$$$

 Când a pus diploma de bacalaureat în ramă, toți spuneau că ea va fi prima din neamul lor care va scăpa de pământ și de sapă.

Maria își trage mai bine șapca pe frunte, încercând să-și protejeze ochii de soarele nemilos al lui iulie. La douăzeci și doi de ani, mâinile ei ar trebui să răsfoiască cărți, nu să culeagă căpșuni în grădina doamnei Florica. Dar azi, ca și ieri, ca și mâine, se trezește la cinci dimineața, își pune straiele de lucru și pornește spre marginea satului, acolo unde începe șirul de solarii.

"Mă, aia mică a lui Vasile, de ce te-ai întors?" o întreabă coana Florica, ștergându-și fruntea cu colțul basmalei. "Tu n-aveai bursă la facultate? N-aveai cămin și masă?"

Maria își înfige mai adânc genunchii în pământul moale dintre rândurile de căpșuni și nu răspunde. Ce-ar putea spune? Că într-o singură noapte viața ei s-a schimbat complet? Că telefonul primit la trei dimineața, în camera de cămin, a întors-o din drum ca pe o frunză purtată de vânt?

"Tata a avut un atac cerebral," îi spusese mama cu vocea tremurândă. "Și eu abia mă țin pe picioare cu diabetul ăsta. Nu-ți cerem să vii, măcar să știi..."

În acea dimineață, Maria și-a pus puținele haine în rucsac, a lăsat cheia de la cameră la administratoare și a urcat în primul autobuz spre casă.

"O să te întorci la toamnă," i-a spus colegul ei de grupă când a sunat-o să afle de ce lipsește. "După ce se mai pune tatăl tău pe picioare."

Dar tatăl ei nu s-a mai pus pe picioare. După șase luni, jumătate din corpul lui încă nu răspunde la comenzi, iar cealaltă jumătate abia o face. Mama ei, cu diabetul dezechilibrat, abia reușește să se îngrijească singură, darămite să-l îngrijească și pe el.

Așa că Maria a făcut ceea ce mulți tineri din satele României încă o fac, deși nimeni nu vorbește despre asta: a renunțat la visurile ei pentru a avea grijă de părinți. A renunțat la facultate, la bursa de merit, la șansa de a deveni profesoara de istorie pe care și-o dorea încă din clasa a cincea. Și a devenit, peste noapte, îngrijitoare, bucătăreasă, femeie de serviciu și zilieră.

"Lasă că treci tu pe la mine mâine să mai culegi câteva kile," îi spune coana Florica în timp ce-i pune banii în palmă. "Dau zece lei în plus că ești harnică."

Maria numără banii - o sută de lei pentru o zi întreagă de muncă sub soare. Nici măcar un sfert din cât ar fi câștigat dacă termina facultatea și prindea un post la școala din comună. Dar sunt bani care ajută să cumpere medicamentele tatălui, care costă cât jumătate din pensia lui.

Drumul spre casă e scurt, dar i se pare nesfârșit. Picioarele o dor, spatele o doare, sufletul o doare. Pe șoseaua principală, mașinile gonesc spre orașul de la cincizeci de kilometri depărtare. Uneori, când le vede trecând, se întreabă care dintre ele transportă foști colegi de liceu, acum studenți, poate chiar profesori.

"Ți-a lăsat domnul Marin roșii," îi spune mama de pe prispă, când o vede intrând pe poartă. "Zice că n-ai vrut să primești bani pentru că l-ai ajutat la pensie, așa că ți-a adus din grădină."

Casa părintească, cândva plină de zgomot și viață, e acum un spațiu al suferinței tăcute. În camera din față, tatăl ei stă nemișcat în pat, cu privirea fixă spre fereastra prin care se văd dealurile. Odată, acele dealuri erau împărăția lui - le ara, le semăna, le culegea roadele. Acum sunt doar un tablou îndepărtat pe care-l privește ore întregi.

"Am adus banii de căpșuni," spune Maria, punând bancnotele pe masă. "Și mâine mă cheamă la cules de zmeură la domnul Petre."

"Să te duci, fată," șoptește tatăl ei, cu jumătate de gură, cuvintele ieșind cu greu. "Să faci bani, să te întorci la școală."

Maria zâmbește trist. Amândoi știu că e o minciună frumoasă. Nu se va mai întoarce la facultate. Anul academic s-a încheiat, bursa ei a fost redistribuită, locul în cămin dat altcuiva. Iar ea a devenit ceea ce părinții ei s-au străduit toată viața să nu devină: zilieră, dependentă de munca fizică și de bunăvoința altora.

Seara, după ce-i spală pe amândoi, le dă medicamentele și pregătește cina frugală, Maria se așază pe treptele din față ale casei. De undeva, din sat, se aude muzică și râsete - e ziua cuiva, o sărbătoare, o bucurie la care ea nu mai are acces.

"Te-ai întors, Mărie?" o strigă de la poartă Ionel, fostul ei coleg de liceu. "Am auzit că ești înapoi în sat."

"M-am întors," răspunde ea simplu.

"Pentru mult timp?" întreabă el, sprijinindu-se de gard.

Maria privește luna care se ridică deasupra dealurilor, aceleași dealuri pe care le privește tatăl ei ore întregi.

"Pentru totdeauna, cred," răspunde ea încet.

Cine mai înțelege astăzi sacrificiul unui copil care renunță la propria viață pentru părinții săi? Într-o lume care prețuiește realizarea personală și independența, cine mai vede noblețea din a pune familia pe primul loc, chiar cu prețul visurilor proprii?

Dimineața, Maria se trezește din nou la cinci. Își pune din nou hainele de lucru, își acoperă din nou părul cu basma. Lasă micul dejun pregătit pentru părinți - ei se trezesc mai târziu, când medicamentele își pierd efectul somnifer. Și pornește din nou pe drumul spre marginea satului, unde o așteaptă alte rânduri de fructe de cules, alte ore sub soare, alți bani puțini dar necesari.

Uneori, seara târziu, când părinții dorm, scoate din sertar scrisoarea de acceptare la facultate. O citește din nou și din nou, deși o știe pe de rost. "Ne face plăcere să vă anunțăm că ați fost admisă..." Apoi o împăturește la loc, ca pe o relicvă a unei vieți care ar fi putut fi.

La biserică, preotul vorbește despre virtuțile sacrificiului, despre datoria față de părinți, despre răsplata în ceruri. Maria stă în ultima strană și se întreabă care e răsplata pe pământ pentru cei ca ea. Apoi se rușinează de gândul egoist. Nu pentru răsplată face ce face. Ci pentru că așa a fost crescută - să nu-ți lași familia la greu, oricât te-ar costa.

"Am auzit că te-ai lăsat de facultate," îi spune într-o zi Niculina, vânzătoarea de la magazinul sătesc. "Ce păcat, fată. Era șansa ta să scapi de aici."

"N-am vrut să scap," minte Maria. "Doar am vrut să învăț ceva nou. Dar și aici înveți, în fiecare zi."

Ce altceva ar putea spune? Că în fiecare seară plânge în pernă, gândindu-se la viața pe care ar fi putut s-o aibă? Că încă visează uneori că e în amfiteatru, luând notițe, discutând cu profesorii? Că uneori, când plimbă căruciorul tatălui ei prin curte, mintea ei călătorește departe, în biblioteci imaginare unde cărțile așteaptă să fie descoperite?

Iarna e mai greu. Nu mai e de lucru la solarii, nu mai sunt grădini de plivit, fructe de cules. Maria face curățenie la câteva case din sat, spală rufe pentru bătrâni, coace cozonaci la comandă. Banii sunt și mai puțini, iar medicamentele la fel de scumpe.

"De ce nu te măriți, fată?" o întreabă mama într-o seară. "Uite, Vasile al lui Dumitru are serviciu la oraș, are casă, e băiat bun. Te-ar lua și cu noi, ne-ar ajuta."

Maria mestecă încet în oala cu ciorbă și nu răspunde. Cum să explice că nu vrea să construiască o viață nouă pe fundația sacrificiului? Că nu vrea ca un bărbat s-o ia "și cu părinții", ca pe un pachet promoțional? Că inima ei încă tânjește după altceva, chiar dacă mintea a acceptat deja realitatea?

Pe vremea părinților ei, sacrificiul era norma, nu excepția. Toată lumea avea grijă de bătrâni, nimeni nu-i trimitea la azil, nimeni nu punea cariera mai presus de familie. Dar lumea s-a schimbat. Acum, tinerii care rămân acasă să îngrijească părinții bolnavi sunt priviți cu un amestec de compasiune și condescendență. "Săracii, și-au ratat viața," șoptesc oamenii. De parcă a avea grijă de cei care te-au crescut ar fi un eșec, nu o formă supremă de iubire.

Primăvara aduce un strop de speranță. Maria reușește să cultive legume în grădina din spatele casei. Tomatele și castraveții cresc frumos, și poate va avea suficiente pentru a vinde la piața din oraș. Tatăl ei pare ceva mai bine - poate acum articula câteva propoziții simple, iar cu ajutor, reușește să stea în cărucior mai multe ore.

Într-o zi, pe când plivește printre rândurile de ceapă, aude poarta deschizându-se.

"Bună ziua, domnișoară Maria," spune un bărbat pe care nu-l recunoaște imediat. "Sunt Andrei Munteanu, noul director al școlii din comună."

Maria se ridică, ștergându-și mâinile pe șorț, conștientă brusc de aspectul ei - părul ascuns sub batic, hainele murdare de pământ, obrajii arși de soare.

"Am auzit că aveați rezultate excelente la istorie în liceu," continuă el. "Și că ați fost studentă la Facultatea de Istorie înainte să... înainte să vă întoarceți."

"Așa e," răspunde ea simplu, întrebându-se care e scopul vizitei.

"Avem nevoie de un suplinitor pentru orele de istorie. Profesoara noastră e în concediu de maternitate. Știu că nu aveți studiile terminate, dar pentru un suplinitor... și sunteți din sat, cunoașteți copiii, familiile..."

Maria simte cum inima începe să-i bată mai tare. O parte din visul ei, oferită așa, pe neașteptate?

"Nu pot părăsi casa," spune ea încet. "Părinții mei au nevoie de îngrijire constantă."

Directorul dă din cap, înțelegător.

"Orele sunt doar dimineața, între 8 și 12. Și am vorbit cu doamna Georgeta, asistenta comunală. Ar putea sta cu părinții dumneavoastră în acest interval."

Maria simte cum i se umezesc ochii. Un străin a gândit la soluții, în timp ce ea se resemnase cu închisoarea ei auto-impusă.

"Nu știu dacă pot..." începe ea.

"Gândiți-vă," o întrerupe el. "Școala începe peste două săptămâni. Și... veniturile ar fi mai bune decât la muncă zilieră."

După ce directorul pleacă, Maria rămâne nemișcată printre rândurile de legume. Pentru prima dată în doi ani, simte o licărire. Nu e facultatea visată, nu e viața la care spera. Dar e un început, o punte, o posibilitate.

Seara, când le povestește părinților despre oferta directorului, tatăl ei începe să plângă. Lacrimile curg pe jumătatea de față care încă răspunde la emoții.

"Du-te," reușește el să articuleze. "Pentru asta... te-am crescut. Să fii... mai mult."

Cine te învață cum să-ți împarți inima între datoria față de părinți și datoria față de tine însuți? Cine te ajută să găsești echilibrul între sacrificiu și auto-conservare, între generozitate și grijă de sine?

Maria acceptă postul de suplinitoare. Nu e visul ei complet, dar e un fragment din el. În fiecare dimineață predă istorie copiilor din sat, iar după-amiaza are grijă de părinți. E epuizant, e dificil, dar în fiecare seară, când se uită la diplomele elevilor ei afișate pe perete, simte că sacrificiul ei nu a fost în zadar.

Dar visurile, odată amânate, au tendința de a se risipi. După un an, postul de suplinitor s-a terminat - profesoara titulară s-a întors din concediu. Maria s-a întors la cules de fructe, la spălat rufe, la viața unui sacrificiu tăcut.

Unii spun că sacrificiul ennobilează. Alții, că te sufocă. Adevărul e probabil undeva la mijloc, suspendat în acel spațiu incert dintre datoria familială și dreptul la fericire personală. Un spațiu pe care Maria, ca mulți alții din satele uitate ale României, îl locuiește fără să-l aleagă.

Într-o seară de septembrie, când aerul miroase a struguri copți și a toamnă, Maria stă în fața casei și privește drumul care duce spre oraș. Nu mai plânge de mult. Nu mai visează de mult. A acceptat, pur și simplu. Și poate că în această acceptare, în această resignare tăcută, există un curaj pe care puțini îl înțeleg și și mai puțini îl respectă.

$$$

 La prima ninsoare, am înțeles de ce bunicii nu au vrut niciodată să plece din casa asta, chiar dacă acoperișul cerea mereu reparații și fântâna era atât de departe de bucătărie.

Andrei stătea în fața ferestrei, privind cum fulgii mari coborau leneș, transformând grădina năpădită de buruieni într-un tărâm de poveste. Elena, soția lui, aranja vreascurile în soba de teracotă, încercând să descifreze secretele focului pe care bătrânii le știau din instinct. La treizeci și șapte de ani amândoi, cu apartamentul din București vândut și joburile în corporație abandonate, se treziseră stăpânii unei case bătrânești din Vâlceaua, un sat pierdut între dealurile Buzăului.

"Mai crezi că am luat decizia corectă?" întrebă Elena, suflând cu grijă în jarul care amenința să se stingă.

Andrei ridică din umeri, dar zâmbi. După cincisprezece ani de trezit la șase dimineața pentru a prinde metroul aglomerat, după ședințe interminabile și deadline-uri care le fuseseră mai importante decât propria sănătate, această neliniște plăcută era un lux pe care și-l permiteau în sfârșit.

Casa aparținuse bunicilor Elenei, ultimii ei proprietari dintr-un șir lung de generații care o construiseră cu propriile mâini la 1912. Două camere, o bucătărie și o cămară mică, toate grupate în jurul unei sobe centrale de teracotă. Acoperișul de țiglă veche, pridvorul din lemn sculptat, ferestrele mici prin care lumina intra zgârcit - toate păstrau amintirea unor vremuri când viața se măsura în anotimpuri, nu în notificări pe telefon.

Când au anunțat că părăsesc Bucureștiul pentru a se muta definitiv la țară, prietenii i-au crezut nebuni. "O să vă întoarceți în șase luni, vă garantez," le spusese râzând șeful lui Andrei, în timp ce-i semna demisia. "O să vă lipsească civilizația. Wi-Fi-ul. Uber Eats-ul. Mallurile!"

Poate că avea dreptate. În prima săptămână, când au descoperit că apa din fântână trebuia adusă cu găleata, că magazinul din sat avea program după bunul plac al proprietarului, și că internetul mergea doar "când vrea el", cum spunea poștașul, aproape că s-au răzgândit.

Dar apoi, în fiecare zi, ceva se schimba. Tăcerea nopții devenea mai puțin înfricoșătoare și mai mult liniștitoare. Stelele, nemaiacoperite de poluarea luminoasă a Bucureștiului, păreau să coboare până aproape de acoperișul casei. Și încet, ritmul lor de viață începea să se sincronizeze cu cel al naturii.

"Până la primăvară, trebuie să reparăm acoperișul și să izolăm pereții," spuse Andrei, în timp ce se așeza lângă Elena pe băncuța din lemn, în fața sobei.

"Și să plantăm grădina," adăugă ea, sprijinindu-și capul pe umărul lui. "Bunica cultiva tot ce mânca. Mă întreb dacă mai am notițele ei cu soiurile care merg bine aici."

Primele interacțiuni cu sătenii fuseseră stângace. Pentru localnici, ei erau "orășenii", veniți să se joace de-a țăranii până când realitatea aspră îi va trimite înapoi la viața lor confortabilă. Nimeni nu credea că vor rezista iernii.

"Mai bine plecați înainte să înghețe drumurile," le sugerase tanti Florica, vecina de peste drum, când îi văzuse descărcând primele cutii din mașină. "Aici nu vine nimeni să dea zăpada, și curentul pică mereu când e vreme rea."

Dar ceva se schimbase în ultimele săptămâni. Poate pentru că Andrei se oprise să ajute când căruța lui nea Vasile se răsturnase pe drum, sau pentru că Elena împărțise din cozonacii ei (puțin arși, dar făcuți cu drag) la câteva bătrâne din sat. Sau poate pentru că, în loc să transforme casa bătrânească într-o vilă ostentativă cum făcuseră alți orășeni din satele vecine, ei păstrau simplitatea și autenticitatea locului.

Într-o zi, nea Gheorghe, fostul brigadier al satului, un bătrân care rar ieșea din curte, bătu la poarta lor. Stătea stingher, cu căciula în mână.

"Am văzut că reparați acoperișul," spuse el, făcând un semn spre schelele improvizate. "Dacă vreți, am niște țigle vechi la mine în șură. Le-am păstrat de când mi-am refăcut casa. Sunt de-alea de demult, nu ca prostiile astea noi care crapă la primul îngheț."

Era primul gest de acceptare, și a venit ca o surpriză plăcută. În zilele următoare, satul părea să se deschidă treptat. Copiii care înainte se fereau de ei acum se opreau la poartă, curioși. Bătrânele le făceau semn când treceau pe uliță.

Pe vremuri, casele din satele noastre nu erau doar adăposturi, ci adevărate universuri în miniatură. Fiecare obiect avea povestea și rostul lui, fiecare colț era muncit cu un scop anume. Noi am pierdut această înțelepciune a spațiului, această bucurie a lucrurilor simple făcute să dureze.

Iarna a fost grea, exact cum îi avertizaseră sătenii. De două ori au rămas fără curent pentru câte trei zile, învățând pe pielea lor valoarea lămpilor cu petrol pe care le păstraseră ca decorații. Ninsoarea a blocat drumul de acces spre oraș săptămâni întregi. Internetul, singura lor legătură profesională cu lumea de dinainte, cădea frecvent.

Andrei, care lucra acum de la distanță ca programator freelancer, a pierdut două contracte din cauza conexiunii instabile. Elena, care își începuse un mic business de traduceri, se trezea adeseori incapabilă să trimită proiectele la termen.

"Poate că ar trebui să ne gândim la o alternativă," spuse Andrei într-o seară de ianuarie când termometrul arăta minus douăzeci de grade, iar țevile înghețate îi lăsaseră fără apă. "O casă în oraș, poate? Să venim aici doar în weekend și vacanțe?"

Dar ceva se întâmplase cu ei în lunile petrecute la Vâlceaua. Obrajii Elenei, odinioară palizi de la neonul biroului, căpătaseră culoare. Andrei, care la București suferea de insomnii cronice, dormea acum neîntors. Mâinile lor, odată fine și îngrijite, purtau acum bătături și mici cicatrici - semne ale unei vieți trăite, nu doar observate prin ecranul telefonului.

Primăvara a venit târziu, dar spectaculos. Într-o singură săptămână, grădina din spatele casei a explodat de verdeață. Elena descoperise caietul bunicii, cu însemnări despre semințe și răsaduri, despre fazele lunii bune pentru plantat și despre semnele naturii care prevesteau vremea.

Sub îndrumarea tantei Florica, acum devenită o prietenă apropiată, Elena a plantat prima ei grădină. Roșii, castraveți, ceapă, usturoi, pătrunjel - toate aliniate în rânduri drepte, fiecare cu eticheta ei scrisă de mână.

"La oraș nici nu știam ce gust are o roșie adevărată," îi spuse ea lui Andrei într-o seară, în timp ce stăteau pe prispa casei, privind apusul. "Acum aștept cu sufletul la gură să gust primele fructe crescute de mâinile mele."

Andrei începuse să lucreze cu nea Gheorghe la un proiect neașteptat: restaurarea fântânii satului, lăsată în paragină de ani buni. Cu mâinile lor și cu ajutorul ocazional al altor săteni, curățaseră puțul, refăcuseră ghizdul din piatră și sculptaseră un nou acoperiș din lemn de stejar.

"De ce vă bateți capul cu fântâna când aveți apă în casă?" întrebase cineva.

"Pentru că înseamnă ceva pentru sat," răspunsese simplu Andrei.

Vara a adus noi provocări și bucurii. Grădina cerea atenție constantă. Acoperișul, deși reparat, încă lăsa ploaia să pătrundă pe alocuri. Internetul, la fel de capricios, le sabota adeseori planurile profesionale.

Dar aducea și recompense neașteptate. Dimineți în care se trezeau cu răsăritul, nu cu alarma telefonului. Seri în care stăteau pe prispă, numărând licuricii. Nopți în care cerul părea atât de aproape încât puteau atinge Calea Lactee. Și mai ales, un sentiment tot mai puternic că aparțineau acestui loc, că nu mai erau doar vizitatori temporari.

Când un prieten din București i-a sunat în august pentru a-i invita la un concert, Elena s-a surprins refuzând. "Avem treabă la grădină," a explicat ea. "E vremea conservelor, și dacă nu le facem acum..."

Abia după ce a închis telefonul și-a dat seama cum sunase: exact ca bunica ei cu decenii în urmă. Și pentru prima dată, nu s-a simțit rușinată de această asociere, ci mândră.

Nu e ușor să lași în urmă confortul vieții moderne pentru simplitatea rustică a satului. Generații întregi au făcut drumul invers, aspirând la facilitățile orașului. Dar poate că am ajuns într-un punct în care avem nevoie să redescoperim valorile pe care părinții și bunicii noștri le lăsau în urmă în căutarea unui trai "mai bun".

În satul româesc de azi, viața nu mai e la fel ca în poveștile bunicilor. Dar în spatele fațadelor îmbătrânite și a uliților deseori goale, există încă o înțelepciune tăcută, un ritm natural al lucrurilor, o comunitate care, odată ce te acceptă, devine mai apropiată decât orice rețea socială ar putea oferi.

La un an de la mutarea lor, casa bunicilor nu mai era aceeași. Acoperișul nou strălucea în soare, grădina era plină de viață, iar interiorul îmbina armonios elemente tradiționale cu necesitățile moderne. Ei înșiși se schimbaseră. Elena, care odinioară nu putea trăi fără coaforul săptămânal, acum își împletea părul în cozi simple. Andrei, altădată obsedat de gadgeturi, își găsea bucuria în uneltele simple moștenite de la bunicul Elenei.

Într-o seară de toamnă, în timp ce pregăteau conservele pentru iarnă, cineva bătu la poartă. Era șeful lui Andrei din București, venit în vizită neașteptată.

"Am trecut să văd dacă sunteți gata să reveniți la civilizație," spuse el, zâmbind ironic. "Șase luni au trecut demult."

Elena și Andrei s-au privit, apoi au izbucnit în râs.

"Vrei să ne ajuți să punem gogoșarii în borcane?" l-a întrebat Elena în loc de răspuns. "Avem nevoie de încă o pereche de mâini."

Mai târziu, în timp ce musafirul lor, cu mânecile suflecate și mâinile pătate de zeama roșie a ardeilor, asculta fascinat poveștile lui nea Gheorghe despre iernile de altădată, Andrei și Elena au schimbat o privire complice.

Nu știau cât vor rămâne la Vâlceaua. Poate toată viața, poate doar până când realitatea îi va forța să facă un alt compromis. Dar știau sigur un lucru: căsuța bunicilor, cândva doar o amintire nostalgică, devenise acum căminul lor adevărat.

Iar când, peste ani, copiii și nepoții vor avea de ales între agitația orașelor și liniștea acestui loc, poate vor înțelege de ce bunicii lor nu au vrut niciodată să părăsească această casă, chiar dacă acoperișul cerea mereu reparații și fântâna era atât de departe de bucătărie.

$$$

 Iarna aceasta, Dumnezeu parcă uita să mai treacă pe la biserica din Valea Seacă, dar bătrânul părinte Ilarion continua să țină slujbe pentru bănci goale și icoane înnegrite de vreme.

În fiecare duminică, la ora șase dimineața, clopotul bisericii de lemn din Dealul Crucii suna prelung peste satul adormit. Sunetul se revărsa peste acoperișurile ninse, peste curțile pustii, peste drumurile troienite. Puțini îl mai auzeau. Și mai puțini răspundeau chemării lui.

Părintele Ilarion, optzeci și doi de ani, aprindea singur lumânările din altar, cu degetele lui noduroase, tremurânde de Parkinson și de frig. În strană, doar bătrâna Ileana, văduvă de douăzeci de ani, răspundea cu un "Amin" tremurat. În zilele bune, apăreau poate cinci persoane. În duminicile geroase, ca aceasta, părintele slujea doar pentru Ileana și pentru îngerii pe care îi simțea prezenți în jurul altarului.

"Pentru ce mai faci slujbă, părinte? Satul aproape s-a golit," îl întrebase primarul când îl vizitase luna trecută. "Biserica din satul vecin e renovată, au și încălzire. De ce nu le spui să meargă acolo?"

Părintele Ilarion zâmbise doar, mângâindu-și barba albă. Ce să-i explice tânărului primar, crescut după Revoluție, care vedea biserica doar ca pe-o clădire, nu ca pe un vas al sufletelor din sat?

În satul născut cu secole în urmă în jurul acestei biserici, mai rămăseseră doar douăzeci și șase de case locuite. Restul erau fie abandonate, fie transformate în case de vacanță pentru orășeni care veneau doar vara. Din cei o sută douăzeci de locuitori, doar șaptesprezece mai aveau sub șaizeci de ani.

Părintele Ilarion păstorea acest sat de cincizeci și trei de ani. Venise tânăr preot, proaspăt ieșit din seminar, plin de visuri și de râvnă. Pe atunci, satul număra peste opt sute de suflete. Botezase generații întregi, cunumase zeci de perechi, condusese pe ultimul drum sute de enoriași. Acum, în registrul bisericii, înmormântările depășeau cu mult botezurile. Anul trecut avusese un singur botez - nepotul unei localnice, adus special din Italia pentru acest eveniment.

Pe vremuri, când eram tineri, biserica era inima satului. Duminica dimineața, ulițele erau pline de familii îmbrăcate în haine curate, grăbindu-se spre slujbă. Bărbații stăteau în dreapta, femeile în stânga, copiii se foiau între ei. Când cânta corul, parcă se cutremurau și munții din zare. Unde s-au dus toate acelea?

În casa parohială, părintele și-a făcut un ceai de tei și s-a așezat lângă fereastra care dădea spre cimitir. Crucile de piatră și de lemn, unele aplecate de vreme, altele proaspăt vopsite, păreau sentinele tăcute ale memoriei satului. Cunoștea povestea fiecărui suflet odihnit acolo. Le purtase poverile, le ascultase păcatele, le binecuvântase speranțele.

"Doamne," șopti el, privind spre icoana Mântuitorului de pe perete, "pentru cine să mai slujesc? Cine mai are nevoie de această biserică?"

Într-o după-amiază geroasă de februarie, în timp ce aprindea candela din altar, părintele Ilarion auzi bătăi în ușa bisericii. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu ochelari și haină de oraș.

"Bună ziua, părinte. Sunt Matei, fiul lui Ion Cojocaru. Nu știu dacă vă mai amintiți de tatăl meu..."

Părintele zâmbi. "Cum să nu? A fost paracliserul bisericii ani buni."

"Am venit să vă spun că tata a murit ieri, la azilul din oraș. Ultima lui dorință a fost să fie înmormântat aici, lângă mama."

În ziua înmormântării lui Ion Cojocaru, biserica s-a umplut ca în vremurile bune. Fii și fiice ale satului, plecați de ani buni, s-au întors să-și conducă consăteanul pe ultimul drum. Mulți au rămas surprinși să vadă că bătrânul părinte Ilarion încă slujea, că biserica de lemn încă stătea în picioare, că tradițiile încă se păstrau.

După slujbă, Matei l-a tras deoparte pe părinte.

"Știți, tata mi-a povestit mereu despre biserica asta. Despre cum ați salvat-o de la dărâmare în anii '80, despre slujbele de Paști când venea tot satul. Am o propunere, părinte. Sunt arhitect. Aș vrea să ajut la restaurarea bisericii."

Părintele Ilarion simți cum inima lui bătrână tresare de bucurie. Poate că Dumnezeu nu uitase de el, la urma urmei.

Dar bucuria a fost de scurtă durată. Trei zile mai târziu, în timp ce aprindea focul în sobă, părintele a simțit o durere ascuțită în piept. S-a prăbușit pe podea, strângând la piept crucea de lemn pe care o purta mereu. Bătrâna Ileana l-a găsit abia a doua zi dimineață, când a venit să facă curățenie în biserică.

L-au înmormântat lângă altar, cum era tradiția pentru preoții care slujeau toată viața într-o parohie. La slujbă au venit câțiva preoți din satele vecine și o mână de săteni bătrâni. Matei a venit și el, cu planurile de renovare sub braț. Dar părintele Ilarion nu le va mai vedea niciodată realizate.

După înmormântare, protopopul a anunțat că biserica va fi deservită temporar de preotul din satul vecin, care va veni o dată pe lună pentru slujbă. Nu era justificat economic să trimită un preot permanent pentru așa puțini enoriași.

Primăvara următoare, Matei s-a întors cu echipa de restauratori. Au reparat acoperișul, au consolidat structura, au curățat iconostasul. Dar când lucrările s-au terminat, biserica a rămas la fel de goală ca înainte. Fără părintele Ilarion, parcă își pierduse sufletul.

Astăzi, biserica din Dealul Crucii e inclusă în circuitul turistic al zonei. Turiștii vin să admire arhitectura, icoanele, mesele din piatră din curtea bisericii. Dar nimeni nu mai știe povestea bătrânului preot care a ținut candela aprinsă până în ultima clipă, slujind cu credință chiar și atunci când nimeni nu mai venea să asculte.

În cimitirul din spatele bisericii, crucea simplă a părintelui Ilarion e acoperită de iederă. Florile sălbatice cresc în jurul ei, iar numele inscripționat începe să se șteargă sub acțiunea ploii și a vântului. La fel cum se șterg și ultimele amintiri despre vremurile când biserica era sufletul satului, iar credința era mai puternică decât orice furtună a vieții.

$$$

 Trei frați, o casă veche și cinci hectare de pământ - atât a lăsat în urmă Ion Vasile, dar destul cât să rupă o familie pentru totdeauna.

Mihai, Adrian și Ionel s-au întors în satul Vâlcele pentru înmormântarea tatălui lor. Nu mai fuseseră toți trei împreună sub același acoperiș de la moartea mamei, acum zece ani. Fiecare plecase pe drumul lui - Mihai, avocat în București, Adrian, profesor la Cluj, și Ionel, constructor în Germania.

Casa bătrânească îi întâmpină neschimbată, cu aceeași poartă scârțâitoare și aceleași fotografii prăfuite pe pereți. Tatăl lor murise subit la 73 de ani, lăsându-le moștenire casa și cinci hectare de pământ la marginea satului.

"Hai să vorbim direct despre partaj," spuse Ionel, imediat ce terminară cina improvizată. "Am un zbor mâine înapoi la Frankfurt. Nu pot sta mult."

"Nici n-am apucat să-l îngropăm pe tata și tu vrei deja să împărțim averea?" răspunse Adrian, profesorul, privind dezaprobator peste ochelarii lui subțiri.

"Pentru ce crezi că am venit toți trei aici?" replică Ionel. "Pământul ăla valorează acum o avere."

Mihai, mereu diplomaticul, interveni: "Putem discuta civilizat. Sunt sigur că ajungem la un acord."

Pământul era miza principală. Cele cinci hectare, odinioară simple loturi agricole, deveniseră valoroase după ce un dezvoltator începuse construcția unui complex rezidențial în apropiere.

"Eu vreau să vând tot," anunță Ionel. "Casa asta veche și pământul. Am un cumpărător care oferă un preț bun."

"Nici nu se pune problema!" sări Adrian. "Casa asta a fost în familia noastră de trei generații. Iar pământul l-a muncit tata toată viața."

"Și ce-a avut de pe urma lui? Nimic! A trăit sărac și a murit la fel," ripostă Ionel. "Eu am nevoie de bani să-mi extind afacerea în Germania."

Mihai își drese glasul. "Poate putem face un compromis. Vindem o parte din teren și păstrăm casa și restul."

Pe vremuri, țăranul român își prețuia pământul mai mult decât orice avere. Era legătura lui cu strămoșii, era garanția viitorului pentru copii. Azi vindem pe nimic moștenirea pentru care părinții noștri au trudit o viață întreagă.

Discuția se aprinse, scoțând la iveală resentimente vechi. Adrian îl acuza pe Ionel că nu venise la spital când tatăl avusese primul infarct. Ionel îi reproșa lui Adrian că stătea doar în cărțile lui, fără să trimită vreodată bani acasă. Iar Mihai, deși trimitea lunar o sumă pentru tatăl lor, nu-și făcuse niciodată timp să-l viziteze mai mult de o zi.

"Tata m-a iubit cel mai mult pe mine," spuse Ionel. "Mi-a spus mereu că sunt singurul care i-a moștenit spiritul muncitor."

"Habar n-ai ce vorbești," replică Adrian. "Când erai plecat, îmi spunea că se mândrește cel mai mult cu realizările mele academice."

"Destul!" interveni Mihai. "Suntem frați, la naiba! Trebuie să găsim o soluție care să ne mulțumească pe toți."

Dar în acea seară nu găsiră nicio soluție. Fiecare se retrase în camera lui din copilărie, cu gândurile și ambițiile personale.

A doua zi, la înmormântare, satul întreg veni să-și ia rămas bun de la Ion Vasile. Era respectat în comunitate - un om drept, muncitor, care își crescuse singur cei trei băieți după moartea timpurie a soției.

În timpul slujbei, frații stăteau umăr la umăr, dar cu inimile departe. Privind în gol, fiecare se gândea la propria relație cu tatăl. La momentele pierdute, la cuvintele nespuse.

După înmormântare, când vecinii și rudele se retraseră, cei trei se întoarseră în casa tăcută. Pe masă îi aștepta testamentul tatălui, lăsat la vedere.

"Să-l citim," spuse Adrian.

Mihai desfăcu plicul și citi cu voce tare:

"Dragii mei fii, dacă citiți asta, înseamnă că am plecat. Vă las casa și pământul, singurele lucruri de valoare pe care le-am avut. Împărțiți-le cum credeți voi că e drept. Un singur lucru vă cer: să rămâneți frați, să vă ajutați unul pe altul, cum v-aș fi ajutat eu dacă aș mai fi fost lângă voi."

Un moment de tăcere se așternu.

"Deci n-a specificat cum să împărțim," observă Ionel. "Asta înseamnă că legal, avem fiecare dreptul la o treime."

"Nu-i vorba de lege aici," spuse Adrian. "E vorba despre ce și-ar fi dorit tata."

"Și ce știi tu despre ce și-ar fi dorit tata?" sări Ionel. "Tu, care veneai acasă doar de Crăciun, dacă veneai?"

"Eu cel puțin nu i-am cerut bani pentru afacerile mele eșuate!" replică Adrian.

"Stop!" interveni din nou Mihai. "Așa nu ajungem nicăieri."

Dar era prea târziu. Cuvintele dure spuse în acele momente tensionate deschiseseră răni vechi și creaseră altele noi. În câteva ore, discuția degeneră în acuzații tot mai grave.

"Știi ce?" spuse în cele din urmă Ionel, ridicându-se brusc de la masă. "Nu vreau să mai aud nimic. Avocatul meu va lua legătura cu voi."

"Avocatul?" întrebă Adrian, stupefiat. "Vorbim de casa părinților noștri, nu de un contract de afaceri!"

"Pentru mine e același lucru," răspunse rece Ionel, îndreptându-se spre ușă. "E o chestiune de bani și atât."

După plecarea lui Ionel, Adrian își strânse și el lucrurile.

"Nu pot să cred că am ajuns aici," îi spuse el lui Mihai. "Să ne certăm pentru niște pereți vechi și câteva hectare."

"Stai, Adrian, putem discuta civilizat, noi doi măcar."

"E prea târziu. Ionel va face ce știe el mai bine - va transforma totul într-un război. Iar eu sunt prea obosit pentru asta."

În dimineața următoare, casa rămase goală din nou. Fiecare frate se întorsese la viața lui, lăsând în urmă doar amintirile copilăriei și o dispută care abia începea.

În lunile care urmară, comunicarea între frați se desfășură exclusiv prin intermediul avocaților. Ionel angajase o firmă renumită din București care cerea vânzarea imediată a proprietăților și împărțirea banilor. Adrian refuza categoric, insistând pentru păstrarea casei ca "bunul familiei". Mihai încerca să medieze, propunând diverse compromisuri, dar fără succes.

Procesul se prelungi doi ani. În acest timp, casa bătrânească rămase goală, grădina se sălbătici, iar pământul din jurul satului fu înconjurat treptat de vile moderne. Valoarea terenului creștea, făcând disputa și mai aprinsă.

Într-un final, instanța decise: casa și o parte din teren rămâneau lui Adrian, care dorea să le păstreze, cu condiția să-i compenseze financiar pe ceilalți doi frați. Restul terenului putea fi vândut, iar banii împărțiți.

Pe hârtie, părea o soluție echitabilă. În realitate, nu mulțumi pe nimeni. Ionel considera că primise prea puțin. Adrian, deși păstrase casa, trebuia să se îndatoreze pentru a-și plăti frații. Iar Mihai, deși primise partea lui, pierduse ceva mult mai valoros - familia.

Astăzi, casa familiei Vasile stă din nou goală. Adrian, care luptase atât de mult să o păstreze, nu are timp să vină din Cluj pentru a se ocupa de ea. Un vecin îi tunde ocazional iarba din curte și aerisește camerele. Dar ferestrele rămân închise, iar poarta continuă să scârțâie în vânt.

Ionel și-a folosit banii pentru a-și extinde afacerea în Germania. Nu a mai călcat niciodată în România. Adrian a pus la intrarea casei o plăcuță cu numele tatălui lor, dar nici el nu vine mai mult de o dată pe an, de Ziua Morților. Mihai, singurul care încă încearcă să repare relațiile, trimite ocazional mesaje fraților săi. De cele mai multe ori, rămân fără răspuns.

În cimitirul din Vâlcele, pe crucea simplă a lui Ion Vasile a crescut iederă. Nimeni nu mai pune flori proaspete. Nimeni nu mai aprinde o lumânare. Doar vântul toamnei aduce uneori, printre frunzele căzute, ecoul unei familii care a fost cândva întreagă.

Uneori, adevăratele moșteniri nu sunt cele scrise în acte, ci lecțiile pe care refuzăm să le învățăm și legăturile pe care alegem să le rupem.

$$$

 În fiecare dimineață, când lumina abia mijește peste dealuri, bătrâna Ileana aprinde candela și numără zilele pe calendarul ortodox de perete.

Mâinile ei, noduroase și marcate de decenii de muncă în pământ, tremură ușor când pune chibritul la fitil. La optzeci și șapte de ani, fiecare nouă zi e un dar pe care nu îndrăznește să-l ia ca pe un drept. Mai ales acum, când așteaptă ceva pentru care s-ar agăța de viață cu toată puterea care i-a mai rămas.

"Măicuță Sfântă, dă-mi zile să o văd pe fetița Anei. Atât îți cer, și-apoi poți să mă iei", șoptește ea în fața icoanei înnegrite de vreme. Buzele ei, subțiri și crăpate, se mișcă aproape fără sunet în semiîntunericul odăii. 

Casa bătrânească, cu pereți de lut văruiți în albastru deschis, e aproape goală acum. Doar în camera "de la drum" mai păstrează mobilierul bun - patul cu tăblii sculptate, unde a născut-o pe fiica ei, Mărioara, acum cincizeci și cinci de ani, și dulapul de nuc unde ține "ce-i mai de preț": fotografiile de familie, certificatul de căsătorie îngălbenit de vreme, și noua ecografie trimisă din Italia de Ana, nepoata ei.

Ileana ia cu grijă hârtia lucioasă și o duce la fereastră, unde lumina dimineții e mai puternică. Privește forma micuță, ca o fasole, și zâmbește. "Strănepoata mea", șoptește ea, mângâind hârtia cu vârful degetelor, ca și cum ar atinge fața copilei nenăscute.

Ana i-a scris că va naște în septembrie. Mai sunt trei luni. Pentru lumea largă, e o veșnicie. Pentru Ileana, e o cursă contra cronometru.

"Doamne, doar atât te rog. Să trăiesc până-n septembrie. Să-i văd fața o dată, să-i simt mirosul de prunc, și-apoi poți să mă chemi."

Din patul ei de lângă fereastră, poate vedea cimitirul de pe dealul din marginea satului. Acolo odihnesc toți ai ei – soțul Gheorghe, mort acum douăzeci de ani, părinții, frații. Locul ei e pregătit, lângă Gheorghe. Piatra funerară e pusă, cu numele ei săpat deja, doar data morții lipsește. Așa a vrut ea, "să fie toate pregătite, să nu aibă Mărioara bătaie de cap când oi închide ochii".

Nu moartea o sperie. O privește ca pe o veche cunoștință care-i dă târcoale, dar care are răbdare. O sperie gândul că ar putea pleca înainte să-și întâmpine strănepoata. Asta ar fi, pentru ea, cea mai mare durere.

În satul Văiuga, din cei peste o mie de locuitori câți erau în tinerețea ei, acum mai sunt doar vreo două sute. Bătrâni, în majoritate. Cine-a putut, a plecat. Spre orașe, spre alte țări. Mărioara stă la Pitești, vine în fiecare weekend să-i aducă medicamente și mâncare. Ana e de opt ani în Italia. 

Doar noi, cei care am trăit în aceste sate care mor încet, știm cu adevărat ce înseamnă să-ți vezi neamul împrăștiat prin lume, iar tu să rămâi singur între amintiri.

"Am vorbit cu Ana ieri", îi spune Mărioara când vine sâmbătă dimineața, cu sacoșele pline. "Zice că dacă totul merge bine și doctorul îi dă voie, vine acasă în octombrie, la o lună după ce naște."

Ileana simte cum i se strânge inima. "În octombrie? Nu poate mai devreme?"

"Mamă, știi cum e cu copiii mici, nu-i poți urca în avion așa ușor. Și Ana are cezariană programată."

Bătrâna dă din cap, înțelegând cu mintea, dar inima ei se revoltă. Fiecare lună în plus e un risc pe care nu știe dacă și-l poate permite. Noaptea, când durerile din piept o trezesc, se întreabă dacă va mai apuca dimineața.

"Poate vii tu la ea, mamă", sugerează Mărioara, deși știe că e aproape imposibil. Ileana n-a ieșit din sat de zece ani. Ultimul drum "în lume" a fost la înmormântarea unei verișoare, la Craiova.

"Știi că nu pot, fată dragă", oftează bătrâna. "Dacă mor pe drum? Cine mă aduce înapoi lângă Gheorghe al meu?"

Vara trece greu pentru Ileana. În august, o răceală banală o ține la pat două săptămâni. Medicul din sat, un tânăr care face naveta de la oraș, îi prescrie antibiotice și o avertizează să fie atentă. "La vârsta dumneavoastră, tanti Ileana, orice complicație poate fi serioasă."

Dar bătrâna e hotărâtă să lupte. Seara, când rămâne singură, își pune palma pe piept și șoptește: "Mai rabdă, inimă. Nu mă lăsa tocmai acum."

Pe peretele de lângă pat, a lipit cu scotch fotografia ecografiei. E primul lucru pe care îl vede dimineața și ultimul înainte de culcare. Uneori i se pare că micuța formă din imagine îi zâmbește. I-a pus și nume – Maria, după mama ei. Deși Ana i-a spus că încă nu s-au hotărât ce nume îi vor da.

Pe vremea noastră, numele veneau de la sine, de la sfinții protectori sau bunici. Acum tinerii caută pe internet nume străine, ca și cum ar vrea să șteargă legătura cu locul de unde se trag.

Septembrie vine cu ploi și vânt rece. În a doua zi a lunii, Mărioara o sună pe Ileana devreme.

"Mamă, Ana a născut azi-noapte! O fetiță sănătoasă, trei kilograme și două sute de grame!"

Ileana simte cum lacrimile îi inundă ochii. "Slavă Domnului! Cum îi zice?"

"Maria, mamă. I-au pus Maria, cum ai vrut tu."

Bătrâna începe să plângă cu hohote, de data asta de bucurie. "Când vin acasă? Întreab-o când vin!"

Răspunsul vine a doua zi, printr-un apel video – o premieră pentru Ileana. Mărioara vine special să-i arate cum funcționează. Pe ecranul telefonului mic, apare fața Anei, obosită dar fericită, și lângă ea, un micuț chip roșcat, cu ochii strâns închiși.

"Mami Mare," spune Ana, folosind apelativul pe care i l-a dat de când era mică, "ți-o prezint pe Maria. Maria, ea e străbunica ta, cea mai puternică femeie pe care o vei cunoaște vreodată."

Ileana nu poate vorbi. Privește chipul micuț, perfect, și simte cum toată viața ei – cu bucuriile și greutățile ei – capătă brusc sens și împlinire. Întinde degetul tremurând spre ecran, încercând să atingă obrazul bebelușului.

"Ce frumoasă e!", reușește ea în cele din urmă să șoptească. "Ochii cui îi are?"

"Încă nu știm, Mami Mare. Majoritatea bebelușilor au ochii albaștri la început."

"Ai mei au fost mereu căprui, ca alunele. Să vedem dacă i-a luat de la mine."

Conversația durează doar câteva minute, pentru că micuța Maria începe să plângă, cerând să fie hrănită. Înainte să închidă, Ana promite:

"Vom veni acasă cât de curând. Doctorul zice că peste șase săptămâni putem călători. Rezistă, Mami Mare! Vreau ca Maria să te cunoască."

După ce Mărioara pleacă, luând cu ea telefonul magic, Ileana se așază pe marginea patului, epuizată dar fericită. Pentru prima dată în mulți ani, nu-și mai simte durerile din oase, apăsarea din piept. Se uită pe fereastră, la cimitirul de pe deal, și spune tare, ca și cum ar vorbi cu cineva:

"Ai văzut, Gheorghe? Avem o strănepoată! Și-i zice Maria, ca mamei mele. Trebuie să mai stau un pic, să o țin în brațe. Apoi vin la tine."

În zilele care urmează, Ileana capătă o energie nouă. Mărioara o găsește curățând prin casă, scoțând la aer hainele vechi, pregătind totul pentru marea vizită. Din lada de zestre scoate o pânză țesută în tinereța ei – "Pentru Maria, să aibă de la străbuna ei".

Dar toamna aduce ploi reci și Ileana simte cum sănătatea îi șubrezește din nou. Într-o dimineață, când Mărioara vine pentru vizita ei obișnuită, o găsește în pat, respirând greu.

"Mi-a venit rândul, fată dragă", șoptește bătrâna. "Cheamă preotul."

"Mamă, mai e puțin! Ana vine peste două săptămâni. Rezistă!"

Ileana zâmbește slab. "Nu cred că mai pot. Spune-i Anei că am văzut-o pe Maria. Am ținut-o în brațe în visul meu de azi-noapte. Era așa de ușoară și mirosea a lapte și a iarbă proaspătă."

Preotul vine și-i dă împărtășania. Doctorul vine și pleacă, ridicând din umeri – "La vârsta ei, nu putem face multe". Mărioara stă lângă patul mamei sale zi și noapte, ținând-o de mână, povestindu-i despre Ana și micuța Maria, arătându-i fotografii noi pe telefon.

Într-o seară, pe când se lasă întunericul și ploaia măruntă bate în geamuri, Ileana deschide brusc ochii, care rămăseseră închiși toată ziua.

"Au venit?", întreabă ea cu o voce surprinzător de puternică.

"Cine, mamă?"

"Ana și fetița. Uite-le, stau în pragul ușii."

Mărioara se uită spre ușa închisă, apoi înapoi la mama ei. Ochii bătrânei privesc fix într-acolo, cu o bucurie pură pe chip.

"Da, mamă. Au venit să te vadă."

Ileana zâmbește, întinde mâinile în față, ca și cum ar vrea să îmbrățișeze pe cineva, apoi le lasă încet să cadă. Respirația i se oprește cu același zâmbet pe buze.

Două zile mai târziu, când satul se adună la înmormântarea Ilenei, cerul se deschide brusc după o săptămână de ploaie. Soarele strălucește exact în momentul în care sicriul e coborât în pământ, lângă mormântul lui Gheorghe.

Ana nu reușește să ajungă la înmormântare. Micuța Maria a făcut febră și nu poate călători. Dar la parastasul de nouă zile, Ana e acolo, ținând în brațe bebelușul de șase săptămâni. Când intră în casa bătrânească pentru prima dată după ani, simte un nod în gât.

Pe patul Ilenei, Mărioara a pus fotografia mamei ei alături de ecografia pe care bătrâna o ținuse lângă pat. Între ele, o lumânare arde încet.

Ana se apropie și așază fetița pe pat, exact în locul unde dormise Ileana. Bebelușul clipește des din ochii ei mari, căprui – exact ca ai străbunicii – și privește țintă spre fotografia de pe perete. Pentru o clipă, celor două femei li se pare că bătrâna din fotografie zâmbește.

"Crezi că ne vede de acolo?" șoptește Ana.

"Sunt sigură că da", răspunde Mărioara. "A așteptat atât de mult să vă întâlniți."

Afară, în curte, nucul bătrân își scutură ultimele frunze peste mormântul proaspăt de pe deal. Iar în casa care văzuse patru generații venind și plecând, micuța Maria adoarme liniștită, ca și cum ar fi fost dintotdeauna acasă.

Nimeni nu mai știe astăzi să aștepte cu atâta răbdare și credință cum făceau bătrânii noștri. Pentru ei, viața și moartea erau două fețe ale aceleiași monede, iar dragostea era singura valută care conta cu adevărat.

$$$

 Nimeni din satul Măgura nu credea că fata cu picioare lungi din căsuța de la marginea pădurii va ajunge vreodată mai departe de ulița principală.

Maria stătea în pragul casei din chirpici, privind spre câmpul din spatele școlii unde copiii alergau în uniforme albastre. La doisprezece ani, nu călcase niciodată în clădirea aceea. "La ce-ți trebuie carte?", o întrebase tatăl ei când venise învățătoarea să-i convingă. "Să știe să-și numere banii și să-și scrie numele e destul pentru o fată."

Casa lor, mică și întunecată, adăpostea șapte suflete. Tatăl ei, Constantin, lucra cu ziua prin sat - repara garduri, tăia lemne, orice muncă pentru câțiva lei. Mama ei, Lina, spăla rufe pentru familiile mai înstărite. Frații mai mari dispăreau cu săptămânile, căutând de lucru prin satele învecinate. În familia lor, nimeni nu știa să scrie mai mult decât propriul nume, și mulți nici atât.

În fiecare dimineață, Maria se trezea înaintea tuturor, se spăla cu apa rece din găleata de lângă ușă și alerga până la izvorul din pădure. Nu știa de ce o face, dar simțea o bucurie stranie când picioarele ei atingeau pământul în ritmul acela alert. Era singurul moment din zi când se simțea cu adevărat liberă.

Într-o zi de toamnă, când alerga pe marginea drumului, un bărbat înalt a oprit mașina lângă ea. Era Andrei Popescu, profesorul de sport de la școala din sat, venit acum câțiva ani din oraș.

"Ai picioare bune pentru alergat," i-a spus el, coborând geamul. "De ce nu vii mâine la școală? Facem selecție pentru echipa de atletism."

Maria a clătinat din cap, rușinată de hainele ei ponosite, de părul ei nepieptănat, de tot ce era.

"Nu pot, domnule. Noi... noi nu mergem la școală."

Profesorul a privit-o lung, apoi a zâmbit.

"Mâine la ora cinci, pe terenul școlii. Nu-ți trebuie cărți pentru asta, doar picioarele alea bune și puțină voință."

Maria nu a îndrăznit să-i spună părinților. A doua zi, după ce a terminat de adunat ierburi pentru ceai, așa cum îi ceruse mama, s-a strecurat spre școală, tremurând de emoție.

Terenul era plin de copii în treninguri colorate. Maria, în rochia ei decolorată și cu picioarele goale, a rămas ascunsă după copacul din colț, privind. Când toți au plecat și doar profesorul a rămas, măturând zgura de pe pistă, ea a îndrăznit să se apropie.

"Am crezut că nu vii," i-a spus el, fără să pară surprins. "Hai să vedem ce poți."

În ziua aceea, Maria a alergat pentru prima dată pe o pistă adevărată. Fără să aibă nevoie de explicații, corpul ei a găsit ritmul potrivit, iar picioarele ei desculțe au atins zgura în pași perfect măsurați.

"Dumnezeule," a murmurat profesorul când ea a terminat cursa de 400 de metri. "Ai talent înnăscut, fată. Cu tine putem merge la regionale."

Astfel a început povestea Mariei. La început, venea doar după ore, când terenul era gol. Profesorul îi aducea pantofi de sport vechi de la copiii din oraș și-i cronometa timpii. După câteva săptămâni, când a câștigat prima competiție locală, toată lumea vorbea despre "țigăncușa care aleargă ca vântul".

Părinții ei au fost furioși la început. "Ce-o să zică lumea? O fată mare umblă prin sat în pantaloni scurți?" Dar când primarul i-a înmânat primul premiu - o cupă mică și un plic cu bani - tatăl ei a privit-o altfel. Nu era mândrie, nu încă, dar era acceptare.

Cei care au crescut la sat știu că lucrurile se schimbă greu, precum cursul unui râu care și-a săpat albia adânc în pământ. Tradițiile și mentalitățile sunt ca niște rădăcini bătrâne, greu de smuls. Dar Maria începuse să-și taie propriul drum.

Profesorul Popescu a convins-o să vină și la orele obișnuite, nu doar la antrenamente. La paisprezece ani, Maria a învățat să scrie și să citească, stând până târziu la lumina lămpii cu petrol. Fratele mai mic o privea uimit cum trasează litere stângace pe un caiet primit de la școală.

"Și eu vreau să învăț," i-a șoptit el într-o seară. Astfel, Maria a devenit primul profesor din familia ei.

La șaisprezece ani, a obținut o bursă sportivă la un liceu din orașul apropiat. Pleca lunea cu autobuzul și se întorcea vinerea, cu geanta plină de cărți și cu medalii care începeau să se adune într-o cutie sub pat.

"De ce-ți trebuie atâtea cărți? Nu vezi că te-ai îmbolnăvit? Ești slabă ca un țâr," se plângea mama ei. Dar în vocea ei era și o urmă de mândrie când vecinele o întrebau de fiica ei "cea învățată".

Acei ani au fost cei mai grei. Colegii de la oraș râdeau de accentul ei, de hainele ei simple, de felul stângaci în care folosea tacâmurile la cantină. Dar pe pistă, nimeni nu râdea. Acolo, Maria era regină.

Pe vremuri, femeile din satul nostru aveau doar două drumuri în viață - să se mărite și să facă copii, ori să rămână să aibă grijă de părinți. Pentru o fată de etnie romă, orizontul era și mai limitat. Dar Maria a dovedit că picioarele puternice pot deschide uși pe care mâinile nu le pot atinge.

După liceu, antrenorul de la club a ajutat-o să aplice la Facultatea de Educație Fizică și Sport. În prima zi de facultate, când profesorul a strigat catalogul, Maria a răspuns cu voce tare: "Prezent!" Era prima din familia ei care ajunsese la facultate.

Anii de studenție au trecut ca un vis. Maria învăța cu disperarea celui care știe că aceasta e singura lui șansă. Seara, lucra ca femeie de serviciu la sala de sport, pentru a-și plăti chiria. În weekend-uri, se întorcea acasă cu autobuzul, aducând bomboane pentru frați și câte un cadou mic pentru părinți - o basma nouă pentru mama, o șapcă pentru tata.

"La ce-ți trebuie diploma aia?" o întreba tatăl ei uneori. "Poți să câștigi bani buni cu alergatul, fără să-ți bați capul cu atâtea cărți."

Maria îi explica, cu răbdare, că atletismul profesionist nu ține o viață întreagă. Că vrea să devină profesoară, să ajute și alți copii ca ea. Tatăl ei clătina din cap, neînțelegând pe deplin, dar o lăsa în pace.

În satul lor, ca în multe altele, oamenii au învățat de generații că e mai sigur să nu visezi prea sus, să nu ieși din rândul lumii, să te mulțumești cu ce ai. E nevoie de curaj să rupi acest lanț, să crezi că meriți mai mult decât ți-a fost dat la naștere.

La douăzeci și trei de ani, Maria a absolvit facultatea. În ziua ceremoniei, a adus-o pe mama ei la oraș, îmbrăcată în cele mai bune haine. Era prima oară când Lina călătorea atât de departe de sat. Când și-a văzut fiica în robă, cu diploma în mână, a plâns în tăcere, fără să înțeleagă pe deplin ce sărbătoreau, dar simțind că era ceva important.

"Ești domnișoară învățată acum," i-a spus, mângâindu-i obrajii. "Poți să te duci unde vrei în lume."

Maria a zâmbit, știind deja unde voia să meargă.

Luna următoare, s-a întors în satul Măgura, de data aceasta ca profesoară de sport la școala unde nu călcase până la doisprezece ani. Prima ei misiune a fost să amenajeze o pistă de atletism adevărată, cu ajutorul părinților și al autorităților locale.

În primul an, a descoperit trei fete și doi băieți cu talent pentru alergare - copii din familii sărace, unii de etnie romă ca ea, care nu îndrăzneau să viseze prea departe de ulițele prăfuite ale satului. Le-a cumpărat pantofi sport din primul ei salariu și i-a învățat să alerge nu doar cu picioarele, ci și cu mintea, spre un viitor pe care nu-l puteau încă vedea.

Într-o seară, după un antrenament, tatăl ei a venit să o vadă. A stat pe marginea terenului, tăcut, privind cum fiica lui îndruma copiii, cum vocea ei sigură dădea indicații, cum toți o ascultau cu respect.

"Ești cineva acum," i-a spus el în drum spre casă. Nu era obișnuit să-și arate sentimentele, dar Maria a simțit mândria din vocea lui.

"Am fost cineva și înainte, tată," i-a răspuns ea încet. "Doar că nimeni nu vedea."

Astăzi, la treizeci de ani, Maria nu mai locuiește în casa din chirpici. Și-a construit o casă mică dar luminoasă la marginea satului, cu bibliotecă și cu o mică sală de forță pentru elevii ei. Fratele mai mic a urmat și el școala, inspirat de drumul surorii sale, și acum studiază inginerie la facultate.

În fiecare dimineață, înainte ca satul să se trezească, Maria iese să alerge pe drumul spre pădure, același drum pe care alerga desculță în copilărie. Acum poartă pantofi de calitate și un cronometru la mână, dar bucuria alergării a rămas aceeași - senzația de libertate, de putere, de posibilitate.

Câteodată, pe acest drum, o ajung din urmă copiii pe care îi antrenează - fete și băieți cărora viața nu le-a dat multe, dar care au găsit în alergare același refugiu, aceeași speranță pe care le-a găsit și ea.

Când privim în urmă, vedem cât de mult s-au schimbat lucrurile în satele noastre. Pe vremuri, educația era un lux pentru mulți, iar pentru comunitățile marginalizate părea un vis imposibil. Azi, datorită oamenilor ca Maria, care s-au întors să dea înapoi comunității, drumul e puțin mai ușor pentru cei care vin din urmă.

Maria nu a uitat niciodată de unde a plecat. În fiecare an, organizează "Cupa Speranței" - o competiție locală unde copiii din comunitățile defavorizate pot participa gratuit. Îi învață nu doar să alerge, ci și să citească, să viseze, să creadă în ei înșiși.

"Cel mai greu obstacol de depășit," le spune ea adesea, "nu e sărăcia sau prejudecata altora, ci lipsa de încredere în tine însuți. Când înveți să crezi că meriți mai mult, picioarele te vor duce acolo, oricât de lung ar fi drumul."

Și astfel, fata care altădată stătea în pragul casei visând la o lume dincolo de ulița prăfuită, acum deschide porți pentru alții, arătându-le că orice drum, oricât de anevoios, poate fi parcurs dacă ai curajul să faci primul pas.

$$$

 

Motto:

În această lume slută

Un strop de umor ajută!

(Ion Pribeagu)

~COCOȘELUL~

S-a însurat boierul Fică

Moşier din Drăgăşani

Cu o fată tinerică

De vreo douăzeci de ani.

După ce au trecut prin vraja

Dulce a lunilor de miere

Petrecute în seri de doruri

Voluptate şi plăcere

Fică şi-a luat soţia

Să-i arate, cum vă spun

Moara, vitele moşia,

Tot ce are în curtea lui

Cum ajunseră la grajduri

Unde caii se adapă

Tocma-atuncea armăsarul

Făcea dragoste c-o iapă.

Mai spre deal, un taur tânăr

Şi-a găsit şi el de joacă

Şi se înfigea prozaic

Într-o dolofană vacă.

Şi spre vale în iarba averde

Având martoră o ieduţă

Ţapul îşi vedea de treabă

Cu o gingaşă căpriţă.

Până şi câinii de la curte

Zambilica şi Grivei

Cam întorşi unul spre altul

Făceau dragoste şi ei.

Şi îngrozită de ce vede

Ea îi spune ruşinoasă:

E dezgustător aicea

Tot mai bine e acasă!

Când să urce pe verandă

Au văzut ca într-un pastel

Cum o găinuşe tandră

Zbenguia c-un cocoşel.

Ciripeau voioşi şi sprinteni

Săltăreţi pe tot meleagul

Şi se tot pupau în ciocuri

Că-ţi era mai mare dragul.

– Uite, ăştia-mi plac, spuse,

Ea cu glasul îngeresc

Uite, ce frumos se joacă

Şi ce splendid se iubesc!

– Da, îţi place? Întrebă Fică

Bine puico, mă supui!

Şi-a chemat la el degrabă

Pe Bogdan, vătaful lui.

– Uite, dragă vătăşele

De azi încolo ce să faci:

Priponeşti toţi armăsarii

Pui oprelişte la vaci.

Îngrădeşti căpriţa, iapa,

Opreşti orice fel de mamifere

Ca să nu aibă cu masculii

Nici un fel de apropiere.

Nu vreau, scumpa-mi nevestică

Cum e inocentă ea

Şi timidă şi subtilă

Să mai vadă aşa ceva!

Nimeni nu mai are voie

Ca să-şi mai facă aicea felul

Fiincă aicea-n curte iubeşte

Numai eu şi cocoşelul!

Ordinul e sfânt. Şi nimeni

Nu crâncneşte un cuvânt

Dac-a poruncit boierul

Gata! Ordinul e sfânt.

Dar într-o noapte violentă

Când nici nu s-a aşteptat

A intrat Bogdan vătaful

Foarte emoţionat.

E cam galben şi ciudate-s

Ale lui căutături:

– Coane Fică, coane Fică

A intrat scroafa-n călduri.

Ce ne facem? Mai întreabă

Plin de spaimă vătăşelul

Cine potoleşte scroafa

Dumneata sau cocoşelul?

(poezie satirică de Ion Pribeagu)