făcute de Mitică. A privit gardul cu sprânceana ridicată, ca un judecător într-un concurs de gimnastică artistică.

— Mitică, ai pus gardu’ ăsta ca-n pantă de schi! zise Costel. O să se rostogolească motanul tău în curtea mea la prima briză!

— E pământul strâmb, Costele, nu gardul! a replicat Mitică, apăsând pe cuvântul „Costele” ca și cum ar fi fost o înjurătură bine mascată.

— Pământul e strâmb de când te știu! Ai făcut la fel și cu aleea de ciment. Parcă-i drum forestier după ploaie!

— Alea e artistică, are stil! Eu nu suport dreptele. Mă simt închis!

De la replici pasiv-agresive s-a ajuns la gesturi subtile. Costel a început să pună flori la marginea gardului, fix acolo unde scândura lui Mitică atârna în aer. În semn de răspuns, Mitică a plantat un dovleac care s-a cățărat nonșalant peste gard, cu intenții invazive și o atitudine imperialistă.

Satul privea cu interes telenovela de pe Strada Castanilor nr. 7 și 7 bis. Doamna preoteasă comenta la coafor:

— Cei doi parcă-s dintr-un film franțuzesc. Cu miză morală și multă prostie în fundal.

Iar poștașul, om bătrân și înțelept, le-a spus odată în glumă:

— Băieți, voi nu sunteți vecini. Sunteți gardieni de suflet, fiecare cu turnul lui de observație!

Gardul, între timp, s-a înclinat tot mai mult. Într-o noapte cu vânt, a scos un scârțâit demn de filme horror. Pisica lui Mitică a refuzat să se mai apropie de el. Câinele lui Costel l-a marcat de trei ori în aceeași zi, semn clar că autoritatea se clatină.

În loc să se certe mai departe, cei doi au început să-și măsoare curțile cu ruleta: fiecare convins că celălalt i-a furat zece centimetri.

Dar, până una alta, gardul a rămas acolo — strâmb, obosit, dar mândru — ca o graniță simbolică între două lumi care nu pot trăi una fără cealaltă.

                            Războiul sforilor de rufe

A doua zi după ce gardul strâmb a fost instalat, războiul vecinilor a continuat subtil, dar cu o intensitate surprinzătoare. De această dată, terenul de luptă era sfoara de rufe, una dintre cele mai prețioase resurse domestice din orice gospodărie.

Costel, om disciplinat și punctual, își întindea rufele mereu în linie dreaptă, cu câte un clește pe fiecare colț al cămășii, să nu zboare la plimbare. Nea Mitică, în schimb, avea o abordare mai „creativă”: sfoara lui era aplecată în toate direcțiile, rufele se încurcau, iar câte un ciorap lipsea mereu, pierdut în vânt.

Într-o dimineață, Costel a ieșit cu o privire de detectiv și a observat că mai multe haine ale lui se agățaseră „accidental” peste gard, în curtea lui Mitică.

— Asta e invazie, Mitică! a tunat Costel.

— Invazie? Eu doar aerisesc, frate! Dacă îți place să-ți ia vântul pe la mine, să știi că aerul circulă liber!

Zilele următoare au devenit tot mai tensionate. Costel și-a cumpărat clești de rufe noi, roșii și strălucitori, ca să i se vadă seriozitatea. În replică, Mitică a pus pe sfoară o pernă cu un ciorap murdar, ca semn de „guerilla domestică”.

Într-o seară, când Costel s-a trezit să dea jos rufele de pe sfoară, a găsit o pereche de chiloți de damă agățați, care nu erau a i lui. A zis că e o strategie perfidă, o armă psihologică.

În aceeași noapte, Mitică a instalat o sfoară suplimentară, exact deasupra celei a lui Costel, unde a întins o pătură uriașă, blocând vântul și soarele. Costel a ieșit furios cu o perie de sârmă și a început o „operațiune de dezmembrare”.

Soțiile celor doi, care până atunci fuseseră observatoare pasive, au început să plănuiască o „intervenție feminină” cu ceai și sfaturi practice de coabitare.

Războiul sforilor de rufe devenise o comedie de proporții: fluturau pe sfoară tricouri cu mesaje ascunse („Ia-ți cleștele înapoi!”, „Vecin bun, viață lungă!”) și se aruncau priviri ironice peste gard.

La finalul zilei, cei doi vecini se priveau în ochi și, fără să-și spună nimic, știau că un război atât de ciudat îi lega în mod neașteptat.

                                   Pomul discordiei

În curtea dintre garduri, la granița exactă unde se înălța gardul strâmb, un prun bătrân trona cu ramurile sale încărcate de fructe, ca un rege cu coroana încă nedecisă. Pentru Mitică, prunul era un dar al naturii pe care îl iubea și îl îngrijea cu sârg — sau cel puțin așa susținea el când îl uda cu o găleată pe zi. Pentru Costel, pomul era un obstacol în calea perfecțiunii curții sale, dar și o sursă tentantă de compot.

Totul a degenerat într-o dispută amuzantă, dar serioasă:

— Pomul ăsta e pe jumătate al meu! a spus Costel cu ochii scânteind de poftă, „că dacă e pe hotar, mereu avem dreptul la jumătate din compot.”

— Ce jumătate, mă? Pomul e al meu, că îl ud eu! răspunse Mitică, lovind ușor trunchiul cu un băț cu vopsea roșie, ca să „-i marcheze teritoriul”.

Într-o dimineață, surpriză: pomul era fără prune! Cineva le furase în toiul nopții. Amândoi se uitau la golul dintre ramuri ca doi detectivi fără nicio pistă.

— N-a fost nici pisica, nici câinele! spuse Costel.

— Atunci a fost fantoma gardului strâmb! replică Mitică cu zâmbet șmecher.

Satul a intrat în alertă „fructiferă”. Femeile au făcut teorii și au pus pe foc oala cu dulcețuri, iar copiii au pus la cale un „polițist al pomului” care să patruleze în fiecare seară.

Într-o noapte, cineva a adus o scară și a încercat să recupereze câteva prune, dar a fost surprins și a fugit cu pantalonii în vine, spre amuzamentul general.

Pe măsură ce zilele treceau, tensiunea dintre cei doi vecini creștea, dar prunul, el însuși, devenea o punte nevăzută. Când Costel a găsit pe scara de lemn o bancnotă de 10 lei cu o notă: „Pentru prunul nostru”, s-a gândit că, de fapt, pomul e un mic motiv de împăcare.

                                       Invazia găinilor

Nea Mitică avea o nouă mândrie: găinile lui, care clocitoareau prin curte cu o demnitate pe măsura rolului lor de „gardieni ai grădinii”. Numai că, într-o dimineață, găinile au hotărât să se aventureze în „teritoriul inamic” — adică în grădina perfectă și ordonată a lui Costel.

Costel, care tocmai terminase de aranjat cu grijă rândurile de pătrunjel și morcovi, a ieșit la o cafea și a găsit în fața casei un adevărat haos verde: pătrunjelul sfâșiat, urme de cioc și picioare negre de găină peste tot.

— Asta e declarațe de război! a zis el, cu ochii ca două nuci.

Ca răspuns, Costel a construit un gard mic, dar electric — o improvizație cu fire și baterii, care mai degrabă ar fi dat un șoc... moral găinilor, dacă nu ar fi fost atât de slab pus la punct.

Mitică, însă, nu s-a lăsat mai prejos. A pus în gard pancarte cu mesaje ironic-pacifiste: „Nu călcați iarba vecinului!” și „Găina e liberă să zburde!”.

Într-o zi, când Costel s-a întors de la piață, a găsit o găină care făcea o demonstrație acrobatică, stând pe capul gardului electric, de parcă zicea: „Ia să vedem dacă te las să-mi oprești zborul!”

Bătălia a escaladat cu râsete și mici glume, în timp ce cele două gospodării deveneau un fel de arenă pentru „lupta găinilor și gardurilor”.

Până și copiii din sat au început să parieze pe câte găini vor trece „la vecin” în fiecare zi.

Așa cum se întâmplă în toate războaiele, și aici s-a strecurat un moment de tandrețe: Mitică a adus o găinușă nouă, frumos colorată, pe care a numit-o „Pace”.

Costel a ridicat un pahar cu limonadă și a zis: „Hai să vedem cât ține invazia asta, că dacă găina asta devine șefă, o să avem nevoie de un acord scris.”

                                 Festivalul zgomotelor

După ce invazia găinilor s-a mai domolit, vecinii noștri au trecut la o nouă etapă a conflictului: zgomotul.

Nea Mitică a găsit în târg un flex vechi, cu care se apuca în fiecare zi de „reparații urgente” la gardul său… adică tăia tot ce prindea prin preajmă — scânduri, crengi, și, ocazional, propriile degete (de câteva ori, dar asta rămânea un secret între el și nepoții care îl vizitau).

Costel, nu mai pregetând, și-a scos drujba electrică, pe care o ținea ca pe o comoară, și a început să tundă gardul de buruieni, iarba de pe margine și, accidental sau nu, vreo două ramuri din pomul disputei.

În fiecare dimineață, satul era trezit de un concert neașteptat: un amestec de sforăieli de flex, urlete de drujbă, și chicoteli reținute ale celor doi vecini.

Odată, soțiile lor au încercat să intervină cu o rețetă specială de ceai calmant, dar „festivalul zgomotelor” a continuat, iar copiii se adunau cu căști în urechi și pături pe cap.

Vecinii au început să-și pună semnale luminoase pe porți, ca la aeroport, ca să anunțe când începe „Ora Zgomotului”. Și totul se termina invariabil cu un „Stop!” semnat cu zâmbete largi și pahare de vin roșu.

La final, chiar și poștașul a declarat că se gândește să-și mute ruta, dar numai după ce o să primească un tricou cu mesajul „Sunt de partea vecinilor”.

                                    Pactul de la grătar

După săptămâni de „festival al zgomotelor” și de război subtil cu scânduri, clești și găini, a venit vremea unei pauze bine-meritate. Nea Mitică a venit cu ideea salvatoare:

— Hai, Costele, să facem un grătar! Să uităm de certuri și să bem o bere ca pe vremuri.

Costel, după ce s-a gândit vreo două secunde, a acceptat cu un zâmbet calculat. Așa că au pus masa în curtea lui Mitică, au aprins jarul și au început să prăjească mici, cârnați și ceafă.

S-au așezat la o distanță respectabilă, dar cu o sticlă de bere între ei, iar atmosfera s-a destins ca prin magie.

Au început să râdă, să-și povestească întâmplări din tinerețe, iar vecinii din jur s-au adunat curioși, transformând grătarul într-o mică petrecere de cartier.

Dar nimic nu e fără scântei: Costel a zis că micii făcuți de el sunt cei mai buni din sat, iar Mitică a replicat că secretul stă în muștarul de casă. De aici, o serie de glume, ironii și provocări amicale au umplut noaptea.

La final, s-au înțeles că „războaiele” lor sunt doar o tradiție, o formă de comunicare pe care niciunul nu vrea s-o piardă.

Înainte să se despartă, Mitică a spus:

— Data viitoare, tu aduci berea și eu fac mici. Dar fără drujbă, promite-mi!

Costel a râs și a zis:

— Promit, dar numai dacă garajul tău nu devine scenă de concert de flex!

                                   Plângerea anonimă

După grătarul legendar, părea că pacea s-a instalat pe Strada Castanilor. Dar, așa cum știm cu toții, liniștea din cartier e mereu fragilă.

Într-o dimineață, nea Mitică a găsit în poartă un plic alb, fără nume, cu o hârtie înăuntru:

„Vecinilor, vă rugăm să vă opriți cu gălăgia și conflictele. Satul nu e ring de box. Sincer, un locuitor preocupat.”

Costel a primit un mesaj identic, și de aici au început suspiciunile.

— Cine-o fi plângăciosul ăsta? a întrebat Mitică.

— Poate primarul, care vrea să ne mute? a zis Costel.

S-au apucat să investigheze, să-și pună camere improvizate (cu telefoane vechi), să urmărească cine intră și iese. Dar nimeni nu părea vinovat.

În cele din urmă, soțiile lor le-au mărturisit că ele au trimis plângerea, să mai domolească haosul și să fie mai civilizați.

— Bine, bine, a râs Mitică, dar nu spuneți că am acceptat încă!

De atunci, cei doi vecini au început să se gândească mai bine la „operațiunile” lor, deși nu pentru mult timp. Suspiciunile și glumele au continuat, iar plicul misterios a devenit o legendă urbană.

                             Sărbătoarea surprizelor

Cu plângerea anonimă încă pe buze, vecinii au decis să mai dea o șansă păcii… cu un plan neașteptat: să organizeze o petrecere comună.

— Hai să facem o sărbătoare a vecinătății! a spus Mitică, cu ochii strălucind de entuziasm.

— Dar fără drujbă și găini invadatoare! a răspunse Costel râzând.

Au pus la cale o zi plină de surprize: muzică, mâncare bună și chiar un concurs de… glume între ei. Invitați au fost toți locuitorii străzii, care abia așteptau să vadă dacă cei doi „dușmani” pot să lase deoparte orgoliile.

Pe parcurs, au apărut momente tragi-comice: Mitică a uitat să aducă berea, iar Costel a uitat să închidă porțile, iar găinile au decis să facă o paradă printre invitați.

Copiii au râs în hohote, adulții au povestit vechi întâmplări, iar cei doi vecini au terminat ziua cu un toast pentru „prietenia ciudată, dar adevărată”.

La final, Mitică a spus:

— Data viitoare, eu fac mici, tu aduci berea, și găinile stau în cușcă!

Costel a ridicat paharul și a adăugat:

— Deal!

Sărbătoarea surprizelor a devenit povestea care se spunea cu drag în sat, un exemplu că și dușmanii pot să fie… prieteni în felul lor.

                            Parada animalelor pierdute

După sărbătoarea surprizelor, liniștea a părut să domnească... până când o nouă „invazie” a dat peste cap pacea dintre cei doi vecini: animalele pierdute.

Într-o dimineață, un motan găsit în curtea lui Mitică a început să cutreiere nestingherit prin grădina lui Costel, răscolind printre florile aranjate cu grijă.

În replică, o veveriță sprintenă, găsită și ea prin cartier, a început să-și facă culcuș în copacul disputei — prunul bătrân.

Câinele lui Costel, suspectând că e un „spion” în curte, a început să latre frenetic, iar găinile lui Mitică au început să fugă peste gardul electric, încercând să se salveze.

Vecinii s-au trezit prinși într-un adevărat „circ” cu animale, fiecare încercând să-și recupereze „invadatorii”. Copiii s-au distrat teribil, iar femeile au încercat să impună calmul.

La final, după negocieri și momente hilare, Mitică și Costel au ajuns la un acord neoficial: animalele pierdute sunt „cetățeni liberi” și vor avea acces liber în ambele curți.

Și, desigur, au început să-și împartă și „paza animalelor”, ca un nou motiv de glume și provocări.

                          Pacea finală și prietenia de neclintit

După toate aventurile, luptele amuzante și negocierile pline de haz, Mitică și Costel au hotărât să încheie „războiul vecinătății” cu o trucea oficială.

Au agățat pe gard o pancartă mare, pe care scria cu litere mari:

„Aici locuiesc doi vecini, cu un gard strâmb, dar cu o prietenie dreaptă!”

De atunci, și-au împărțit responsabilitățile: Costel se ocupa de grădinărit și ordine, iar Mitică de grătar și voie bună. Găinile au devenit mascotele lor comune, iar prunul bătrân a fost decorat cu luminițe de sărbători.

Când trecea cineva pe strada lor, nu putea să nu zâmbească văzând cum doi bărbați care odinioară erau „dușmani” se distrau împreună, schimbând bancuri și ajutându-se unul pe altul.

Și chiar dacă gardul a rămas strâmb, era o mărturie vie că uneori cele mai ciudate conflicte pot naște cele mai frumoase prietenii.

IOAN GHERGHINA