$$$

 POARTA CASEI

GHEORGHE VADUVA

În poarta casei nu mai bate vântul, 

nici în amurg și nici măcar în zori,

când ceru-și spală ochii în culori 

și-n galaxie-i de planton Pământul. 

Pământul n-are astăzi porți în casă, 

nici case destinate pentru porți, 

nici cruci la poartă pentru cei ce-s morți, 

ci doar un altfel de a spune-acasă. 

Acasă ești unde te duce viața, 

în zori de zi, în noapte, în amurg, 

în caravana verbelor ce curg 

când miezul nopții bate dimineața.

Și astfel trece vremea fără vreme, 

a ruginit cormanul fără plug, 

s-au exilat luceferii pe rug 

și adevărul lumii pe dileme. 

Căsuța de acasă și-a luat zborul 

spre infinitu-închis într-un destin,  

iar oamenii acasă nu mai vin 

și-a fost secat, din viața lor, izvorul. 

Nu-i vina nimănui că n-au o poartă, 

în libertate, porțile se-închid,

ce-a fost prea-plin devine astăzi vid, 

iar rânduiala-i doar o vorbă moartă.

S-au dus la naiba porțile de ieri, 

și-n locul lor s-a instalat un gol, 

în creiere-i doar iarbă și nămol, 

iar mințile-au plecat spre nicăieri. 

Pământul a fugit și el de-acasă 

la cei ce-au dat un leu schilod pe el, 

la porți privește-o umbră de vițel, 

iar noua noapte peste tot se lasă.

Sunt toți plecați, vreo șase milioane,

slujesc cu sârg la noii lor stăpâni, 

iar fetele-și țin creierii în sâni, 

și mințile-n noduli de silicoane. 

N-a mai rămas nimic din libertate,

sunt între gratii munții din cuvânt, 

iar verbele de astăzi latră-n vânt, 

și-i iar închisă poarta de cetate.  

Cetățile sunt noi fortificații 

de libertăți, zorzoane și laptop, 

de minți acreditate de-un potop

ce deturnează vocea unei nații.  

Dar clipa erei noastre nu mai vine, 

iar poarta casei plânge-n ochi, la tine. 

Gheorghe Văduva,

București, 04 aprilie 2020 un

$$$

 ÎNTOARCEREA ȚĂRANULUI

Adrian PĂUNESCU 

Apleacă-ţi fruntea de stăpân

spre brazda noastră milenară,

reînviat ţăran român

şi făcătorule de ţară.

Într-un pridvor cu busuioc

ascute briciul pus la grindă,

peste-un lighean muiat la foc

tu bărbiereşte-te-n oglindă.

Ai colindat ce-ai colindat

prin lumea veşnic friguroasă,

acum, bine-ai venit în sat,

mai cald e totuşi pe acasă.

Te-aşteaptă brazda s-o-nfloreşti

şi grajdul să-l îndeşi cu vite

şi vechi colinde româneşti

te mustră, parcă părăsite.

Ţăran român, Măria Ta,

să nu laşi câmpul tău să moară,

ţi-au dat strămoşii ce lucra,

cu mâinile-au făcut o ţară.

Dă iute briciul pe curea

şi bărbiereşte-te de-a rândul,

că, vezi, că azi e ziua ta

care durează cât pământul.

La cimitir, pe la cei duşi,

coboară-n zori şi te închină,

să ungi ţâţânile la uşi,

deschide geamul spre lumină.

Repară gardul putrezit,

dă coama calului prin mână

şi ca să simţi că ai venit

sleieşte apa din fântână.

Şi nu uita, din când în când,

să mai şi mori, cum se cuvine,

în toţi urmaşii renăscând,

cum toţi strămoşii sunt în tine.

Ţăran român, Măria Ta,

îndreaptă căi ce se strâmbară,

prin tine ţara va dura,

că tu ai palma cât o ţară.

$$$

 Bocet pentru Tatiana 

ADRIAN PĂUNESCU

Se-aliniază ştirile atroce ,

Sub care omul bâjbâie înfrânt ,

Şi , Doamne , cum peste această voce

Accepți să pună un gropar pământ ?

Neverosimil se întâmplă toate

Furtunile au rupt pe străzi copaci ,

În toate casele de sănătate

Nu mai există loc , pentru săraci .

De-un timp încoace , farsa ne îngână ,

În permanență stare de război ,

Purtăm în palme propria țărână

Şi ne mirăm că seamănă cu noi .

Şi , Doamne , se acutizează rana

Şi te-am ruga , ai grijă , dacă vrei ,

S-o ții în preajma Ta pe Tatiana ,

Punând pământ de flori pe vocea ei .

Pe -aici , e o dezordine cumplită ,

Mor tineri mulți şi îi petrec bătrâni ,

E , poate , cea din urmă reuşită

A Mioriței scăpătând la stâni .

Şi totuşi ce delir de ştiri atroce ,

Furtunile au dărămat păduri

Şi merge în pământ această voce ,

De ce de ea nu vrei să te înduri ?

Învață însăşi ploaia să murmure

Un cântec trist , dar moartea-i spune " Taci " ,

Copacii rătăcesc fără pădure ,

Pădurea moare fără de copaci . 

07 august 2009

$$$

 Copacii fără pădure 

Adrian Păunescu

În povestea copacilor goi

Scârțâind într-o singură ușă

Este vorba de noi amândoi,

Este vorba de foc și cenușă.

Doi copaci fără frunze pe drum

După cum îi privește înaltul;

Doi copaci prin sărutul de scrum

Aplecându-se unul spre altul.

Spune-mi pădure cu frunza rară

Unde-i iubirea de astă vară;

Nu știe iarna să se îndure

De noi, copacii fără pădure.

Toată vara au fost numai ploi

Și-au fost stele în nopți fără stele

Și prin toamna șederii în noi

Cade ultima frunză pe ele.

În zadar către tine întind

Niște crengi ce-mi fuseseră brațe:

Alte uși se aud scârțâind

De tomnatecul vânt să se agațe.

Nu mai suntem decât doi copaci,

Vor veni călători să ne tundă,

Vor lua crengi toți copiii săraci

Pentru flacăra lor muribundă.

Și chiar dacă mă vei mai iubi

Peste crivățul iernii ce vine

Fără brațe, cu ochii pustii,

N-am să am ce întinde spre tine.

$$$

 Mărul de lângă drum

 - Mihai Beniuc

Sunt măr de lângă drum şi fără gard.

La mine-n ramuri poame roşii ard.

Drumeţule, să iei fără sfială,

Că n-ai să dai la nimeni socoteală.

Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam,

Adu-l ţărânei ce sub mine-o am.

E ţara ce la sânul ei ne ţine,

Hrănindu-ne pe tine şi pe mine.

Când se-ncălzeşte-n primăveri sub soare,

În mine sunt puzderie de floare,

Iar vara, adăpat din sucu-i sfânt,

Cu crengile mă-ndoi până-n pământ,

În semn de prea adâncă plecăciune,

De tot ce-aş vrea să spun şi nu ştiu spune.

În toamnă, când pe creangă măr de măru-i,

La pământeni cu dragoste mă dărui.

Când au pornit podoabele-mi să cadă

Şi vine blana groasă de zăpadă,

Eu strâng vârtos în rădăcini pământul

Să nu mă smulgă din temeiuri vântul.

Şi an de an mi-i rodul mai bogat

Şi an de an mai gata sunt de dat.

Mi-s dragi copiii legănaţi în ramuri,

La gât cu mici bucăţi din sfinte flamuri.

Şi dragi îmi sunt şi fetele fecioare

Umblând prin crengi cu dalbele picioare,

Cu poala şi cu sânul plin de mere,

Râzând îmbujorate de plăcere.

Atunci mai uit pe-aceia care-au dat

Cu pietre-n rămurişul meu rotat,

Şi-mi amintesc cum astă-primăvară

Lângă tulpină-mi doi se sărutară,

Iar la plecare, el cu bucurie

Şi-a pus cântând o floare-n pălărie.

Sunt măr de lângă drum si fără gard,

La mine-n ramuri poame roşii ard.

Drumeţule, să iei fără sfială,

Că n-ai să dai la nimeni socoteală.

Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam,

Adu-l ţărânei ce sub mine-o am.

E ţara ce la sânul ei ne ţine,

Hrănindu-ne, pe tine şi pe mine.

$$$

 Dumitru Furdui

Actorul care a făcut România să râdă și să plângă: 

Puțini actori au reușit să rămână în amintirea publicului cu atâta drag ca Dumitru Furdui. Cu o privire blândă, un zâmbet cald și un talent scenic autentic, Dumitru Furdui a fost genul de artist care nu avea nevoie de replici multe pentru a cuceri. Prezența lui umplea scena, iar naturalețea cu care juca făcea ca publicul să-l simtă aproape, ca pe un prieten vechi.

Născut pe 27 octombrie 1936 în Băilești, județul Dolj, Dumitru Furdui a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” în 1957. A fost angajat la Teatrul Național din București, apoi a devenit o prezență constantă și iubită pe scenele Teatrului Bulandra și Teatrului Mic. A jucat în spectacole importante regizate de mari nume ale teatrului românesc, cum ar fi Liviu Ciulei și Lucian Pintilie.

Cunoscut mai ales pentru rolurile din piesele de teatru televizate și din filmele românești ale anilor ’70 și ’80, Dumitru Furdui a oferit publicului personaje memorabile în producții precum Pălăria, O scrisoare pierdută, Tache, Ianke și Cadâr sau Ultima noapte a singurătății. Avea un farmec aparte – era omul care știa să facă haz de necaz, dar și să transmită emoții adânci, fără să pară că joacă.

În 1982 a emigrat în Franța, o despărțire dureroasă de scena românească. Acolo și-a continuat viața discret, departe de reflectoarele care i-au luminat cariera. Pe 13 aprilie 1998, Dumitru Furdui s-a stins din viață la Paris, la vârsta de 61 de ani. Deși prea devreme, moștenirea lui artistică a rămas vie în memoria publicului.

Dumitru Furdui nu a fost doar un actor. A fost o punte între generații, între comedie și dramă, între râsul sincer și lacrima reținută. Azi, poate numele lui nu mai e atât de des rostit, dar pentru cei care l-au urmărit, Dumitru Furdui va rămâne mereu sinonimul actorului autentic, modest și profund.

$$$

 DAN. SPĂTARU 

A fost unul dintre romanticii care și-au pus sufletul pe note într-o perpetuă încercare de a alina doruri și de a alinta suflete prin vocea-i unduitoare, prin ritmurile pline de pasiune.

S-a nãscut la Aliman, o aşezare de pe malul Dunãrii, dar adolescenţa şi-a petrecut-o la Medgidia, crescând printre poveştile bunicilor şi cântecele interpretate de pãrinţi. Pasionat de sport, se viseazã fotbalist şi nu precupeţeşte niciun efort pentru a-şi împlini visul. Joacã pe postul de mijlocaş la „Progresul” şi apoi la „Ştiinţa Bucureşti”. Din nefericire, o hernie de disc îl silește atunci când era în anul III la Facultatea de Educaţie Fizicã şi Sport să renunțe la fotbal. Și nu doar la fotbal, ci la visul lui de mic copil.

Şi cum în viaţa fiecãruia existã cotituri, se pare cã aceasta a fost una de bun augur, tânãrul de atunci îndreptându-se cãtre muzicã. O pasiune mai veche, moştenitã din familie, de la tatãl sãu, care cânta la vioarã. Era încã în facultate, în 1962, când a început sã cânte la Casa Studentilor. Mai întâi muzicã italiană, pentru cã asta era la modã. Apoi, cu ajutorul Cameliei Dãscãlescu, care i-a fost mentor şi compozitor, a reuşit sã-şi formeze un repertoriu. Prin vocea sa, orice melodie a devenit şlagãr, ne-a reamintit de „Ţãrãncuţã, ţãrãncuţã” şi ne-a lãsat speranţa cã „drumurile noastre, poate, se vor întâlni vreodatã”. Ne-am întors în anii copilãriei când în oraşul nostru natal „trecea fanfara militarã în frunte c-un tambur major”. Alãturi de care alte şlagãre ce rămân scrise în istoria muzicii și în sufletul publicului: “Nicio lacrimã”, “Nu-ţi șade bine când plângi”, “Oare, oare îți pare rãu…”

Un nume, scris neglijent cu creta pe zidurile oraşului în care concerta, umplea la refuz sãli de mii de locuri sau stadioane. „Noi încălzeam niţel sufletul românilor necăjiţi veniţi în săli frigu­roase de mie aproape mi se suda mâ­na de metalul îngheţat al microfonului”, mãrturisea Dan Spătaru într-o însemnare.

A fost căsătorit treizeci de ani cu Sida, frumoasa balerină de la Teatrul Fantasio din Constanţa. A plăcut-o şi a venit cu un braţ imens de bujori (ca bujorii din obrăjorii ţărăncuţei) şi a cerut-o de nevastă. A împiedicat vreun eventual refuz, amenințând că, dacă ea nu-i acceptă cererea în căsătorie, nu-şi va mai prelungi contractul cu Teatrul Fantasio.

A fost supranumit „Regele aplauzelor” pentru cã a bãtut recordul la aplauze în Cuba: 16 minute şi 19 secunde, performanţã consemnatã în Cartea recordurilor.

Cu zâmbetul sãu prietenos, uşor timid, cântãreţul dragostei a revelat prin cântec imaginea iubirilor trecute. Iubiri pierdute, iubiri regãsite în ritmuri care emotioneazã şi astãzi, chiar dacã interpretul lor s-a retras de pe scena vieţii, pe 8 septembrie 2004. Ultimul lui cântec interpretat în faţa publicului, a fost, paradoxal: „Nu m-am gândit la despărțire”. Şi totuşi, el, Regele aplauzelor, continuã sã trãiascã şi astãzi prin muzica pe care a lãsat-o în urmã.

Sâmbătă, de la ora 20.00, la TVR3, Remember Dan Spătaru la Din arhiva TVR