$$$

 Experiențe paranormale - născută în zi de sâmbătă

Citesc cu drag și vă felicit pentru munca dumneavoastră! Sunt povești care, odată citite, îți rămân în gând. Tot de pe pagina dumneavoastră am aflat că cei născuți într-o zi de sâmbătă au contact cu lumea de dincolo. Știți despre ce vorbesc...

Eu sunt născută într-o sâmbătă, pe 1 septembrie 1990. De mică am avut trăiri pe care nu le puteam explica. Povestite de mama mea, veneam la ea și îi spuneam că văd tot felul de chestii. Mama punea asta pe seama faptului că sunt mică și am imaginație...

Sunt din comuna Chilia Veche, județul Tulcea. Aveam vreo 9 ani când deja am început să conștientizez ce trăiesc și ce văd, de la argint viu pe stradă până la farmece făcute familiei mele. Se spune că am călcat eu și, drept urmare, am psoriazis de la 9 ani.

Am pățanii inclusiv din momentul în care m-am măritat cu soțul meu, dar am trecut cu vederea. În 2012, eu și soțul meu ne-am mutat în Germania, la München. Din 2014, am început să am tot felul de experiențe paranormale. Am lucrat la un hotel și am trăit lucruri la care nu m-aș fi gândit vreodată că le voi experimenta: uși trântite fără explicație, pași, sunete... Ulterior, după o vreme, un client a murit în hotel. Nu știu motivul, dacă a fost din cauze naturale sau chinuit de entitatea pe care o simțeam și eu... După acel incident, am decis să plec de la acel loc de muncă.

O perioadă bună nu am mai avut niciun incident de acest gen, până anul trecut, în februarie, când a murit bunica mea. Ne sunaseră pe 12 februarie de acasă, spunându-ne că bunica este în comă la terapie intensivă. (Ulterior, în 2019, i-am adus în München și pe mama, sora și nepoții mei; locuim la două scări de bloc distanță.)

Revin la poveste. Cu mama ne gândeam ce să facem: mergem în România să o mai vedem în viață sau așteptăm să își revină? Am decis să așteptăm. Eu lucrez într-un hotel, la serviciul de mic dejun, și mă trezesc la ora 4:00. În acea noapte, nu am dormit aproape deloc, aveam un sentiment ciudat și abia așteptam să se facă ora 4:00. M-am îmbrăcat și am fugit repede la mama acasă. Intru în casă și îi spun:

— Ai aprins candela?

Mama îmi spune:

— De ce, Luci, să o aprind? Doar nu este moartă!

Eu stau și mă gândesc, apoi îi spun:

— Dar știi că nu se aprinde doar pentru cei morți...

După nici două minute, primim telefon din România: bunica murise, fără lumânare, la terapie intensivă! Am încremenit amândouă!

(P.S.: Fac povestea mai scurtă.)

Am fost la înmormântare, iar în cele 40 de zile de după, o visam constant: ba ne țineam de mână, ba vorbeam, așa cum făceam când era în viață...

Aici vine partea paranormală. În a 30-a zi, am venit acasă de la muncă și m-am așezat în pat. Precizez că am trei pisici, toate trei lângă mine, în pat. Mă uitam la TV, ele dormeau. Deodată, s-au trezit toate trei în același timp și se uitau la un punct fix lângă mine, cu blana zburlită pe spate. În clipa următoare, am simțit o atingere pe obraz. Mi-am dat seama că era ea... I-am spus:

— Ai venit să mă vezi, Mamaie?

Și am început să plâng. Încă nu mă pot obișnui cu gândul că nu mai este... Mama mi-a spus să o las să plece, să nu mă mai gândesc la ea, ca să se poată duce spre lumină.

Revin la cei născuți sâmbăta: una dintre acele persoane sunt eu. Văd umbre, simt prezențe, aud tot felul de sunete și în momentul actual. Dar nu mi-a fost și nici nu îmi va fi frică vreodată! Pentru mine, este ceva normal. M-am obișnuit. Odată ce am crescut cu asemenea povești, nu văd de ce nu ar fi o normalitate.

Sursa: Luciana Stoianov, Tulcea, culeasa in martie 2025

$$$

 Dansul mesei – Vrăji cu pui de drac

La noi în sat era un bătrân care știa să danseze masa. Era zi de sărbătoare, iar un gospodar din sat, apropiat al bisericii, a invitat vecinii și neamurile la el acasă, printre care și bătrânul despre care se știa că are harul de a mișca masa fără să o atingă! De curioși, invitații l-au rugat să le arate cum dansează masa, fiind și câțiva copii care erau foarte curioși să vadă lucrul ăsta.

– Bine, hai că vă arăt! Goliți masa să nu fie nimic pe ea, până atunci mă duc în fundul curții să iau o nuia dintr-o salcie, că altfel nu mă ascultă! zise bătrânul.

Zis și făcut, masa era strânsă și vine bătrânul cu o crenguță de salcie care pișca de numa' dacă te lovea.

Proprietarul casei, care la acea vreme avea o cameră video pe casetă, a filmat tot momentul.

– Puneți toți restul mâinile pe masă, că de nu, o ia la fugă! zise râzând bătrânul.

Și s-au pus cu mic, cu mare, cu mâinile pe masă, lăsându-i loc bătrânului doar înaintea ei, de unde îi vorbea.

– Masă, dansează! urla bătrânul.

– Haide, masă, hai!

Și o lovi bătrânul cu nuiaua de vreo trei ori.

Și începu masa să se clatine în stânga și în dreapta, în față și-n spate, toți uimiți pentru că țineau masa cu două mâini să nu fugă prin cameră! Vreo câteva minute tot așa, se distrau pe seama faptului că masa îl asculta pe bătrân!

Se spune că bătrânul acela avea nevastă vrăjitoare și că el deținea un pui de drac care făcea lucruri pentru el! La un pahar, două de horincă, bătrânul a arătat de câteva ori cum dansează masa la oamenii din sat!

Filmarea am văzut-o acu' vreo 10 ani sau mai bine, pe casetă video, la un prieten care era la fața locului, fiind copil la acea vreme! Din păcate, nu se mai știe de acea casetă, dar spre final, s-a bruiat imaginea, nu s-a mai putut filma momentul!

Pe lângă Baia Mare, județul Maramureș, anii 2005-2006, aproximativ.

Sursa: Gilbert Dosenciuc, culeasă în ianuarie 2025.

$$$

 Socrul s-a intors acasa

    Următoarea mea poveste este despre socrul meu, trecut în neființă. Însă, înainte să moară, țin minte ceva ce cred că o să țin toată viața. Pe 8 martie, duceam copiii la școală și ne-am oprit la o tarabă să mai cumpăr câteva mărțișoare și flori. În timp ce mă uitam, trece o persoană de parte masculină, pe care n-o mai văzusem niciodată. Se uită la mine și, nu mai țin minte exact ce mi-a zis, dar a început să râdă, parcă cu un râs diabolic, și zicea: „Tu nu ești fata aia, neam cu ăla care a murit sau care o să moară?” Ceva de genul. Și râdea diabolic.

    Eu am încremenit. Am început să-mi fac filme în cap. Fata de la tarabă mi-a zis să nu-l iau în seamă, că nu e „pe creanga lui”. Am dus copiii la școală și, când am ajuns aproape de strada mea, un stol de ciori împânzise strada. Atunci chiar m-am panicat, pentru că am auzit povești cum că ciorile au darul de a prevesti ceva. Mă rog... Toată ziua aceea a fost una proastă pentru mine.

    A venit 21 martie și chiar a murit socrul meu. Motivul: AVC.

S-au făcut rânduielile care trebuiau. A venit ziua să fie îngropat. Când am ajuns de la cimitir acasă, am mai stat cu toții în curte. Din senin, a pornit robinetul, dar cu un jet foarte mare. Eu, mai mică și mai fâșneață, m-am apropiat, l-am închis și am zis: „Tataie, stai bre cuminte la locul dumitale, nu ne speria!”

     A doua zi trece o femeie de la noi și îi zice soacrei mele: „L-am visat pe omul matale, parcă te striga și îți cerea apă.” La noi, în Dobrogea, este obiceiul să se pună o cană cu apă afară, sus, la ușă, că vine sufletul și bea. Nimeni nu pusese! Așa de mult ce l-au iubit și copiii, și soacră-mea... Baremi ea, nu mai zic, mă abțin. 

    Până la 40 de zile, socrul meu ne vizita. Îl auzeam tușind prin curte, îi auzeam papucii cum îi târâia, îi auzeam bastonul pe jos. Parcă erau niște pantofi cu toc. Dar toate astea le auzeam doar eu și fetița mea. Ceilalți, nu.

   A venit ziua să-i facem pomana de 40 de zile. În acea noapte, pe la 1:45, am auzit poarta. Era cald afară și dormeam cu geamul deschis. Eu dormeam cu fetița, iar băiatul cu taică-su, că nu mai voiau să doarmă singuri. Mă luase somnul, dar la ora aia cine să intre în curte? Fetița, de frică, m-a luat în brațe.

   

   M-am ridicat, am închis geamul și mă tot frământam cine să fie, dar în subconștient știam cine e. Fetița zice: „E tataie, nu ieși afară!” M-am închinat și am ieșit totuși. M-am dus la soacră-mea și am întrebat-o dacă a fost ea afară sau dacă a închis poarta. 

   Ea zice: „Nu, fată, ce să caut eu la ora asta?” Apoi îmi zice: „Du-te în casă! La ce-ai ieșit?”

  

   M-am dus și la poartă. Nu era nimeni. Am intrat înapoi în casă. La ora 3:45 s-a auzit iar cuiul de la poartă, cum l-a pus cineva. Acum poarta era închisă cu cuiul. Iar am ieșit, să văd cu ochii mei. Așa era. În noaptea aceea, am făcut noapte albă.

  

   A doua zi, la pomană, a venit un câine negru și stătea la poartă, uitându-se în curte, dar nu intra. Toată lumea zicea că e el, sufletul lui. În fine, nimeni nu mă crede cu pățaniile astea. Au început să râdă.

S-a pastrat anonima, UK, culeasa in ianuarie 2025

$$$

 

Vrajitoarea si cărbunii încinși

Mă numesc Ana. Voiam să-ți împărtășesc ceva ce numai cei din familia mea apropiată știu (mama, tatăl meu și băiatul meu); pentru ceilalți din familie, acest subiect este un tabu despre care nu s-a vorbit niciodată.

Străbunicile mele se ocupau cu vrăjitoria. Cea din partea tatălui provenea dintr-o familie de bulgari care, pe vremea aceea, au fugit de pe pământurile lor (eu sunt din zona Dobrogei). Și cea din partea mamei era cunoscută în sat și în familie ca o femeie foarte rea și destul de „puternică” în farmecele „negre”.

Tatăl meu, care era copil mic pe atunci, mi-a povestit multe lucruri pe care le-a văzut el însuși. Mi-a zis că oamenii veneau – unii bolnavi la pat, alții cu diverse probleme – dar toți plecau mulțumiți de la ea. Într-o zi, tatăl meu, copil năzdrăvan și curios, a văzut-o pe bunica lui descântând o persoană întinsă pe un pat vechi. Sub pat erau cărbuni… pe măsură ce descânta, cărbunii se încingeau. Tata nu a văzut mai mult din întâmplarea respectivă, pentru că l-au prins trăgând cu ochiul la ușă.

În familie circulă o poveste despre cum străbunica mea a ascuns un chiup pe terenul unde era casa ei. Chiupul cu pricina ar conține lucruri de valoare. A fost îngropat și descântat „pe moarte”. De ce a făcut asta? Pentru că, pe atunci, venise regimul și, de frică să nu îi confiște bunurile, le-a ascuns. Nimeni din familie nu a îndrăznit să caute comoara, de teamă să nu li se întâmple ceva. Așa că au stat departe de locul cu pricina. Acum, aproape toți cei care știau despre această poveste s-au dus.

Străbunica mea din partea mamei era temută de oameni, inclusiv de bunica mea (care îi era noră). Când venea în vizită, bunica le spunea copiilor să ascundă animalele. Se întâmplase ca, imediat după ce ieșea pe poartă, animalele să cadă bolnave, de parcă erau „trăznite” (din ceea ce mi-a spus mama mea).

Acum, eu sunt singura din familie care, încă de mică, a fost atrasă de aceste istorii. Credeți-mă sau nu, dar, la rândul meu, pe la 6-7 ani, am început și eu să descânt. Nimeni nu m-a învățat, nimeni nu mi-a arătat cum să fac. Pur și simplu mi-a venit natural, ca și cum știam din totdeauna. Cu timpul, am evoluat în acest sens. De ani buni, am început să fac și eu același lucru ca străbunicile mele… Au fost experiențe și bune, și mai puțin bune. Când oscilezi între lumină și întuneric și nu știi exact de ce parte ești, poți avea surprize.

Am învățat să mă feresc și să nu spun oamenilor cine sunt, pentru că ori mă cred nebună, ori mă privesc cu un amestec de surprindere și teamă. Pentru binele meu, încerc să fiu – sau să par – o persoană normală și banală.

P.S. Am ezitat mult înainte să-ți trimit acest mesaj. Îmi este dificil. Mă simt ca și cum aș fi în fața unui tribunal, lăsându-mă deliberat judecată de cei din jur.

$$$

 Vecina care lucra cu dracul - broasca legată cu ață roșie

Vreau să vă povestesc și eu o întâmplare adevărată, care a avut loc acum 10 ani în Republica Moldova.

Deci, sora tatălui meu, Lidia, trăia la marginea unui sat.

Acolo avea o vecină cu care se împăca foarte bine, fuseseră chiar colege de clasă. Cei din mahala le vedeau mereu împreună: ori vorbind peste gard, ori așezate pe scaune la poartă. Duminica, mai ales, era zi de șezătoare: la una dintre ele, stăteau pe scaun la poartă și mâncau semințe de floarea-soarelui.

Așa a durat prietenia lor maximum 5 ani, până când vecinei i s-a trezit un bob de invidie în suflet.

Sora tatălui meu avea soțul mai mereu plecat peste hotare cu camionul lui personal și, în anii aceia, se făceau bani buni. Își permiteau orice, casa lor era deja finisată cu reparații atât în interior, cât și pe exterior.

Și vecina, invidioasă fiind, mereu îi zicea:

— Vezi, dragă Lidie... Dacă ai un bărbat de treabă, ți-ai aranjat casa, ai bani, ai mașină... Iar eu, cu Ghiță al meu, nu mă mai mișc din loc.

— Spurcatul meu iubește doar să bea alcool și să fumeze, iar ce bani face pe toți îi bea. Nu mai pot face nimic la casa asta.

Sora tatălui meu, Lidia, i-a spus că totul pornește de la femeie, dacă știe să-l susțină în tot ceea ce face și nu îl lasă de capul lui...

S-a pornit o ceartă între ele. S-au supărat una pe alta, pentru că și-au aruncat vorbe urâte. Și de atunci, nu și-au mai vorbit.

La vreo lună după ceartă, Lidia a ieșit afară din casă să dea de mâncare la păsări (ca la țară). Acolo, în cuibar, a găsit un ou negru, de dimensiunea unui ou de rață.

Lidia s-a speriat, dar nu a pus mâna pe el. L-a rostogolit cu un băț, până l-a dat jos din cuibar, apoi l-a spart.

Avea un miros înțepător, a clocit, a putrefacție, a organe stricate.

După 2-3 zile, vecina a venit la poarta Lidiei cu un pește mare în brațe, cu pretextul că vrea să se împace:

— Cică Ghiță al ei a fost la iaz și a adus mulți pești.

Lidia l-a luat din brațele ei, dar nu l-a mâncat. L-a aruncat la găini în curte, iar găinile l-au mâncat.

Când a venit soțul Lidiei acasă de peste hotare, ea i-a povestit ce se întâmplase, dar el nu a luat în seamă cele spuse de Lidia. Mereu zicea că nu crede în povești cu Zmeul și nici în farmece.

De atunci, ca vecine, nu s-au mai întâlnit, doar se salutau când se vedeau.

Din acea vreme, între Lidia și soțul ei au început mai multe certuri, scandaluri. Într-un cuvânt, nu le mai mergea bine în căsnicie.

Oricât a încercat Lidia, nu a reușit să își țină familia sub control.

După un timp, Lidia își sărbătorea ziua de naștere.

Era cu toate neamurile la masă, iar dintr-o dată, în casă a apărut o broască cu o ață roșie legată la picior.

Broasca ocoăia tare, de îți părea că rage.

Cineva din familie i-a zis:

— Prinde broasca și ține-o închisă! Cel care a trimis-o va veni la poartă să te roage să o eliberezi.

Așa a și fost...

Lidia a închis-o într-un borcan de sticlă și i-a pus capac.

După ce s-au dus toți pe la casele lor, Lidia a văzut-o pe vecină în apropierea gardului. Parcă voia să o întrebe ceva, dar nu îndrăznea...

Ba se făcea că rupe buruieni de lângă gard, ba că udă florile. Se vedea că era agitată.

Soțul Lidiei a avut ideea să stropească broscuța cu puțină benzină și să îi dea foc. Așa a și făcut!

Nu a trecut mult timp și vecina a venit țipând în gura mare încă de la poartă:

— Te rog, te rog, Lidia! Eliberează broasca, că îmi arde sufletul! Nu mai pot... Mă doare! Te rog, las-o să plece!

Între timp, în timp ce țipa, își rupea maioul de lângă gât, ca și cum s-ar sufoca.

Lidia și-a dat seama că vecina era cea cu vrăjile și i-a dat drumul broscuței, dar i-a promis că, dacă mai vede așa ceva, nu o va mai elibera niciodată.

Peste vreo jumătate de an, vecina a invitat-o pe Lidia la masa de pomenire pentru mama ei.

— Cică a chemat toată mahalaua și face un mic praznic.

La început, Lidia și soțul ei nu au vrut să meargă, dar la insistențele vecinei au plecat amândoi. Totuși, s-au sfătuit să nu bea și nici să nu mănânce nimic, doar să fie prezenți.

Ajunși la masă, din pod se auzeau niște țipete, tropăituri ca de cai.

Vecina îi îndemna să mănânce. Ei au refuzat, dar ea, indignată, le-a zis:

— Ei, nu știți voi ce bunătățuri v-am pregătit!

Lidia i-a făcut semn soțului să se ridice de la masă și să plece acasă.

Dar vecina le-a zis:

— Răbdați puțin! Unde vă grăbiți? Stați să vină și Ghiță să vă petrecem, căci tocmai l-am trimis în pod să hrănească motănașii aceia.

Atunci, Lidia și-a dat seama că vecina găzduia pe cineva... sau ceva necurat în podul casei.

Când au ajuns acasă, au luat hotărârea să vândă casa și să se mute în altă parte.

La 6 luni după, Lidia și soțul ei au vândut casa și s-au stabilit în Germania.

Sursa: s-a pastrat anonima, Republica Moldova, culeasa in martie 2025

$$$

 CARMEN LABORIS

Octavian GOGA

Veniți în horă la frăție

Străvechii câmpului străjeri,

Ce ocrotiți de-o vesnicie

A muncii rodnice dureri.

Veniți, plugari, veniți oștenii

Celui mai vechi și sfânt război,

Tovarăși buni ai Cosânzenii

Veniți cu noi !

In goana vietii-nviforata

Strigați : Plugarii-n veci nu pier,

Căci lor pământul sfânt li-e tată,

Și frate soarele din cer.

În casele cu grinzi bătrâne

Voi rostul lumii așezați.

Sus, dătătorilor de pâine,

În patimi și credințe frați,

Voi, platnici de sudori și sânge,

Voi, cei bogați și totuși goi,

Veniți să ne-nvatati a plânge,

Veniți cu noi !

Veniți, stăruitoare gloată,

Strigați s-auza mici și mari :

E răzimată lumea toată

Pe palme aspre de plugari !

Năpraznic vifor de dreptate

Vă doarme-n sufletu-nnoptat,

Și spală lumea de păcate

Când rele mâini l-au deșteptat,

De grele vremi de mai-nainte

De-al răsplătirii greu șuvoi,

Veniți, aducători aminte,

Veniți cu noi !

Strigați să știe largul zării,

S-auza toți câți trag în jug :

Că focul roș al răzbunării

Topește fiarele de plug !

$$$

 POARTA CASEI

GHEORGHE VADUVA

În poarta casei nu mai bate vântul, 

nici în amurg și nici măcar în zori,

când ceru-și spală ochii în culori 

și-n galaxie-i de planton Pământul. 

Pământul n-are astăzi porți în casă, 

nici case destinate pentru porți, 

nici cruci la poartă pentru cei ce-s morți, 

ci doar un altfel de a spune-acasă. 

Acasă ești unde te duce viața, 

în zori de zi, în noapte, în amurg, 

în caravana verbelor ce curg 

când miezul nopții bate dimineața.

Și astfel trece vremea fără vreme, 

a ruginit cormanul fără plug, 

s-au exilat luceferii pe rug 

și adevărul lumii pe dileme. 

Căsuța de acasă și-a luat zborul 

spre infinitu-închis într-un destin,  

iar oamenii acasă nu mai vin 

și-a fost secat, din viața lor, izvorul. 

Nu-i vina nimănui că n-au o poartă, 

în libertate, porțile se-închid,

ce-a fost prea-plin devine astăzi vid, 

iar rânduiala-i doar o vorbă moartă.

S-au dus la naiba porțile de ieri, 

și-n locul lor s-a instalat un gol, 

în creiere-i doar iarbă și nămol, 

iar mințile-au plecat spre nicăieri. 

Pământul a fugit și el de-acasă 

la cei ce-au dat un leu schilod pe el, 

la porți privește-o umbră de vițel, 

iar noua noapte peste tot se lasă.

Sunt toți plecați, vreo șase milioane,

slujesc cu sârg la noii lor stăpâni, 

iar fetele-și țin creierii în sâni, 

și mințile-n noduli de silicoane. 

N-a mai rămas nimic din libertate,

sunt între gratii munții din cuvânt, 

iar verbele de astăzi latră-n vânt, 

și-i iar închisă poarta de cetate.  

Cetățile sunt noi fortificații 

de libertăți, zorzoane și laptop, 

de minți acreditate de-un potop

ce deturnează vocea unei nații.  

Dar clipa erei noastre nu mai vine, 

iar poarta casei plânge-n ochi, la tine. 

Gheorghe Văduva,

București, 04 aprilie 2020 un