$$$

 O raza

 

 Octavian Goga 

Te-apropie, te-apropie de mine,

Si-asculta-ma, frumoasa mea minune:

Eu sunt supusul firii intelepte,

Inchinator la glie si la soare;

M-au invatat poruncile ei drepte,

Indemnul lor cuvantul meu il spune.

Sunt cantaretul celor fara nume,

Un strigat smuls de-a vremilor valtoare

Din viforul durerilor din lume.

Mult tainuita firii indrumare

M-a plamadit din ura si iubire,

Mi-a dat durerea lumii mostenire,

Amarul ei sa-l ocrotesc pe strune.

Te-apropie, te-apropie de mine,

Vreau mana ta, minunea mea balaie:

Azi, sub aprinsa cerului vapaie,

In stralucirea mandrei bolti albastre,

Sa se-nfrateasca sufletele noastre,

Sa se topeasca-n firea-ndragostita

Atat prisos de viata netraita,

Ce razvratit imi fulgera prin vine.

Azi sufletul, trudit cetet de stele,

Strajerul treaz al visurilor mele,

Intraripat strabate bolta-ntreaga;

Patrunde sus si-n drumu-i se-nvesmanta

Cu revarsarea cerului senina,

Cu cingatoarea alba de lumina,

Cu tot argintul pulberii marunte,

In calea lui din stele-si face punte:

Patrunde sus, in bolta care canta,

Si-atatea taine-acolo sus dezleaga.

Azi, mintea, simt, purcede sa-nteleaga

Al vietii mele rost ascuns in stele.

Caci stelele imi spun cuvant anume:

Ca-n patima imbratisarii mele

Si-a ferecat iubirea ei o lume.

Toti cei lipsiti de-a dragostei povata,

Ratacitori prin negura si ceata,

Toti cei feriti de-a soarelui caldura,

Ingenuncheati de rele si de ura.

Infrigurate suflete muncite

De-o vesnica, zadarnica arsura,

Ce n-au primit iubire in viata,

Cu patima durerii lor unite

Isi infratesc aprinsa mea pornire,

Ii dau avant si noua intarire,

Si glasuri noua struna mea invata.

Ma cheama tara celor fara soare,

Durerea lor si azi ma infioara.

Priveste-o raza blanda cum coboara

De sus din cer si fruntea ne saruta:

Solie sfanta, tainica si muta,

A pribegit din lumea ei de gheata

Spre lamura vapaii noastre sfinte,

Dorind iubire stralucirii sale.

Frumoasa mea, ea se va duce-n cale,

Ratacitoare, undeva departe,

Lang-un bordei paraginit de soarte,

Unde-o fecioara harnica, trudita.

Ce moarte-au scris pe fruntea ei bolnava,

Cu chipul stins de-a lipselor otrava,

Cu acu-n mana alba, ostenita,

A adormit pe panza chinuita:

Tremurator va trece prin fereastra

In chiliuta umeda de lacrimi,

Lasand un strop din fericirea noastra.

In clipa asta tainica si mare,

Cand noi, topiti in dulcea-mbratisare,

Jertfim iubirii sufletele noastre,

Tremuratoarea raza calatoare

Alinta somnul trudnicei fecioare

Si-i lumineaza fata ostenita,

Cu vraja ei intruchipand un zambet

Fericit pe buza ofilita.

***

 

Magnolia – Copacul cu flori spectaculoase și simbolism aparte

Magnolia este unul dintre cei mai eleganți și impresionanți copaci ornamentali, renumit pentru florile sale mari, spectaculoase și parfumate. Considerată un simbol al frumuseții pure și al rezistenței, magnolia este admirată în întreaga lume și are o istorie fascinantă care datează de milioane de ani.

De ce este magnolia un copac deosebit?

1. Un arbore preistoric – printre cele mai vechi specii de plante cu flori

Magnolia este una dintre cele mai vechi specii de plante cu flori de pe Pământ, existând încă de acum 100 de milioane de ani, în perioada dinozaurilor. Fosilele descoperite demonstrează că această floare a supraviețuit schimbărilor climatice extreme, ceea ce o face un simbol al longevității și al rezistenței.

2. Florile sale unice nu au petale, ci „tepale”

Ceea ce noi considerăm petale sunt, de fapt, tepale, un tip special de frunze modificate, care conferă florii un aspect robust și rezistent. Această adaptare a permis magnoliei să supraviețuiască de-a lungul milioanelor de ani.

3. O paletă impresionantă de culori și forme

Magnoliile au flori mari și parfumate, care pot fi albe, roz, galbene, mov sau purpurii. Unele specii înfloresc primăvara, înainte de apariția frunzelor, creând un spectacol vizual spectaculos.

4. Simbol al nobleței și al demnității

În multe culturi, magnolia este considerată un simbol al grației, frumuseții și demnității. În China, această floare este asociată cu puritatea și feminitatea nobilă, iar în Statele Unite este un simbol al sudului elegant și rafinat.

5. Parfumul hipnotizant al florilor

Florile de magnolie au un parfum unic, intens și dulce, asemănător cu cel al citricelor, care atrage albinele și alte insecte polenizatoare. Unele specii sunt folosite în industria parfumurilor datorită mirosului lor exotic.

6. Magnolia în medicina tradițională

În medicina chineză, scoarța și florile de magnolie sunt utilizate de secole pentru proprietățile lor antiinflamatoare, anxiolitice și antibacteriene. Se crede că ajută la reducerea stresului, a insomniei și a problemelor respiratorii.

7. O plantă cu o rezistență extraordinară

Magnoliile sunt extrem de rezistente la poluare și condiții climatice dificile, ceea ce le face ideale pentru plantarea în orașe și grădini urbane. Unele specii pot trăi peste 100 de ani, devenind adevărate simboluri ale perenității.

8. Magnolia în artă și cultură

Magnolia apare frecvent în pictură, literatură și design, fiind o sursă de inspirație pentru artiști datorită formelor sale elegante și culorilor vibrante. Este prezentă și în multe grădini botanice faimoase din lume.

9. Există peste 200 de specii de magnolii

Familia Magnoliaceae cuprinde peste 200 de specii, de la arbori impunători la arbuști pitici, fiecare având caracteristici unice. Speciile cele mai populare sunt Magnolia grandiflora, Magnolia soulangeana și Magnolia stellata.

10. Magnolia – o floare a noilor începuturi

În multe culturi, magnolia este considerată un simbol al noilor începuturi, fiind adesea plantată în grădini ca un semn al speranței, creșterii și frumuseții care învinge timpul.

Concluzie

Magnolia nu este doar un copac cu flori spectaculoase, ci și un simbol al frumuseții eterne, al rezistenței și al rafinamentului. Cu parfumul său seducător și aspectul său regal, acest arbore rămâne o comoară a naturii, admirată de oameni din întreaga lume!

$$$

 Nu poți să vezi zâne dacă nu ești zănatic, spunea Nichita Stănescu. 

Nichita Stanescu s-a născut în 31 martie 1933, la Ploiești și a fost botezat Nichita după prenumele unui străbunic de origine rusă. Îl mai chema și Hristea, după bunicul din partea tatălui.

Sau, că limba română este “Dumnezeiesc de frumoasă”.

 Este frumoasă, mai ales când cuvintele sunt așternute cu dragoste de un mare poet, așa cum a fost Nichita Stănescu. Pe lângă dragostea de limbă, marele poet a fost fascinat și de frumusețea feminină.

Se spune că poetul a iubit cu patimă și foc și în viața sa s-au perindat 4 femei, pe care le-a iubit enorm. Acestea i-au fost muze, l-au inspirat și i-au arătat că viața nu este colorată numai pe hârtie.

În anul 1952, în ultimul an de liceu, se căsătorește cu Magdalena Petrescu, cu care avea să fie coleg la Filologie. După un an, relația lor se destramă.

Magdalena a fost sora celui mai bun prieten al viitorului poet. Din păcate, iubirea lor s-a stins prematur, după care Magdalena a emigrat în Australia.

Revine în țară după moartea poetului și răscumpără pianul lui Nichita, care astăzi este expus la muzeul din Ploiești. A fost o dragoste adolescentină, care, poate că, s-a terminat înainte ca să ajungă la maturitate. O dragoste neîmplinită în adevăratul ei sens, dar viața a continuat și în scurt timp și-a găsit o nouă mare iubire.

Doina Ciurea

În iunie 1962, avea să se căsătorească cu Doina Ciurea, o altă colegă de facultate. Oficial, va divorța 20 de ani mai târziu.

În anul 1964, avea să se îndrăgostească de Gabriela Melinescu. Relația lor a durat până în anul 1970, fără a fi oficializată. În anul 1978, o întâlnește pe Todorița Tărîță, Dora, cu 23 de ani mai tânără. Dora va rămâne alături de el până în 13 decembrie 1983, când poetul a trecut la cele veșnice.

Dora a fost ultima mare dragoste a poetului. Doina Ciurea, cea de a doua soție a poetului, a avut o viață fascinantă. În anul 1952, îl cunoaște pe Nicolae Labiș. Se îndrăgostește de poet și pentru că Labiș nu dădea semne că dorește o astfel de relație, Doina recurge la înscenarea unei tentative de viol. Poetul este dat afară din Uniunea Tineretului Muncitoresc.

Labiș a trecut peste acest incident și se hotărăște să se mute la Doina Ciurea. Relația lor a durat doi ani și s-a terminat lamentabil din cauza geloziei Doinei.

În anul 1962, Doina îl cunoaște pe Nichita Stănescu, cu care se căsătorește. Oficial, cei doi divorțează în anul 1981, dar în realitate, Nichita o părăsește după doi ani.

Doina avea ceva seducător. Era o frumoasă brunetă cu ochi negri, părul creț și tenul măsliniu. Într-o vizită pe care a făcut-o acasă la Lucian Blaga, acesta, cu toate că se afla la o vârstă înaintată, a fost vrăjit de frumusețea ei.

Gabriela Melinescu

Relația dintre Gabriela Melinescu și Nichita Stănescu a fost o poveste de dragoste irepetabilă, așa cum spunea poetul. Hărțuit prin tribunale de nevasta sa, Doina Ciurea, Gabriela renunță la această relație și pleacă în Suedia, unde se căsătorește cu un editor.

A fost invitat de mai multe ori la Stockholm de către Gabriela, dar Nichita a refuzat invitațiile motivând gelozia absurdă.

Pe Dora a cunoscut-o când avea 45 de ani, iar primele cuvinte pe care le-a rostit când a văzut-o au fost, ești a mea. Dora a rămas alături de poet până la moartea sa, după care s-a stabilit la Paris.

„Am avut și eu o mare iubire totală, dusă nu până la capăt, ci până în pânzele albe ale capătului. Faptul că ne iubeam ca disperații și eram în stare de orice unul pentru altul a făcut din relația mea cu Gabriela o poveste de dragoste și sex irepetabilă. Ce a existat însă între mine și Gabriela s-a dovedit a fi unic. Îmi aduc și acum aminte de buzele ei, de pielea ei, de formele minunate de care era suficient numai să mă apropii fără să le ating ca să mă fascineze. Doamne, ce frumos era, de ce a trebuit să se termine? … De ce a ars totul atât de repede?“, spunea cu regret Nichita Stănescu.

$$$

 O femeie isi facea cumparaturile la supermarket-ul din colt. Cumpara ea o cutie de lapte 1% grasime, un carton de oua, o cutie de suc de portocale, o cutie de cafea, o salata si niste costita afumata.

In timp ce le descarca la casa, in spatele ei, se asaza un tip beat si se uita lung la produse. Apoi spune:

– Tu sigur esti o femeie singura.

Femeia se uita contrariata la produsele de la casa si nu intelege de unde a tras betivul concluzia.

– Ai dreptate. Sunt singura, dar cum de ti-ai dat seama?

Betivul raspunde clatinandu-se:

– Pentru ca esti urata.

$$$

 Charlotte Brontë a murit la doar 39 de ani de tuberculoză, pe 31 martie 1855...

Charlotte Brontë s-a născut pe 21 aprilie 1816 la Thornton, un sat din apropierea orașului Bradford, și a fost fiica Mariei și a pastorului Patrick Brontë. Primul copil al cuplului, o fetiță numită Maria, ca și mama ei, s-a născut în 1814, a urmat Elisabeth, care a venit pe lume un an mai târziu, apoi încă patru copii: Charlotte, Patrick Branwell, Emily și Anne. Mama micuților s-a îmbolnăvit de cancer uterin și a murit pe 15 septembrie 1821, când fetița avea doar cinci ani, iar Patrick a încercat fără succes să se recăsătorească, astfel că și-a petrecut restul vieții crescându-și copiii cu un neobișnuit simț al datoriei.

În vara anului 1824 tatăl și-a trimis cele patru fiice mai mari, pe Maria, Elizabeth, Charlotte și Emily, la o școală din West Yorkshire și, ulterior, la una din Lancashire. Din păcate, Maria și Elizabeth Brontë au murit de febră tifoidă pe 6 mai și, respectiv, 15 iunie 1825, iar cele mici au fost aduse urgent acasă. Decesele neașteptate au tulburat familia atât de mult încât Patrick nu a mai vrut să trimită fetele la școală și cei patru copii rămași în viață au fost educați acasă pentru următorii cinci ani, în mare parte de mătușa lor paternă, Elizabeth Branwell.

În 1831 Charlotte Brontë a fost trimisă la școala din Roe Head, Dewsbury, iar corespondența cu prietenele pe care le-a cunoscut aici, care s-a întins până la moartea ei, reprezintă sursa celor mai multe informații biografice despre ea. După trei ani petrecuți acasă, timp în care s-a ocupat de educația surorilor ei mai mici, a revenit la școala de la Roe Head unde a lucrat ca guvernantă pentru o perioadă de trei ani. Mai târziu a plecat împreună cu sora ei mai mica, Emily, la Bruxelles ca să învețe limbi moderne în ideea de a-și deschide o școală privată și a fost timp de un an profesoară la pensionul Heger. Planurile surorilor nu au avut succes, dar în perioada următoare cele trei surori s-au concentrat asupra activității literare, editându-și pe cont propriu cărțile pe care le scriseseră. În 1847 romanul Charlottei, „The Professor”, a fost respins, dar editorii la care a apelat i-au acceptat o altă carte, romanul „Jane Eyre”, pe care a publicat-o în acel an sub pseudonim și a fost apreciat. În toamna următorului an, pe 24 septembrie, fratele fetelor, Branwell, a murit subit, iar la înmormântarea acestuia Emily a răcit și ulterior s-a îmbolnăvit de tuberculoză.

Deși starea ei s-a înrăutățit constant în doar câteva săptămâni, a respins ajutorul medical spunând că nu vrea să fie văzută de niciun doctor și a murit în după amiaza zilei de 19 decembrie 1948. Extrem de afectată de ei, Anne, cealaltă soră, s-a îmbolnăvit de gripă în preajma Crăciunului, simptomele s-au agravat în ianuarie anul următor, tatăl ei a trimis-o la un medic în Leeds, iar acesta a diagnosticat-o tot cu tuberculoză pulmonară. Spre deosebire de Emily, Anne a luat toate medicamentele care i se prescriseseră, a ascultat cu sfințenie sfaturile medicale, iar în februarie părea că starea ei s-a ameliorat și a continuat să lucreze la poemele sale. Pe 24 mai tânăra a vrut să facă o călătorie în orașul Scarborough, aceasta fiind o bună ocazie de a mai fi văzută de un medic, doar că la consult doctorul i-a spus că sfârșitul ei este aproape. Delicata Anne a primit vestea cu seninătate, a îndemnat-o pe Charlotte să fie tare și să-l îmbărbăteze pe tatăl lor și pe 28 mai 1849, la ora două după-amiaza, a murit la doar 29 de ani.

Charlotte, singura dintre surorile Brontë care rămăsese în viață, a mai scris două romane, „Shirley” și „Villette”, care au fost foarte apreciate de societatea britanică.

În 1853, cu puțin timp de publicarea romanului “Villette”, tânăra a fost cerută în căsătorie de irlandezul Arthur Bell Nicholls, vicarul tatălui ei, care o plăcea de mult timp. Charlotte l-a refuzat inițial, tatăl ei s-a opus și el mariajului din cauza stării materiale precare a bărbatului, dar scriitoarea Elizabeth Gaskell, care îi era prietenă, a încurajat-o să accepte, sfătuind-o să vadă părțile bune ale acestei căsătorii. În cele din urmă, în ianuarie 1854, a fost de accord cu propunerea și cei doi s-au căsătorit în iunie, petrecând-și luna de miere în Irlanda.

Tânăra scriitoare a rămas însărcinată la scurt timp după nuntă, dar starea ei de sănătate a început să se agraveze și, potrivit bunei ei prietene, Elizabeth, avea în permanență senzația de greață și o stare de leșin.

Charlotte a murit, însărcinată fiind, pe 31 martie 1855, cu trei săptămâni înainte de a împlini vârsta de 39 de ani, iar pe certificatul ei de deces este indicată drept cauză a morții tuberculoza, deși alți biografi consideră că a murit din cauza deshidratării și a subnutriției provocate de vărsăturile aproape continue.

Scriitoarea a fost înmormântată, alături de surorile ei, Emily și Anne Brontë, în cripta familiei din localitate.

Surse:

Elizabeth Gaskell, The Life of Charlotte Brontë, 1857

Lyndal Gordon, Charlotte Brontë: a passionate life, 1996

Brontë Society

$$$

 Ion Lucian, umilit înainte de moarte. 70 de ani a fost pe scenă... A murit pe 31 martie 2012.

Ultima ieșire publică a marelui actor Ion Lucian a fost foarte tristă. A plâns la televizor. Rămăsese fără pensie. Avea 86 de ani, din care 70 pe scenă. ”Am calculat greșit și am trăit mai mult decât trebuie".

Părinții au vrut să devină inginer, dar Ion Lucian a refuzat. A muncit de mic, dădea meditații și desena în locul colegilor săi. A intrat la Teatru încă din liceu și, de atunci, a fost nelipsit de pe scenă timp de 70 de ani. A fost răsplătit cu o pensie infimă pe care a pierdut-o pentru că era și directorul Teatrului Excelsior.

Ion Lucian s-a simțit foarte umilit înainte de moarte. A fost pus să aleagă între pensie și salariul de director al Teatrului Excelsior. Actorul a ales salariul de 600 de lei care era puțin mai mare decât pensia.

„Din 1 iulie (2010) și până acum am luat 1 leu. Noi am avut concediu în iulie și am avut dreptul și la câteva zile din august. Acele câteva zile din august au fost incluse în avans, iar la sfârșit am mai luat decât un leu”, a declarat Ion Lucian cu ochii în lacrimi, pentru un post de televiziune. Soția lui Ion Lucian a câștigat de trei ori mai mult, adică 3 lei.

„Vreau să vă spun că, la o anumită vârstă, devii mult mai sensibil la niște nedreptăți după ce ai adus atât de mult țării. Ion Lucian a fost un luptător. A fost un om cinstit, un om corect. Ion Lucian a avut idealuri, ultimul fiind să facă din temelie Teatrul Excelsior. S-a luptat 11 ani și atunci când s-a ivit această situație cu tăierea pensiilor a spus că el nu poate să renunțe pentru că este copilul lui (n.r. – Teatrul Excelsior). Vă spun cinstit că nu-i părea rău de bani. Îi părea rău că a fost umilit. Vom dispărea cu toții. Așa este destinul, dar nu trebuie uitat că el a făcut două teatre”

Ion Lucian s-a luptat până în ultima clipă cu boala, având-o alături pe soţia sa, actriţa Paula Sorescu Lucian

Actorilor li s-a interzis să lucreze după vârsta de pensionare în 2010

Guvernul Boc le-a tăiat indemnizațiile marilor actori și le-a interzis să mai lucreze după vârsta de pensionare.

”Este ruşinos ce face statul român. Este necinstit să amputezi nişte salarii, nişte contribuţii băneşti la munca noastră. Este de-a dreptul ruşinos când se însuşeşte un drept pe care, de fapt, nu ar avea dreptul statul să îl folosească. Pentru că este dreptul de pensie la care noi am contribuit, în cazul meu 70 de ani, cu cele mai mari cote.

Pur şi simplu mi s-a tăiat această pensie care, de fapt, este depunerea mea o viaţă întreagă pentru a avea o bătrâneţe liniştită dacă nu altfel. Aici consider că este un act nefiresc şi bănuiesc că făcut fără prea multă înţelegere. Cu o simplă logică, o simplă aplecare faţă de breasla noastră nu s-ar fi ajuns la această situaţie penibilă“, declara cu ochii în lacrimi, în 2011, actorul Ion Lucian, la un post de televiziune

Abia după cinci ani, Guvernul a deblocat plafoanele pentru indemnizaţia prevăzută pentru activitatea de liber profesionişti a artiştilor interpreţi din România. Însă Ion Lucian nu a apucat.

Ion Lucian: ”Mi-aş da viaţa pentru teatru”

În 2012, cu trei săptămâni înainte de a împlini 88 de ani, marele actor Ion Lucian pleca dintre noi. L-a doborât o bronhopneumonie.

Ion Lucian s-a luptat până în ultima clipă cu boala, având-o alături pe soţia sa, actriţa Paula Sorescu Lucian. De pe patul de spital, actorul a redactat un mesaj pe care soţia sa l-a citit celor peste 150 de spectatori adunaţi la Teatrul Excelsior din Capitală. Maestrul îl înfiinţa în aprilie 1990.

La 18 ani, juca deja pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, apoi, din 1945 până în 1947, a fost angajat al Teatrului de Operetă Alhambra. A jucat, de asemenea, pe scenele Teatrului Municipal Bucureşti (actualul Teatru Bulandra), Teatrului Nottara şi Teatrului de Comedie.

A fondat Teatrul pentru Copii „Ion Creangă”, pe care l-a condus între anii 1964 şi 1972. După Revoluţie, chiar în 1990, a pus bazele impresionantului său proiect cultural, care este Teatrul Excelsior din Bucureşti.

Ultima ieșire publică a marelui actor Ion Lucian a fost foarte tristă. A plâns la televizor. Rămăsese fără pensie...

$$$

 Un bărbat de vârsta a doua a mers la amanta sa. În scara unde locuia respectiva vede următorul anunt: "Liftul nu functionează”

Amanta locuia la etajul 15, dar omul dornic de a trăi clipe frumoase si-a zis:

"Mare lucru, pe aripile dragostei ajung și pe lună!"

Până la etajul 3 a urcat din fugă.

Pe la etajul 6 deja mergea la pas greoi.

La etajul 8 a luat ceva pentru inimă.

La etajul 12 s-a oprit, s-a așezat pe una din trepte ca să-și tragă sufletul și s-a gândit:

"Poate am noroc să n-o găsesc acasă...."