$$$

 VIAȚA SECRETĂ A LUI LEV TOLSTOI

Lev Tolstoi: 9 septembrie 1828 – 20 noiembrie 1910

Nationalitate: rusa

Titluri reprezentative: Razboi si pace (1865), Anna Karenina (1875)

„Singurul lucru de care ai nevoie in viata, ca si in arta, este sa spui adevarul”.

Pana sa experiementeze transformarea spirituala care avea sa apara pe la mijlocul vietii, Lev Tolstoi traia ca orice alt nobil rus, chiar daca in acelasi timp era cel care a dat omenirii doua dintre titlurile clasice cele mai de pret ale literaturii. In jurnalul lui gasim o descriere a activitatilor sale zilnice:

„Am ucis oameni in razboi, am luptat in dueluri ca sa-i ucid pe altii, am pierdut la jocuri de carti, mi-am risipit averea facuta din sudoarea taranilor, i-am pedepsit cu cruzime pe acestia din urma, am trait in desfrau cu femei usoare si am amagit oameni. Am mintit, am jefuit, am comis adulter de toate felurile, am luat parte la betii, violenta, crima… Nu exista faradelege pe care sa nu o fi comis.”

Pare, fara indoiala, o viata plina, bogata si incarcata de satisfactii, dar pentru Tolstoi a fost o greutate care-i strivea constiinta. A cautat sa faca ceva mai mult decat sa tortureze iobagi carora sa le violeze apoi nevestele vaduve. Dar i-a luat aproape jumatate din viata ca sa gaseasca ceea ce cauta.

Nascut intr-o familie avuta (varul lui de-al patrulea a fost Alexandr Puskin, marele poet rus), Tolstoi nu a fost deloc un elev silitor, iar profesorii considerau ca „nu este nici in stare si nici nu are aplecare catre invatatura”. Isi petrecea timpul dedandu-se jocurilor de noroc si contractand diverse boli venerice, cu toate ca inca din tinerete ii dadea ghes dorinta de a scrie. Pe la douazeci si ceva de ani a publicat cateva dintre scrierile lui importante si si-a trecut in revista toate pacatele intr-un jurnal voluminos pe care il considera un fel de confesiune autobiografica aflata in desfasurare.

Caietele au scos la iveala un om obsedat de moarte. Veteran al sangerosului asediu de la Sevastopol, din timpul razboiului din Crimeea, Tolstoi oferea descrieri amanuntite ale atrocitatilor de pe campul de lupta si ale executiilor. Era atat de obsedat de moarte, incat uneori il terceau toate transpiratiile, convins ca Doamna Moarte il urmareste, gata sa-l bata pe umar. Disparitia fratelui sau, Nicolai, in 1860, i-a reamintit de propria lui mortalitate. Desi abia trecuse de treizeci de ani, Tolstoi era convins ca era deja prea batran si prea urat ca sa se mai aseze la casa lui si sa se bucure de o viata normala de familie. A ramas uimit cand frumoasa Sofia Andreevna (Sonia) Behrs, fiica de doctor, a acceptat sa se marite cu el in 1862.

A urmat apoi o perioada de liniste si stabilitate, in care Tolstoi a turnat treisprezece copii si a scris cele doua capodopere: Razboi si pace si Anna Karenina. Desi aceste doua romane l-au facut faimos si i-au crescut averea, l-au si adancit in credinta ca nu ducea o viata virtuoasa. In curand avea sa intre intr-o stare proasta, pe care problemele de sanatate nu au facut decat sa o accentueze. Tolstoi spunea despre sine ca are „muschi de otel si nervi de femeie lesinata”. Suferea de reumatism, enterita, dureri de dinti, lesinuri, malarie, flebita si febra tifoida. Pe langa toate, a mai suferit si cateva atacuri cerebrale fara urmari majore.

Nu mai avem nici o indoiala ca omul era pregatit din plin pentru criza varstei mijlocii. Si rezultatul a fost o transformare spirituala radicala. Tolstoi a renuntat la sex, bautura, tutun si carne si a imbratisat „anarhismul crestin”. Era dedicat invataturilor lui Iisus, dar nu recunostea autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse. Deloc surprinzator, si-a atras multi prieteni la biserica evanghelica. In 1901 a fost excomunicat. Cu toate acestea, si-a atras adepti printre iobagii pe care i-a eliberat si carora a inceput sa le doneze din vasta lui avere. Aceasta noua forma de altruism nu era deloc pe placul cucoanei.

Si chiar asa, Tolstoi credea ca a identificat sursa tuturor bolilor sale pamantesti. „Boala mea este Sonia”, a spus candva, referindu-se la sotia sa. Desi a nascut si a crescut o mica turma de copii, si a copiat de mana Razboi si pace de sapte ori, s-a dovedit a fi destul de obositoare, Sonia s-a dovedit a fi destul de obositoare pentru piosul om din ce in ce mai preocupat de spiritualitate. O prezenta constanta a petrecerilor de la Moscova, Sonia s-a vazut indepartata din aceasta lume de apucaturile spritual-crestine ale sotului ei, pe care ea le considera o „boala”. Tot pelerinajul care se desfasura la casa lor de la tara nu facea deloc situatia mai usoara. De asemenea, Sonia era pe buna dreptate deranjata de hotararea lui Tolstoi de a renunta la drepturile de proprietate, inclusiv la drepturile de autor obtinute din vanzarea cartilor si la mostenire. Cand a inceput sa imprastie bani in stanga si-n dreapta, Sonia a pus piciorul in prag.

Cireasa de pe tort a venit atunci cand un linge-blide, pe nume Certkov, l-a convins pe ramolitul Tolstoi sa-si treaca toata averea pe numele lui. Satula de situatie, Sonia a preluat fraiele. Il urmarea peste tot, spionandu-l prin binoclu. Cand el i-a sugerat ca ar fi bine sa puna capat casniciei, ea l-a amenintat ca se va sinucide. In final, Tolstoi a prins-o tragand cu ochiul in jurnalele lui – era prea de tot. A sters-o in toiul noptii, lasand in urma doar un bilet prin care ii multumea pentru cei patruzeci si opt de ani de casnicie. „Fac ceea ce multi oameni de varsta mea fac”, scria celebrul scriitor in varsta de optzeci si doi de ani. „Renunt la lume si aleg sa-mi petrec ultimele clipe singur si in liniste.”

Din nefericire pentru Tolstoi, acele ultime zile si le-a petecut in ger intr-o statie de tren, unde a cedat, prada febrei si frisoanelor. Cuprins de delir, cu barba alba acoperita de gheata, a murit pe podeaua biroului sefului de gara pe 20 noiembrie 1910.

Fara coronita

Tolstoi nu a castigat niciodata Premiul Nobel pentru Literatura. Desi considerat printre favoriti atunci cand a fost decernat pentru prima oara, in 1901, a fost surclasat de poetul francez prea putin cunoscut (si cu un nume ciudat) Sully Prudhomme. Tolstoi nu a primit nici o explicatie oficiala pentru alegerea juriului, dar probabil ca intregul lui comportament nu se plia pe tinuta culturala conservatoare a juriului. Unul dintre membri a spus despre el ca dovedeste „o ostilitate obtuza fata de toate formele de civilizatie”, orice o fi insemnand asta. Macar Tolstoi a avut o companie selecta: Henrik Ibsen si Émile Zola au fost ocoliti din aceleasi motive.

Cu cartile pe masa

In noaptea nuntii, Tolstoi, in varsta de treizeci si patru de ani, si-a obligat mireasa, de doar optsprezece ani, sa citeasca insemnarile din jurnalul lui in care erau descrise escapadele lui amoroase cu alte femei, inclusiv cu servitoare. Se pare ca asta a fost ideea lui de deschidere si onestitate, dar dupa parerea Soniei a fost totusi „prea multa informatie”. A doua zi avea sa noteze in propriul ei jurnal despre dezgustul pe care l-a simtit de a fi fost expusa unor asemenea „mizerii”.

Pur si simplu spune niet

Convertirea religioasa a lui Tolstoi nu a fost nicicum o hotarare luata doar pe jumatate. Motivat de gandul ca eliminarea carnii din alimentatie este cheia catre stapanirea dorintelor, scriitorul a devenit un vegetarian riguros, cu o dieta foarte saraca, alcatuita din fulgi de ovaz, paine si supa de legume. De asemenea, a renuntat la alcool si tutun si chiar a incercat sa-i convinga pe taranii de pe mosia lui sa-i urmeze calea. In textul „De ce se cherchelesc barbatii?” Tolstoi a descris ambele substante ca droguri pe care oamenii le folosesc pentru a-si anestezia constiinta incarcata. „Tulburarea si mai ales stupiditatea vietilor noastre”, proclama el, „isi gasesc sursa in principal in starea permanenta de intoxicare in care traiesc majoritatea oamenilor.”

Totul pana la petrecere

Pentru cineva atat de spiritual, Tolstoi putea fi uneori de-a dreptul meschin. L-a lasat pe fratele lui, Dmitri, sa zaca pe patul de moarte, refuzand chiar sa se uite la el, pentru ca se indepartase de Dumnezeu pentru a duce o viata de dezmat. „Sincer vorbind, cred ca ceea ce m-a deranjat cel mai tare la moartea lui”, scria Tolstoi, „a fost faptul ca m-a impiedicat sa particip la o sarbatoare de la Curte la care fusesem invitat.”

————————

   Transcriere din volumul de exceptie Viata secreta a marilor scriitori, de Robert Schnakenberg, disponibil la editura Art. Pe langa aspectul foarte aranjat al textului, grafica care insoteste relatarile „piperate” din viata mai putin cunoscuta a marilor scriitori este perfect potrivita, intr-o maniera aproape caricaturala. O lectura amuzanta, insa plina de detalii foarte interesante si comice din viata de zi cu zi a scriitorilor pe care-i regasim in toate bibliotecile lumii.

   Viata secreta a marilor scriitori cuprinde informatii picante si amuzante despre William Shakespeare, Lord Byron, Honoré de Balzac, Edgar Allan Poe, Charles Dickens, surorile Brontë, Henry David Thoreau, Lev Tolstoi, Emily Dickinson, Mark Twain, Oscar Wilde, Franz Kafka, Virginia Woolf si inca multi, multi, multi alti scriitori universali!

$$$

 VERA ȘI VLADIMIR NABOKOV

Descoperirea literaturii lui Nabokov este unul dintre momentele în care viaţa spiritului se schimbă. Atingerea textelor sale produce un efect dificil de aproximat în cuvinte: o revelaţie ce modifică percepţia asupra realităţii ,dându-i acesteia din urmă claritatea de aripă de flutur a paginilor lui Nabokov însuşi. Ficţiunea sa este un pariu cu propriile limite ale cititorului, un pas dincolo de oglindă.

În traducerea, excepţională, a Veronicăi D. Niculescu, scrisorile lui Nabokov către Vera devin parte a patrimoniului pe care limba română îl cuprinde, de acum încolo. La capătul drumului care te duce, dantesc, pe potecile prozei sale, se deschide, larg, acest domeniu simfonic al iubirii care uneşte şi trece dincolo de timp. Nimic lacrimogen sau fals în acest poem gigantic pe care Vladimir îl scrie, pentru muza sa,vreme de decenii. Claviatura sa stilistică este la fel de impresionantă ca în ficţiuni. Limba este o materie pe care geniul lui Nabokov o stăpâneşte, suveran, topind-o cu suflul său de alchimist. În epistolarul său se simte puterea inonoclastă a personalităţii sale, în răspăr cu modele, în răspăr cu lenea intelectuală a atâtora dintre contemporanii săi.

Dragostea şi arta

Scrisorile lui Vladimir către Vera sunt un portret al dragostei creatoare şi proteice. Iubirea pe care aceste scrisori o documentează creşte şi se maturizează, ea nu rămâne incremenită în crisalidă,devine un fluture magnific şi straniu, a cărui mişcare se simte în fiecare notaţie.

Romanul epistolar al lui Nabokov este cronica ideală a unei descoperiri: descoperirea , treptată, a celei care se află în faţa sa, descoperirea limanului pe care fiinţa iubită îl oferă celui care se află în căutarea propriei sale vocaţii, descoperirea camaraderiei care se hrăneşte din lunga ucenicie a cuvintelor şi tăcerilor. Monumentul pe care Nabokov îl construieşte are structura prismatică şi graţioasă a prozelor sale. Jocurile de cuvinte pe care Vera i le trezeşte în minte evocă, în cheie luminoasă şi tandră, jocurile Lolitei şi ale lui Humbert. În acest domeniu al vieţii private Vladimir nu este nici unul dintre personajele prozelor sale, ci doar eroul care îi poartă numele, un anume Vladimir Nabokov, cel a cărui traiectorie se supune logicii îndrăgostite a pândei şi aşteptării,cel care trece, împreună cu Vera, prin vămile existenţei, fără a abdica de la decenţa sa insurgentă.

Cât despre Vera, intelectual delicat şi rafinat pe care Vladimir îl întâlneşte în exilul berlinez, chipul ei se recompune din miile de instantanee pe care epistolarul lui Vladimir le cuprinde. Ea este o prezenţă/ absenţă ce domină textul, ea este un spirit convocat prin pagina trimisă, ea este duhul care se arată lui Nabokov şi pe care disciplina cuvintelor nu îl poate disciplina, ea este centrul din care radiază acea lumină specială a scrisorilor. Vera şi Vladimir devin, prin acest exerciţiu de continuă apropiere, o singură fiinţă, un androgin care îşi găseşte împlinirea în contopirea şi comunicarea de sensibilităţi.

Scrisorile pot fi citite şi ca un roman al literaturii: între ochiurile dragostei, se strecoară literatura, obsesia ce organizează viaţa lui Nabokov, altarul pe care el este pregătit să jertfească orice, spre a atinge claritatea unei linii şi a unui stil. Nabokov alege textul, iar această alegere este alegerea care îl înstrăinează de cei din jurul său şi îi conferă acea particuritate bizară detestată de atâţia contemporani.

Epistolarul lui Nabokov nu este doar o cameră a îndrăgostiţilor, ci şi proza în care literatura îl bântuie pe creatorul ei. Simbioza dintre Vladimir şi Vera este facilitată de această rară empatie intelectuală pe care o au în comun cei doi. Afinităţile elective sunt întemeiate pe acest teren al aluziilor culturale şi al evocărilor. Intertextualitatea din ficţiune este prezentă şi aici. Iubirea lui Vladimir şi a Verei este străjuită de sorii literaturii, este vegheată de prezenţele pe care autorul le invocă prin paginile sale, este alintată de un vânt care bate dinspre textul ce îl absoarbe pe Nabokov însuşi, este amestecată cu neliniştile exilului , dar şi cu incertitudinile gloriei.

Scrisorile către Vera sunt o piesă rară, cu perfecţiune de diamant. Celor opaci şi orbi, strălucirea lor le va rămâne ascunsă.Ea se va dezvălui doar celor care au temeritatea de a accepta regulile jocului său. Numai în acea clipă sunetul capodoperei sale le va deveni accesibil, iar floarea textului îşi va etala petalele sale, într-un deliciu sinestezic.

***

 TUDORA, MAMA LUI MIHAI VITEAZUL

Domnitorul român Pătraşcu cel Bun, tatăl lui Mihai Viteazu, a murit în Bucureşti la sfârşitul aceluiaşi an (24 Decembrie 1557) în care se născuse fiul său. Creşterea lui Mihai a rămas deci, din vrâsta cea mai fragedă a copilăriei, numai în grija mamei sale, Tudora, care s-a bucurat de sprijnul şi ocrotirea influentului său frate, Iane Kantakuzenes, om cu înalte slujbe şi cu multă trecere la Poarta Otomană. Fiind mare ban în Muntenia şi capuchehaie la Poartă, el a reuşit să asigure nepotului său, Mihai, domnia Ţării Româneşti.

Tudora l-a obişnuit pe Mihai din pruncie cu cinstirea legii creştineşti şi a datinelor străbune. Ea a ştiut creşte din fiul său un mare român şi un bun ortodox. Când Papa de la Roma a încercat, printr-un trimis al său, să înduplece pe Mihai Viteazu a părăsi credinţa părinţilor săi şi a trece la Biserica Romano-Catolică, marele domnitor, după ce a primit scrisoarea şi sfaturile papei, a „strâmbat din nas” şi a rămas indignat că acesta cutează „să atace şi să defaime credinţa, pe care o mărturiseşte el”. Totodată, el i-a răspuns papei sfătuindu-l să părăsească „rătăcirile italice” şi „să se întoarcă dimpreună cu poporul creştin la adevărata comuniune a bisericilor greceşti, căci numai aşa va fi cu putinţă alungarea turcului spurcat din spinarea creştinătăţii”.

Această alipire neclintită a lui Mihai la Biserica strămoşească provine şi din educaţia dată de evlavioasa şi buna sa maică, Tudora. Ea s-a învrednicit să vadă talentele mari ale fiului său şi să se minuneze de extraordinara lui destoinicie în conducerea ţării şi a oştirilor, având atâtea prilejuri de a se bucura de strălucitele lui biruinţe.

Inima ei de mamă nu a fost însă cruţată, la adânci bătrâneţe, nici de sabia durerii, care o sfâşie cumplit în clipa când i-a sosit din Ardeal vestea despre înfiorătoarea cădere a fiului ei, Mihai, pe Câmpia Turzii, în august 1601. La bătrâneţe, Tudora intrase în cinul monahal, luându-şi în călugărie numele de Teofana. Mihai Viteazu, înainte de a face unirea cu Ardealul, s-a îngrijit de bătrâna sa maică, adăpostindu-o în Mănăstirea Cozia. De aici a putut să urmărească maica Teofana – cu sufletul îndoit între speranţe mari şi temeri chinuitoare – soarta schimbăcioasă a fiului său. Aici a primit vestea despre rezultatul îmbucurător al luptei de la Şelimbăr, despre intrarea lui Mihai în capitala Ardealului, despre întrunirea celei dintâi diete ardeleneşti sub conducerea lui la Alba-Iulia (20 Noemvrie 1599) şi despre cucerirea Moldovei în vara anului 1600.

Tot aici a primit şi vestea despre dureroasa înfrângere de la Mirislău şi pe aceea, care venea ca un trăsnet din senin, despre năprasnicul sfârşit de la Turda. După moartea lui Mihai, Tudora a mai trăit timp de 3 ani, apoi, în aceeaşi mănăstire ea a sfârşit în anul 1604. Înainte de a închide ochii pe veci, maica Teofana a scris următoarele: „Eu, roaba Domnului Iisus Hristos, călugăriţa Teofana, muma răposatului Mihail Voevod din Ţara Românească, vieţuit-am viaţa acestei lumi deşerte…. şi am petrecut lumeaşte destul în tot chipul în viaţa mea, până ajunseiu şi la neputinţa bătrâneţelor mele şi la slăbiciunea mea în sfânta mănăstire Cozia, la lăcuita sfintei Troiţe şi la răpaosul răposatului Mircea Voevod. Şi trăiu de ajuns de luatu şi sfântul cin călugăresc, drept plângerea păcatelor mele. Adias mă ajunse şi vestea de săvârşirea zilelor drag fiului meu Mihail Voivod şi de sărăcia Doamnă-sa şi a coconilor domniei lui prin ţările străine. Fuiu de plângere şi de suspin ziua şi noaptea”.

$$$

 SUSAN LA FLESCHE PICOTTE

Săptămâna aceasta vreau să aduc un omagiu lucrătorilor medicali din lume cu un articol despre un medic a cărui activitate a cuprins două lumi. Hotărâtă să ofere îngrijire medicală adecvată comunității ei, ea a devenit prima femeie nativă americană care a deținut o diplomă în medicină. Dar ea nu era doar doctor! Ea a ajutat pe cei cu probleme financiare, precum și în dispute de familie. Numele ei este Susan La Flesche Picotte și iată povestea ei. 

Născută în 1865, Susan s-a născut între două lumi. Tatăl ei, Joseph, a devenit șef al tribului Omaha cu puțin mai mult de zece ani mai devreme și de atunci făcuse eforturi pentru asimilare. În opinia sa, doar adaptarea stilului de viață tradițional la lumea în schimbare i-ar salva poporul. În momentul în care s-a născut Susan, a existat o schismă în trib între tradiționaliști și inovatori. Ea și cele trei surori ale ei mai mari au crescut într-o cabană din bușteni în loc de cort, dar au fost învățate modurile tradiționale și limba Omaha, mergând pe linia fină dintre culturi.

Când Susan avea opt ani, a asistat la moartea unei femei în vârstă din trib, deoarece medicul local, alb, pur și simplu nu a venit să o trateze. Ea avea să se gândească la acel incident pentru tot restul vieții și mai târziu și-l va aminti ca fiind momentul în care a decis să devină medic. Dar mai întâi trebuia să meargă la școală. După ce a urmat școala în Rezervație până la vârsta de 14 ani, a fost educată acasă pentru câțiva ani și a studiat în New Jersey pentru o vreme, ea s-a întors acasă în Nebraska la vârsta de 17 pentru a preda la Quaker Mission School locală. Acolo a cunoscut-o pe antropologul de la Harvard, Alice Cunningham Fletcher, care a încurajat-o să urmeze studii superioare și să-și împlinească visul de a deveni medic. Ele vor rămâne prietene apropiate, iar Alice va deveni oarecum un mentor al tinerei noastre eroine.

Așa că Susan a călătorit din nou spre Est. De data aceasta în Virginia, unde se înscrisese la Hampton Institute, una dintre cele mai prestigioase școli pentru studenții non-albi din SUA. Acolo a întâlnit o altă femeie care să o sprijine pe drum, medicul rezident Martha Waldron, care era absolventă a Colegiului Medical al Femeilor din Pennsylvania și a îndemnat-o să aplice și la școală. Cu ajutorul lui Alice Fletcher, Susan a reușit să obțină fonduri pentru o bursă de la Oficiul pentru Afaceri Indiene, făcând-o probabil prima persoană care a primit ajutor pentru educație profesională în SUA. Singura piedică a fost că și-a interzis să intre în orice fel de relație romantică în timpul studiilor, precum și câțiva ani după aceea, pentru a „îi permite să se concentreze pe deplin pe practica ei”. Se pare că nu i-a păsat atât de mult, sau cel puțin nu a menționat asta niciodată, și așa a fost, visul ei la îndemână.

În 1889, după doar doi ani în loc de trei, a absolvit WMCP cu onoruri în fruntea clasei sale și, în cele din urmă, s-a întors acasă în Nebraska pentru a deveni medic pentru Agenția Omaha, operată de Oficiul pentru Afaceri Indiene. Imediat oamenii au început să o caute. După cum ați dedus din incidentul cu bătrâna pe vremea când Susan era încă copil, îngrijirea medicală de la rezervație a fost proastă. Mulți indieni erau bolnavi de holeră și tuberculoză și mulți au venit la ea pentru ajutor și în alte chestiuni. Ea a devenit mai mult decât doar medicul lor, a fost avocat, precum și preot și contabil pentru ei. Atât de mulți au insistat să fie tratați de ea, încât partenerul ei alb a renunțat, lăsând-o singura responsabilă pentru îngrijirea medicală a peste 1300 de pacienți într-o zonă de 450 de mile pătrate. 

Susan nu s-a descurajat însă ușor. În timp ce visa să construiască într-o zi un spital adecvat, deocamdată făcea vizite la domiciliu pe jos, deseori luând ore întregi pentru a ajunge la un singur pacient, riscându-și viața în acest proces. Deși în cele din urmă a trecut la un cal și mai târziu la un cărucior, lucrurile s-au îmbunătățit doar puțin. Ea suferea întotdeauna de o boală cronică și deja a trebuit să ia o pauză în 1892 din cauza durerii cronice și încă una un an mai târziu, după ce o cădere de pe cal a rănit-o. De atunci, auzul ei s-a înrăutățit continuu. Pe lângă toate acestea, unii dintre pacienții ei au continuat să-i respingă diagnosticele și să-i pună sub semnul întrebării cunoștințele. Din nou, Susan nici măcar nu s-a gândit să renunțe și a continuat să pledeze pentru schimbări în rutinele sanitare și împotriva alcoolului. Ea a realizat rapid prejudiciul pe care trăirea într-o lume albă l-a făcut oamenilor ei și a văzut că trebuiau făcute schimbări pentru a supraviețui. Și era hotărâtă să aducă aceste schimbări. 

Dar mai întâi s-a îndrăgostit. În 1894 l-a cunoscut pe Henry Picotte, un Sioux, și s-au căsătorit în același an. Cuplul s-a stabilit în Bancroft, în rezervație, iar Susan și-a deschis propriul cabinet acolo, fără a face nicio diferență între etniile pacienților ei. Unul sau doi ani mai târziu s-a născut primul lor fiu, Caryl, iar doi sau trei ani mai târziu a sosit al doilea, Pierre. După ce a născut (și probabil s-a odihnit puțin) Susan a continuat să lucreze, bazându-se pe soțul ei pentru a avea grijă de familie și de gospodărie. Suntem în epoca victoriană, asta era incredibil de neobișnuit! Cu puțin timp înainte de moarte, avea să ajungă chiar să construiască spitalul la care a visat întotdeauna, dar mai multe despre asta mai târziu.

Timp de mai bine de 25 de ani, Susan a lucrat neobosit pentru o mai bună îngrijire medicală și prevenirea îmbolnăvirilor pentru poporul ei, susținând utilizarea ușilor cu ecran pentru a ține muștele afară, pentru o mai bună salubritate și, mai ales, împotriva alcoolului. Ea a recunoscut numărul tot mai mare de persoane cu tuberculoză, care poate fi urmărită direct din consumul de alcool. Ea a fost, de asemenea, martoră directă la vânzătorii ambulanți de whisky alb și la modul în care oamenii amanetau haine doar pentru a obține mai mult de băut. Chiar și soțul ei a alunecat în alcoolism și în cele din urmă va muri de tuberculoză în 1905. Ea și-a văzut oamenii suferind și a văzut alcoolul drept vinovat – cel puțin vinovat împotriva căruia putea face ceva. Și ea a făcut-o. 

În anii 1890, ea a condus o campanie pentru a impune interzicerea alcoolului în rezervație, care a eșuat, parțial pentru că mulți oameni din Omaha erau analfabeți la acea vreme și comercianții de băuturi alcoolice le dădeau buletine de vot împotriva prohibiției și/sau îi mituiau cu alcool. În cele din urmă, în 1897, a fost introdusă o lege care interzicea comerțul cu alcool... cu toate acestea, s-a dovedit imposibil de aplicat.

Pentru tot restul vieții, Susan va continua această luptă, dar nu va scăpa niciodată cu adevărat de problemă. Dar ea a avut un oarecare succes în lupta pentru pământul poporului ei, până la urmă! Vedeți, Rezervația era deținută de guvern la acea vreme, așa că nu aparținea cu adevărat nativilor americani, deși aceștia trăiseră acolo de secole. Prima ei problemă cu birocrația a fost când a murit soțul ei și, deși el a lăsat pământul ei și copiilor lor, nu a existat niciun alt bărbat adult care să ia pământul în mod legal și totul a fost foarte complicat. Dar, după o serie de scrisori destul de furioase de-a lungul a trei ani, ea a ajuns să-și moștenească pământul și să vândă o parte din el (care era o cu totul altă problemă pentru că tehnic încă nu era pământul ei dar, a reușit.) Curând, alții au venit la ea pentru că aveau probleme similare și ea și-a stabilit rapid o activitate suplimentară pe lângă ea. Și creșterea a doi copii. Și campanie împotriva alcoolului. În 1907 și-a mutat familia la Walthill. 

Oricum, ea a ajutat oamenii cu moștenirile și vânzările de pământ și la un moment dat și-a dat seama că există un cerc de bărbați, atât albi, cât și Omaha, care i-au înșelat pe minori din moștenirile lor și, prin urmare, din pământul Omaha. După ce a militat ani de zile pentru triburile ei, ea a scris brusc Oficiului pentru Afaceri Indiene că oamenii din Omaha au nevoie de tutela continuă a statului. A fost, de fapt, un plan destul de inteligent. Susan a acuzat OIA de lipsa abilităților de afaceri ale oamenilor ei și i-a tras la răspundere pentru că minorii sub tutela lor și-au pierdut pământul în fața frauduloșilor și le-a reamintit de datoria lor de a-i proteja pe nativii americani. În același timp, i-a pedepsit pentru că au tratat oamenii ca pe niște copii încă de la început, ceea ce a fost motivul pentru această mizerie. Totuși, planul s-a cam inversat și, în cele din urmă, Omaha a devenit și mai dependent de OIA și a pierdut și mai mult teren, dacă nu din cauza fraudelor. 

Dar chiar dacă multe dintre eforturile ei au eșuat în cele din urmă, ea a pus la dispoziția oamenilor ei prevenirea bolilor și îngrijirea medicală adecvată. Și încă ceva: îți amintești de acel spital despre care am vorbit mai devreme? În 1913, cu doi ani înainte de a muri de cancer osos, visul ei de a deschide un spital pentru comunitatea ei a devenit în sfârșit realitate – finanțat complet de comunitate prin intermediul neobositei ei căutări de fonduri. Chiar dacă ea nu mai era, spitalul a rămas funcțional până în anii 1940, iar clădirea există și astăzi!

$$$

 TRAGE-TI OBLONUL

Octavian GOGA

Asculta, copile, ce-mi spune viata:

De-a pururi în umbră să torci al tău gând,

Când simți în pleoapă o lacrima-arzand,

Ia seama la vreme și acopere-ti fata,

Să nu fie ochi să te vadă plângând.

Alături cu alții te-nsiruie-n hora

Și lumii plateste-i cu ce-i ești dator,

Fă-i patimei tale din zâmbet zăvor,

Tăcerea să-ti fie statornică soră,

Să nu știe nimeni ce rame te dor.

Iar noaptea când cade și ceata se lasă,

Tu trage-ti oblonul, să n-ai mărturii

Si-atunci sub tavanul ascunsei chilii,

Despatura-ti taina ce-n suflet te-apasa,

Stropind-o cu lacrimi de ceasuri târzii...

*†*

 

$$$

 GRECIA

Situată în sud-estul Europei, este renumită pentru istoria sa bogată și civilizația care a influențat lumea. Se întinde pe o suprafață de aproximativ 131.957 de kilometri pătrați și este înconjurat de Marea Mediterană, inclusiv Marea Egee și Marea Ionică. Grecia găzduiește mii de insule, cele mai proeminente fiind Creta și Rodos, ceea ce o face o destinație turistică unică, bogată în cultură și natură.

 Iată 30 de fapte despre Grecia:

 1. Capitala sa este Atena, locul de naștere al democrației.

 2. Populația sa este de aproximativ 10,4 milioane (2023).

 3. Limba oficială este greaca.

 4. Moneda oficială este euro (€).

 5. Este format din continent și peste 6.000 de insule.

 6. Doar 227 dintre insulele sale sunt locuite.

 7. Are cea mai lungă coastă din Marea Mediterană (13.676 km).

 8. Muntele Olimp este cel mai înalt vârf (2.917 m).

 9. Clima sa este mediteraneană cu veri calde și ierni blânde.

 10. Primele Olimpiade au avut loc în Grecia în anul 776 î.Hr.

 11. Democrația a fost inventată la Atena în jurul anului 508 î.Hr.

 12. Filosofii Aristotel și Socrate sunt printre cele mai cunoscute figuri ale sale.

 13. Este locul de naștere al teatrului occidental.

 14. Are 18 situri incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO.

 15. Partenonul este un simbol arhitectural în Atena.

 16. Economia sa depinde de turism și transport maritim.

 [27‏/3، 23:45] Chat Gpt: 17. Produce ulei de măsline în cantități mari.

 18. Are granițe cu Albania, Macedonia de Nord, Turcia și Bulgaria.

 19. Este membru al Uniunii Europene din 1981.

 20. Este membru NATO din 1952.

 21. Religia principală este creștinismul ortodox răsăritean.

 22. Cea mai mare insulă este Creta (8.336 km²).

 23. Santorini este renumit pentru apusurile sale uimitoare.

 24. Bucătăria greacă este renumită pentru brânza feta și moussaka.

 25. Grecia a fost prima care a folosit alfabetul în Europa.

 26. Istoria sa datează din epoca bronzului (civilizația minoică).

 27. A fost ocupat de otomani timp de 400 de ani.

 28. A câștigat independența în 1830.

 29. Sistemul său politic este o republică parlamentară.

 30. Grecia este renumită pentru artele și arhitectura clasică.