$$$

 Povestea unui om al luminii: Constantin I. Angelescu

Într-o Românie aflată la răscruce de drumuri, în plin zbucium al începutului de secol XX, s-a ridicat o personalitate remarcabilă: Constantin I. Angelescu. Născut la Craiova, în 1869, într-o familie cu rădăcini puternice în istoria locului, Angelescu a pornit pe drumul științei cu o sete nestăvilită de cunoaștere. Studiile de medicină la Paris l-au format ca chirurg de mare talent, dar și ca om cu viziune europeană asupra modernizării.

Întors în țară, a devenit profesor universitar și director al Clinicii de Chirurgie, împletind bisturiul cu cuvântul, știința cu educația… Dar destinul lui nu avea să se oprească în sala de operație: chemarea vremurilor l-a purtat în viața publică și politică, acolo unde România avea nevoie de oameni care să clădească viitorul.

În guvernul României, Angelescu a fost mai întâi ministru al lucrărilor publice, organizând serviciul sanitar al armatei în preajma intrării țării în Primul Război Mondial. În toiul frământărilor, a fost trimis ca ministru plenipotențiar la Washington (1918), unde a apărat cauza națională românească și a făcut să răsune peste Ocean dorința de unitate și libertate a poporului său.

Însă adevărata sa operă de viață s-a legat de școală și educație. În calitate de ministru al instrucțiunii publice (1922-1928, 1933-1937), Angelescu a pus bazele unei modernizări profunde a învățământului românesc. A promovat în Constituția din 1923 principii esențiale: libertatea învățământului, obligativitatea și gratuitatea școlii primare. A introdus examenul de bacalaureat, uniformizând standardele educației în România Mare, și a sprijinit ridicarea de școli în sate și orașe, conștient că viitorul națiunii se clădește în bănci modeste de lemn.

Deviza sa a rămas vestită până astăzi:

„Școală cât mai multă! Școală cât mai bună! Școală cât mai românească!”

Aceasta nu era doar o lozincă, ci un crez adânc al unui om care înțelesese că adevărata libertate se sprijină pe carte, iar demnitatea pe educație.

Dincolo de școală, Angelescu a slujit și cultura. Vreme de aproape un sfert de secol (1923–1947) a fost președintele Ateneului Român, iar în 1935 a întemeiat Academia de Științe din România, un for menit să adune laolaltă mințile luminate ale timpului. A fost membru de onoare al Academiei Române și președinte al Ligii Culturale, arătând că progresul nu înseamnă doar ziduri și legi, ci și suflet, artă și conștiință.

Deși vremurile tulburi ale războaielor și dictaturilor i-au pus la încercare credința, Angelescu a rămas un om al demnității, apărând interesele României chiar și atunci când curajul părea primejdios. Plecarea sa din această lume, în 1948, l-a ferit de temnițele comuniste, dar nu l-a șters din memoria istoriei.

Astăzi, privind în urmă, Constantin I. Angelescu ne apare ca un medic al trupului și al națiunii, un om care a croit drumuri spre sănătate, educație și stabilitate. A fost, în sensul cel mai înalt al cuvântului, un vindecător de neam – prin știință, prin carte și prin credința că România poate sta alături de marile națiuni ale lumii.

(Trus Constantin)