***

 Ion Creangă și Mihai Eminescu, o prietenie unică

“Astăzi, când prieteniile adevărate sunt atât de rare, mai cu seamă acele care să unească pe doi scriitori, ne întoarcem sufletul cu adevarată evlavie către prietenia care a legat pe genialul poet Mihai Eminescu de marele prozator Ion Creanga. De câte ori am călcat pragul căsuței din Țicăul de sus Nr. 4, bojdeuca lui Ion Creangă, de atâtea ori mi s’a întors amintirea spre dânșii, părându-mi-se că-i văd pe amândoi, unul lângă altul, visând la vremile fericite ale poveștilor cu Feți-Frumoși și llene Cosânzene, la vremile ce atât de mult îi ispiteau. De la soția a doua a lui Ion Creangă, d-na Deliu, am cules câteva amănunte asupra acestei prietenii, amănunte cari coincid cu cercetările mele si cu cele ce s’au mai scris asupra marilor scriitori.

E lucru neîndoielnic că Eminescu a dus pe Creangă în Societatea Junimea. Tovarășa lui I. Creangă a fost martora scenei care a hotărât intrarea povestitorului în acea societate. Într’o seară, Eminescu și-a îmbiat prietenul să meargă la Junimea; Creangă nu prea voia, când poetul însă îl ruga în numele prieteniei ce-i unea, Creanga nu a mai stat o clipă la îndoiala și s’a dus în societatea pe care a ilustrat-o mai târziu într’un chip atât de strălucit.

Eminescu îndemnase pe Creangă să scrie și acesta l-a înțeles, alcătuind acel șirag de mărgăritare, care-s Poveștile lui. Câteodată, stând amândoi în odaie sau sub copacul umbros din ograda din fața casei, Creangă ruga pe Eminescu să asculte ce scrisese.

Ion Creangă

Eminescu se uita duios la Creangă și-i răspundea:

“Lasă, Creangă, ai să cetești în Junimea, tu n’ai nevoie să fii corectat de nimeni „. Era stingherit oarecum când vedea că Creangă îl punea mai sus decât înțelegea el că e față de prietenul său. Cine știe dacă Eminescu, care-și dădea seama de fermecătoarele Povești și Anecdote ale lui Creangă, nu s’a oprit să mai revie asupra unor încercări mai din tinerețe ale lui, scoase din legendele și poveștile noastre, crezând că golul din literatura românească se umplea îndeajuns, și mai trainic, cu opera lui Creangă. Îi plăcea mai mult lui Eminescu să-l asculte povestind iarna, la gura sobei, cu câte un pahar de vin vechiu roșiu, fiert cu zahăr, scorțișoară și măr domnesc, vara în cerdacul dedindosul casei, unde și astăzi mai stau câteva lucruri dăruite de poet lui Creangä, în cerdacul din care Ii se pierdea privirea tocmai pe dealul Ciricului, departe încolo.

Din biblioteca lui Ion Creangă, alcătuită mai în întregime de cărți vechi, românești, cu însemnări pe ele, despre care dl. Teodorescu Kirileanu a scris în revista “Șezătoarea”, făceau parte și unele cărți și stampe dăruite povestitorului de către Mihai Eminescu. Cel ce scrie aceste rânduri posedă două stampe: portretele lui Schopenhauer și Frederic cel Mare, dăruite prozatorului de către poet, precum și o carte de mare preț bibliografic: “De obște Geografie, pe limba moldovenească scoasă de pe Geografia lui Bufieră de către Amfilohie HofiniuI și tipărită în 1795 August 22″. Pe cea dintâi pagină a cărții, după cum se vede în alăturatul clișeu, Creangă scrie cu mâna lui că această carte i-a fost dăruită de către dI Mihail Eminescu, eminentul scriitor si cel mai mare poet al românilor.

Când li se ura de oraș și lume străină cu totul de sufletul și idealul lor, luau drumul Sculenilor, unde făceau băi și rătăceau apoi ziua întreagă în păduricea de pe malul Prutului, uitându-se cum tulburile lui valuri îi despărțea de Basarabia. Și cine știe câte vise de aur nu le năvăleau în minte, înfierbântându-le sufletul, uitându-se la fâșia de pământ ce-și pierdea zările în apusul zilelor de varä…

Altădată fugeau tocmai in Târgușor, dincolo de bariera lașiului, la crâșma lui Taru, dimpreună cu Zahei, fratele lui Creangă. Acolo, tolăniți pe iarbă, puneau de le cântau doi țigani zdrențuroși, unul cu scripca și celălt cu cobza, cântecele glăsuite altădată de către Barbu Lăutarul, iar ei mâncau friptură din hârgău, cu mămăligă; aceste se preparau lângă dânșii, pe iarbă. Și trăiau altă viață, în alte vremuri și ‘n altă lume. Dar mai des scoborau cărarea din vale de casa lui Creangă și suiau dealul Ciricului pe care îl măsurau în lung până la via regretatului lanov, în lat până în zare, plimbându-se până la vremea mesei, pregătită de către soția lui Creangă. Eminescu stătea la Creangă câte două și trei zile, iar alte dăți câte o săptămână în șir. Atunci puneau ei multe la cale și multe mai plănuiau în odaia cu ferestre mici, tăiate în păretele de vălătuci al casei.

Când Eminescu pleca din Iași, mare lucru dacă trecea o lună-două fără ca ei să nu se vadă. Îi lovea dorul, și ori Creangă se repezea până în București, ori Eminescu venea la Iași.

Un amănunt interesant în legătură cu una poate cea din urmă din aceste revederi:

Eminescu veni la Iași, abătut. Nu stătu mult și-i ceti lui Creangă “Doina” scrisă la București. Apoi, când se puse să se odihnească, scoase din buzunar un revolver mic și-l așeză pe masă. La întrebarea lui Creangă, că de ce-l poartă, Eminescu răspunse că îi era frică să nu-l ucidă cineva. Acest lucru îl îndureră adânc pe Creangă și-l făcu să se uite îndelung la fața obosită a poetului care adormise pe pat…

0 boală grozavă, care îndureră pe toti acei ce înțelegeau marea pierdere ce suferea literatura românească, duse grabnic pe Eminescu în mormânt. Aceasta se întâmplă în ziua de 29 iunie 1889 (15 iunie 1889 pe stil nou), se împlinesc douăzeci de ani peste puține zile. După șase luni, la 31 decembrie, se stinge și Creangă, grăbindu-se parcă să plece și dânsul în locașul de veșnică odihnă, unde prietenul său intrase mai de cu vreme”.

*extras din articolul „Ion Creangă și Mihai Eminescu” de Emil Gârleanu, publicat în revista Luceafărul din iulie 1909

$$$

 Claude Gensac, “soția eternă” din filmele cu Louis de Funès

Claude Gensac s-a născut pe 1 martie 1927 în Acy-en-Multien, fiind fiica baritonului André Gensac și a Rosei Brayer. Când fetița avea șase ani, tatăl ei și-a părăsit familia pentru că s-a îndrăgostit de o celebră cântăreață de la Opera din Paris, Éliette Schenneberg, cu care va avea o fiică, Éliette Gensac, care va deveni ea însăși cântăreață.

Micuța Claude voia să devină balerină, dar mama ei a fost cea care a împins-o să devină actriță, o profesie pe care aceasta și-ar fi dorit-o în adolescența sa. Copila a urmat cursurile Liceului Racine din Paris, apoi s-a înscris la celebrul curs Simon pentru a se pregăti să dea admitere la Conservatorul de artă dramatică. În această perioadă Claude l-a cunoscut pe bărbatul care va deveni primul ei soț, Pierre Mondy.

Admisă la Conservator, tânăra și-a făcut debutul în teatru la Bruxelles, în piesa “Borgia” a lui Herman Closson, mama și fiica au pozat apoi împreună pentru un număr al revistei Regards, iar tânăra actriță a fost imediat remarcată de regizorii în căutarea de noi talente. În 1950 a interpretat-o pe Ioana d’Arc în piesa “La Pucelle” a dramaturgului Jacques Audiberti, apoi și-a continuat cariera în teatru jucând în alte tragedii, a primit rolul principal feminin în „Horace” a lui Pierre Corneille în 1951, apoi a jucat în „Kean”, piesa lui Jean-Paul Sartre și în „Pour Lucrèce”, opera lui Jean Giraudoux în 1955.

În 1952 actrița și-a făcut debutul în cinematografie în „Viața unui om cinstit”, primind rolul servitoarei personajului principal, interpretat de Michel Simon. Louis de Funès, care juca rolul unui valet, devine primul său partener pe ecran și în același an Claude Gensac și de Funès se reîntâlnesc în piesa “Sans cérémonie” regizată de Pierre Mondy, care devenise între timp soțul ei.

În anii 1950 și 1960 Claude Gensac și-a continuat cariera în teatru, film și seriale de televiziune, jucând roluri de aristocrate, regine, prințese sau femei obișnuite în pelicule precum “The Camera Explores Time”, „Ultimele cinci minute”, „Napoleon al II-lea”, “Cum să te căsătorești cu un prim-ministru”, „Sultanii”, „Jurnalul unei femei în alb”.

Claude Gensac și Louis de Funès au continat să lucreze împreună, dar colaborarea lor cea mai cunoscută a avut loc în 1967, odată cu filmul “Oscar”, cuplul cunoscând un succes uluitor în momentul apariției filmului „Jandarmul se însoară”, în 1968.

Jeanne, soția din viața reală a lui Louis de Funès, a fost cea care a propus-o pe Claude Gensac pentru rolul soției personajului principal din „Oscar” pentru că a vrut ca actrița care joacă rolul de nevastă a soțului ei pe scenă să aibă distincție și eleganță. Cele două erau bune prietene și mai târziu fiul actorului, Patrick, a povestit că mama lui a recomandat-o pe Claude pentru că avea încredere în ea și nu se temea că îi va fura soțul pe platourile de filmare.

Claude le-a fost foarte recunoscătoare lui Louis și Jeannei de Funès pentru că, datorită lor, a reușit în sfârșit să joace și alte roluri decât cele de „ducese perverse” sau „femei agresive” în care fusese distribuită până atunci.

Toate filmele în care cei doi actori au jucat împreună au fost foarte bine primite de public, „Jandarmul în vacanță” și „Jandarmul se însoară” devenind pe rând numărul unu în box office. Rolul de soție a personajului interpretat de Louis de Funès a fost o binecuvântare pentru Claude care a devenit curând foarte populară, dar se va dovedi și un handicap pentru viitorul ei artistic. Din lipsă de timp, și-a neglijat cariera în afara producțiilor cu de Funès și a refuzat mai multe contracte, deși actorul o avertizase cu privire la riscul de a nu mai obține alte roluri în viitor.

Claude a rămas activă în teatru și în televiziune, dar anii ‘70 au marcat un regres al carierei, pentru că nu a fost distribuită nici în “Sur un arbre perché”, nici în „La Folie des grandeurs” sau „Aventurile rabinului Iacob” în care a jucat Louis de Funès.

Un timp, după dublul infarct suferit de marele actor în 1975, când el a fost forțat să-și reducă activitatea profesională, Claude s-a întors la rolurile ei relativ minore, dar în 1980, după ce de Funes a revenit pe scenă, i-a oferit partenerei sale preferate rolul din adaptarea cinematografică a piesei „Avarul”, apoi , în 1982, cei doi au jucat împreună în “Jandarmul și jandarmerițele”.

Pelicula a fost ultima apariție pe ecran a lui Louis de Funès, care a murit în ianuarie 1983, după dispariția lui cariera lui Claude în cinematografie a intrat într-un con de umbră, dar a jucat în continuare în teatru și în seriale tv.

Pe 27 noiembrie 1993, a devenit “nașa” Școlii Regionale de Artă Dramatică și cetățean de onoare al orașului Marignane, iar în 2005 și-a publicat autobiografia, ”Ma biche… c’est vite dit!”, cu referire la celebra replică a lui Louis de Funès din filmele în care au jucat împreună.

La sfârșitul anilor 2000, Claude Gensac a apărut în serialul “Sous le soleil”, a primit un rol important în „La Prophétie d’Avignon” și în serialul de televiziune „Scènes de ménages” realizat în 2012, apoi a obținut roluri secundare în două filme din 2013: „Elle s’en va” de Emmanuelle Bercot și „Lulu, femme nue” de Sólveig Anspach. Acest ultim film îi va aduce o nominalizare la Premiile César pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar în 2015, la vârsta de aproape 88 de ani.

Ultimul ei rol a fost în 2016, în filmul “Baden Baden Baden” al lui Rachel Lang, unde a jucat personajul bunicii personajului principal, Ana, interpretat de Salome Richard, și urma să filmeze în 2017 pentru filmul “Nos années folles”, dar nu a mai apucat să ajungă pe platourile de filmare.

Viața privată a actriței a fost relativ discretă, deși aparițiile sale publice erau în permanență urmărite de jurnaliști și admiratori. Actrița a mărturisit că a avut o relație cu prințul Ali Khan, cel care se va căsători mai târziu cu Rita Hayworth, dar nu se cunosc multe detalii despre această aventură. După divorțul de Pierre Mondy, Claude s-a recăsătorit în 1958 cu Henri Chemin, pilot de curse și director de relații publice al companiei Ford France, care și-a folosit relațiile în lumea cinematografiei pentru a plasa celebra marcă de automobile Ford Mustang în mai multe filme din anii ‘60. Cei doi au divorțat în 1977. Claude Gensac s-a stabilit definitiv în Normandia în 1989, într-un conac pe care l-a cumpărat în localitatea Glos-sur-Risle. Aici a murit în somn, în noaptea de 26 spre 27 decembrie 2016, la vârsta de 89 de ani.

$$$

 POVESTEA LUI VICTOR NUREYEV

Rudolf Nureyev s-a născut pe 17 martie 1938 în zona Irkutsk, în Rusia sovietică, în timp ce mama sa, Farida, călătorea cu trenul prin Siberia, spre Vladivostok, acolo unde tatăl lui, Hamet, era comisar politic.

Ambii părinți erau tătari musulmani, iar Rudy, aşa cum era alintat, a copilărit în Bașchiria, o mică republică ce intra în componența URSS.

Pasiunea Rudolf Nureyev pentru balet

Copilul a fost atras de dansurile populare tradiționale după ce a asistat la o reprezentație a baletului patriotic “Cântecul Macaralelor” în care evolua o dansatoare bașkiră care făcuse studii la Leningrad (în prezent Sankt Petersbug), Zaituna Nazretdinova.

Pasiunea lui Rudolf pentru dans a înflorit încă din copilărie. S-a alăturat unei trupe de dansuri populare la școala primară, ulterior unei formații de pionieri. Dorința sa de a excela l-a determinat să urmeze lecții particulare de balet cu profesoara Anna Udeltsova. După 18 luni de pregătire intensă, Udeltsova l-a recomandat pe Rudolf Elenei Vaitovich, o altă balerină experimentată.

Sub îndrumarea celor două profesoare, Rudolf nu a învățat doar tehnica impecabilă a dansului clasic, ci a fost inițiat și în tainele lumii baletului. Vaitovich și Udeltsova, ambele foste balerine profesioniste, i-au povestit despre marii dansatori pe care le-au cunoscut, inclusiv despre legendara Anna Pavlova și celebrul impresar Serghei Diaghilev. Prin intermediul lor, Rudolf a înțeles că dansul nu se reduce la o serie de pași perfect executați, ci implică o dăruire totală, o muncă asiduă și o pasiune arzătoare.

Din anul 1955 a fost înscris la Institutul Coregrafic Vaganova, patronat de Școala de balet Kirov din Sankt Petersburg, și, cu toate ca a început studiul serios la vârsta de 17 ani, relativ târziu pentru a face o carieră ca balerin, Nureyev a fost repede recunoscut ca artistul cel mai talentat al școlii pe care o frecventa.

Urmărit de KGB, Rudolf Nureyev a refuzat să revină în URSS

Anul 1961 a fost un punct de cotitură în viața lui Nureyev. În urma unui accident, prim-solistul Baletului Kirov, Konstantin Sergheev, nu a mai putut dansa, iar în locul acestuia, pentru un turneu la Paris și Londra, a fost ales Rudy.

Ajuns în Franţa, tânărul a încălcat regulile privind relaţiile cetăţenilor sovietici cu străinii și probabil a frecventat barurile gay din Paris, ceea ce a alarmat conducerea companiei Kirov, dar mai ales agenții KGB care îi urmăreau pe artiști.

KGB-ul a orchestrat o capcană pentru a-l forța pe Nureyev să se întoarcă în Uniunea Sovietică. Pe 16 iunie 1961, la sosirea companiei de balet la aeroportul Le Bourget din Paris, cu destinația Londra pentru următoarele spectacole, un ofițer KGB l-a abordat pe Nureyev, informându-l că trebuie să se întoarcă la Moscova pentru un spectacol special la Kremlin.

Suspectând că este vorba despre un plan al serviciilor secrete, Nureyev a refuzat. Ulterior, i s-a comunicat că mama sa este grav bolnavă și că are nevoie urgentă de prezența sa acasă.

Refuzând din nou să se conformeze ordinelor, Nureyev era convins că la întoarcerea în URSS îl aștepta arestarea. Cel mai probabil, balerinul urma să ajungă într-unul dintre infamele lagăre sovietice unde şi-ar fi găsit sfârşitul.

Cu sprijinul Poliției franceze și al unei prietene, a reușit să scape de presiunile KGB și a solicitat azil politic în Franța. După doar o săptămână, semnase deja un contract cu prestigioasa companie de balet Grand Ballet du Marquis de Cuevas.

Autoritățile sovietice le-au cerut tatălui, mamei și profesorului de dans să-i scrie, pentru a-l convinge să se întoarcă de urgență la Moscova, dar epistolele nu au avut niciun efect.

Deși mai târziu a solicitat guvernului sovietic să îi permită să-și viziteze mama, nu a fost lăsat să facă acest lucru până în 1989, când femeia era pe moarte, și preşedintele URSS Mihail Gorbaciov a aprobat personal vizita lui Nureyev acasă.

În perioada cât a locuit la Paris, Rudolf Nureyev l-a cunoscut pe balerinul Erik Bruhn, care i-a devenit prieten și partener de viață.

În anul 1962, tânărul a fost invitat de balerina Margot Fonteyn pentru a dansa într-o gală de balet la Londra și astfel a rămas în Anglia, unde a primit un contract cu Royal Ballet, dansând în spectacole de mare succes precum “Lacul lebedelor”, “Giselle”, “Frumoasa din pădurea adormită”, “Spărgătorul de nuci”, “Romeo și Julieta”, “Corsarul” sau “Don Quijote”.

În anii ’70, a jucat în mai multe lungmetraje și a ajuns şi în Statele Unite pentru un spectacol preluat de pe Broadway: Regele și cu mine.

Ultimii ani şi moartea balerinului

În anul 1983 a devenit directorul Baletului Operei din Paris, poziție pe care a deținut-o până în anul 1989, dar în această perioadă s-a îmbolnăvit de SIDA. Iniţial nu a dat importanţă bolii şi timp de câțiva ani a negat pur și simplu că ceva nu este în regulă cu sănătatea sa. Boala a avut o evoluţie semnificativă abia în vara anului 1991, iar balerinul a intrat în faza finală a vieții în primăvara anului următor.

În martie 1992 Rudolf Nureyev a apărut în fața publicului ca dirijor al unui spectacol al Teatrului de Operă și Balet Academic Tatarstan Musa Cälil. Revenit la Paris cu febră ridicată, a fost internat la spitalul Notre Dame du Perpétuel Secours din Levallois-Perret și a fost supus unei intervenții chirurgicale.

În iulie 1992, Rudolf Nureyev a prezentat semne că îşi revine şi a renunțat la tratamentul pe care îl făcea, dar starea i s-a agravat fulgerător. Ultima sa apariție publică a fost pe 8 octombrie 1992, la premiera unei noi producții pentru Baletul Operei din Paris. Ministrul francez al culturii Jack Lang i-a acordat în acea seară cea mai înaltă distincție a Franței în domeniul artistic: Commandeur des Arts et des Lettres.

Rudolf Nureyev a murit pe 6 ianuarie 1993, la vârsta de 54 de ani. A fost înmormântat în cimitirul Sainte-Genevieve-des-Bois din Paris.

***

 ZOROASTRU

Zoroastru (scris și Zarathustra Zartosht, Spitama, c. 1500–1000 î.Hr.) a fost un preot persan devenit profet care a fondat religia zoroastrismului (cunoscută și sub numele de Mazdayasna, „devotamentul față de Mazda”), prima religie monoteistă din lume. Învățăturile lui vor influența credințele ulterioare.

A fost preot al religiei antice iraniene și a primit o viziune de la Ahura Mazda, zeul principal al panteonului acestei credințe, spunându-i să corecteze eroarea politeismului și să proclame existența unui singur zeu adevărat - Ahura Mazda, Domnul Înțelepciunii.

Zoroastru a întâlnit inițial o rezistență acerbă la mesajul său, până l-a convertit pe regele Vishtaspa, care ulterior și-a condus poporul la noua credință. Mai târziu, Zarathustra a primit mesaje de la Ahura Mazda în timp ce era adânc în meditație și le-a transmis discipolilor săi. Aceste mesaje au venit ca răspuns la întrebări și au fost memorate de profet și de adepții săi ca o scriptură vie transmisă din generație în generație în limba veche cunoscută sub numele de Avestan. Credința a fost adoptată de Imperiul Ahemenid (550-330 î.Hr.) și Imperiul Part (247 î.Hr. - 224 d.Hr.), care au continuat tradiția orală. Sub Imperiul Part, a fost începută o înregistrare scrisă a conversațiilor dintre Zoroastru și Dumnezeul său.

În cele din urmă, scripturile au fost decise să fie scrise de către cărturarii Imperiului Sasanid (224–651 d.Hr.), după ce zoroastrismul a fost declarat religie de stat. Tradiția orală scrisă a devenit cunoscută ca Avesta (cunoscută și ca Zend Avesta). Viziunea lui Zoroastru despre un Dumnezeu unic, omnipotent, absolut bun, preocupat de viață și mai ales de moralitatea ființelor umane. A influențat credințele monoteiste de mai târziu ale iudaismului, creștinismului și islamului.

Tineretul și Religia

Nu există un consens științific despre când a trăit Zoroastru sau chiar despre semnificația numelui său. În iraniana veche, se înțelege în general că unele variante, precum Zara-ustra, se pot referi la ocupația familiei sale și se referă la îngrijirea cămilelor, dar acest lucru este departe de a fi clar. Data 1500–1000 î.Hr. este acceptată în mod obișnuit ca perioada în care el a trăit, a predat și și-a fondat religia bazată pe o lungă tradiție de muncă academică pe cronologia veche a Iranului, dovezi ale acceptării zoroastrismului și referințe în Avesta.

Locul de naștere și strămoșii lui sunt, de asemenea, necunoscute. Avesta, singura sursă de informații despre Zoroastru, în afară de comentarii și legende, nu se concentrează asupra detaliilor vieții profetului și nici asupra popoarelor cu care acesta ar fi putut interacționa, precum mezii sau perșii. După ce zoroastrismul a fost acceptat, multe popoare diferite din diferite regiuni l-au revendicat pe Zoroastru ca fiind al lor, dar niciunul nu a fost mai convingător decât celălalt.

Cu toate acestea, se crede că s-a născut din părinți iranieni pe baza numelor Pourusaspa și Dughdova. Numele lui de familie era Spitama (însemnând aproximativ „putere albă sau strălucitoare”). Tatăl său, Pourusaspa, era probabil preot și fiul său avea să devină și el preot pentru că la vremea aceea băieții urmau meseriile părinților lor. Avea patru frați (doi mai mari și doi mai mici) și a fost educat la o vârstă fragedă, ceea ce sugerează că avea o familie proeminentă, deoarece nu a fost trimis la muncă și nu există dovezi că ar fi avut altă profesie decât preoția.

Credința căreia i-a fost devotat este denumită astăzi Vechea Religie Iraniană sau Vechea Religie Persană și a fost un sistem de credințe politeiste condus de un zeu-șef, Ahura Mazda, care a ghidat activitățile umane prin bunătate și înțelepciune. El a ținut la distanță forțele și entitățile întunecate ale spiritului rău Angra Mainyu (cunoscut mai târziu ca Ahriman). Ahura Mazda avea zeii și spiritele luminii, iar Angra Mainyu avea legiunile sale de demoni și spiritele întunericului, iar cei doi erau în conflict constant pentru controlul lumii. Fiecare dar bun pe care Ahura Mazda îl oferă lumii va fi dejucat de planurile lui Angra Mainyu și totuși dejucat de înțelepciunea Ahura Mazda care aduce bine chiar și din intențiile rele.

Prinse între aceste două entități erau ființele umane, iar din reconstrucțiile ulterioare reiese că credința timpurie a subliniat primatul liberului arbitru în alegerea de care parte se va alia. Se poate alege calea luminii și a iubirii, supunându-se voinței lui Ahura Mazda, și apoi să trăiască bine pe pământ și să fie asigurat de o viață de apoi în ceruri, sau se poate alătura răzvrătirii și răutății cu Angra Mainyu, corupând tot ceea ce este bun pentru sine. Omul își trăiește propriile plăceri egoiste și își irosește viața încercând să găsească fericirea în mizeria altora și în cele din urmă trece într-un iad întunecat după moarte. Indiferent de calea pe care o alegea, era în întregime responsabilitatea propriei persoane, deoarece Ahura Mazda le dădea oamenilor puterea de a alege și nu exista nimic mai puternic decât liberul arbitru al omului, deoarece nici măcar Ahura Mazda nu putea (sau nu încerca) să o răstoarne.

Transformare și misiune

Vechea credință iraniană a menținut o tradiție orală și, prin urmare, fără texte sau comentarii scrise, nu există nicio modalitate de a ști cum erau desfășurate ritualurile credinței. Din referințele din Avesta și din alte lucrări zoroastriene, se știe că a existat o clasă preoțească (magi) și că se închinau în sanctuare în aer liber cunoscute sub numele de Temple de Foc. La aceste temple se făceau ofrande, cel mai probabil sub formă de cereale, animale, metale prețioase și obiecte care au ajuns în proprietatea preoților. De-a lungul timpului, clasa preoțească s-a îmbogățit din aceste ofrande și posibilul lor control asupra terenurilor agricole bogate. Cele două tipuri de preoți sunt numiți karpans și kawis, dar distincția dintre ele nu este clară, la fel ca și rolul lor în riturile religioase.

Zarathustra a fost preot la vârsta de 15 ani, probabil ucenic la un cleric mai în vârstă și a plecat de acasă la vârsta de 20 de ani. Nu este clar ce fel de preot era, dar s-a opus sacrificiului ritual de animale practicat de carpani. Zarathustra sugerează că a fost martor la astfel de ofrande de multe ori, posibil chiar participând la ele, dar le-a găsit dezagreabile și opuse bunătății zeilor. Nu se știe ce a făcut între 20 și 30 de ani, dar se crede că și-a îndeplinit îndatoririle de preot în orașul natal și poate și-a întemeiat o familie cu prima soție.

La vârsta de 30 de ani, participa la festivalul Rites of Spring (aproape sigur la festivalul Nowruz care sărbătorește Anul Nou) și se ruga pe malul râului când a primit un mesaj divin. Pe malul râului, în fața lui, a apărut o ființă cerească în lumină strălucitoare care s-a numit Vohu Mahah („bun scop”) și i-a spus lui Zarathustra că a fost trimis de Ahura Mazda să transmită un mesaj vital: religia practicată în prezent de oameni era în eroare. Nu erau mulți zei care să ceară diferite tipuri de sacrificii, dar exista un singur zeu, Ahura Mazda, care era preocupat de comportamentul moral, nu de sacrificiul animalelor. Vohu Mahah i-a spus lui Zarathustra că a fost ales de Singurul Dumnezeu Adevărat pentru a predica acest mesaj și pentru a-i conduce pe oameni la o înțelegere corectă a relației lor cu Divinitatea.

Zarathustra a acceptat această viziune ca fiind legitimă și și-a pus-o imediat ca sarcină. A fost respins de foștii săi colegi din preoție, care nu doreau ca pozițiile lor să fie contestate de un preot începător care pretindea că a avut o viziune personală de la Dumnezeu. Viața i-a fost amenințată, chiar și familia l-a abandonat și a fost nevoit să fugă de acasă. În Avesta, Zarathustra descrie această dată într-o plângere:

„În ce țară ar trebui să evadez?

Unde să mă duc să evadez?

Mă exilează din familia mea și din clanul meu.

Comunitatea în care mă aflam nu a fost fericită cu mine.

Conducătorii țării sunt la fel.

Cum să te mulțumesc, Mazda Ahura? ”(Yasna 46.1)

Mai târziu, în același capitol, dă răspunsul zeului care l-a trimis să-și propovăduiască viziunea în țara regelui Vishtaspa; iar acest conducător va schimba viața lui Zoroastru și va ajuta la răspândirea religiei.

Vishtaspa și Acceptare

Este posibil ca Vishtaspa să fi fost un rege bactrian sau să nu fi existat niciodată așa cum este reprezentat. În timp ce își face drum prin regatul zoroastrian, el se roagă constant lui Ahura Mazda, punând întrebări și primind îndrumare, iar aceste conversații urmau să fie ulterior incluse în Avesta.

Când a ajuns la palatul lui Vishtaspa, a explicat viziunea și a proclamat religia. Vishtaspa nu a fost nespus de bucuros să audă de o nouă credință, iar oamenii din orașul natal al lui Zoroastru l-au angajat într-o dezbatere teologică cu preoții de la curte. Zarathustra le-a învins cu pricepere toate argumentele arătând cum se închinau zeilor falși în timp ce Singurul Adevărat Dumnezeu li se prezentase, dar regele Vishtaspa l-a aruncat pe Zarathustra în închisoare pentru că s-a amestecat prea mult cu acest status quo existent.

Dar profetul nu a renunțat la viziunea sa și a primit idei de la zeitatea sa despre cum să-l convingă pe Vishtaspa. El a vindecat în mod miraculos calul favorit al regelui, care suferise un accident vascular cerebral, iar acest lucru l-a determinat pe rege să asculte din nou mesajul lui Zarathustra în privat. Vishtaspa a fost convertit și a decis că noua credință a lui Zoroastru va fi religia țării. Potrivit unor scrieri, preoții care s-au opus lui Zoroastru au fost executați...

Noua religie pare să fi câștigat mai mulți convertiți destul de repede, iar Zoroastru a fost onorat cu un loc la curtea lui Vishtaspa. Acolo a trăit alături de rege tot restul vieții, respectând în mod corespunzător principiile credinței și mai ales ritualurile, care nu implicau sacrificii de animale. Se spune că s-a căsătorit de trei ori și ar fi avut trei fii și trei fiice. Potrivit unei relatări, el a murit din cauze naturale la vârsta de 77 de ani, iar potrivit altuia, a fost ucis de un preot Karpan ca răzbunare pentru distrugerea vechii religii.

Zoroastrismul

Noua credință fondată de Zoroastru s-a bazat pe cea veche, dar a făcut diferențe semnificative. S-a bazat pe cinci principii:

      -Există un singur Dumnezeu care domnește suprem: Ahura Mazda

      -Ahura Mazda este absolut bună

      -Eternul său rival, Angra Mainyu, este un rău absolut

      -Bunătatea se manifestă prin gânduri bune, cuvinte bune și fapte bune.

      -Fiecare individ are libertatea de a alege între bine și rău.

      -Liberul arbitru uman a fost esențial pentru credința că propriile alegeri determină destinul cuiva.

Alegând să se supună și să urmeze principiile lui Ahura Mazda, cineva punea binele deasupra propriilor dorințe egoiste pentru a menține ordinea divină. Dacă cineva alege să se alinieze cu Angra Mainyu, și-ar pune propriile interese mai presus de cele ale altora, ceea ce inevitabil ar caracteriza viața cuiva ca fiind controversată, complicată, amară, geloasă și meschină. O persoană poate trăi o viață semnificativă, înălțată în slujirea altora și a lui Dumnezeu, care va aduce beneficii cuiva în această viață și în următoarea, sau cineva va fi atras în întunericul Angra Mainyu și va lucra în esență împotriva forțelor ordinii și binelui. Dacă cineva ar alege calea Ahura Mazda, ar exprima această alegere prin principiile centrale ale Gândurilor Bune, Cuvinte Bune, Fapte Bune și le-ar practica după cum urmează:

      -Spune întotdeauna adevărul – mai ales respectând promisiunile

      -Să facem caritate pentru toată lumea - în special pentru cei mai puțin norocoși

      -Arătând dragoste față de ceilalți – chiar dacă ei nu răspund acea iubire

      -Moderație în toate lucrurile – în special în dietă

Comportamentul virtuos era o reflectare a credinței cuiva într-un Dumnezeu complet bun și omnipotent, căruia îi pasă de umanitate și era interesat în mod special de alegerile morale și etice ale cuiva. Alegerea individuală definea viața unui individ. Dacă o persoană plătea din buze credinței, dar acționa împotriva acesteia, ea era în mod clar aliniată cu Angra Mainyu și cu forțele întunericului și haosului. Dacă cineva era cu adevărat un adept al căii lui Ahura Mazda, el demonstra clar această alegere în trei valori fundamentale ale conduitei personale:

      -Să-ți faci prieteni din dușmani

      -A face răul drept

      -Educarea ignorantului

Dacă cineva alege calea lui Ahura Mazda și își demonstra în mod regulat credința prin practicarea acestor principii, va trăi o viață care va aduce beneficii celorlalți, la fel ca și lui însuși. Având în minte binele mai mare, cineva exprima nu doar dorințele personale sau scopurile înguste, ci și voința Divinului și întruchipa valorile Atotputernicului în viața de zi cu zi. Credinciosul Zoroastru nu numai că avea să trăiască o viață bună și productivă, ci ar fi dobândit și paradisul după moarte.

Conform viziunii lui Zoroastru, existau două esențe ale sufletului, care erau împărțite în două la nașterea unei persoane. Sufletul superior al cuiva (fravashi) își direcționa sufletul individual (urvan) către existența fizică în corp, astfel încât cineva să experimenteze lumea și să se confrunte cu alegerea între bine și rău. La trei zile după moartea cuiva, Urvan se reunește cu fravashi-ul său și călătorește spre Podul Chinvat, care străbate prăpastia dintre lumea celor vii și cea a morților, unde sunt întâmpinați de doi câini care îl păzesc.

Acești câini ar fi primit un suflet neprihănit care a trăit bine, dar ar fi mârâit la cei care au ales partea lui Angra Mainyu în lupta cosmică. După întâlnirea cu câinii, sufletul avea să se întâlnească cu Sfânta Fecioară Daena, care reprezenta conștiința defunctului. Pentru sufletul binecuvântat a cărui alegere avea să fie îndreptățită, Daena avea să apară ca o fată frumoasă; pentru cei care aveau să fie condamnați în viața de apoi pentru egoismul lor, ea le apărea ca o vrăjitoare bătrână urâtă.

Daena avea să ducă sufletul la Podul Chinvat, unde ar fi fost protejat de atacurile demonice de către îngerul Suroosh. Pe măsură ce spiritul trecea însoțit de Suroosh, podul se lărgea pentru a găzdui spiritul drept, oferind o trecere ușoară, dar va deveni mai îngust și mai periculos pentru cei care urmau să fie condamnați. Suroosh conducea sufletul până la capătul îndepărtat, unde îngerul Rashnu (și în unele tradiții zeul Mithra) , justul judecător al morților, decidea destinația persoanei.

Sufletele ale căror acțiuni erau mai mult sau mai puțin la fel de bune și rele mergeau într-un tip de purgatoriu cunoscut sub numele de Hamistakan, unde aveau să rămână până la sfârșitul lumii. Cei care au trăit conform principiilor Ahura Mazda mergeu la Casa Cântecelor, în timp ce cei care l-au ales pe Angra Mainyu cădeau de pe pod în Casa Minciunilor. Se ridicau de pe pod patru niveluri cerești, fiecare mai frumos decât ultimul, iar coborând patru niveluri infernale, ducând la fundul iadului, o groapă de întuneric absolut în care sufletul se simțea mereu singur, indiferent de câți oameni erau în ea.

Potrivit zoroastrismului, comportamentul bun sau rău în viața cuiva nu era o „recompensă” sau „pedeapsă”, deoarece era văzut ca rezultatul natural al alegerilor personale în viață. Când Rashnu sau Mithra judecau sufletul la Podul Chinvat și determinau o destinație, sufletul înțelegea justiția deciziei pe baza alegerilor pe care le făcuse. Sufletul hotărâse să urmeze o cale care să ducă în mod natural către rai sau iad, ceea ce fusese exprimat și așteptat în timpul vieții lor în timp ce se aflau în trup și, prin urmare, judecata Divinității era consecința firească a acțiunilor lor.

Chiar și așa, această stare a sufletului nu era veșnică – fie că găsea raiul, fie că îl aștepta iadul – pentru că Binele Suprem nu ar fi permis nici uneia dintre creaturile sale să sufere veșnic sau să putrezească într-un paradis care nu necesita efort pentru a se bucura. În cele din urmă, un mesia cunoscut sub numele de Saoshyant („Aducătorul de beneficii”) avea să vină și să aducă Frashokereti (Sfârșitul vremurilor), când toate sufletele s-ar fi reunit fericite cu Ahura Mazda și Angra Mainyu și demonii săi vor fi distruși.

Concluzie

Această religie, așa cum am menționat, a fost practicată înainte de vremea Imperiului Ahemenid prin cea a sasanizilor. În acest timp, s-au făcut inovații, așa cum demonstrează așa-numita „erezie” a zorvanismului, care a încercat să rezolve problema răului făcându-l pe Zorvan, un zeu minor al vechii credințe iraniene, Dumnezeu suprem. În acest sistem de credințe, Zorvan a reprezentat Timpul Infinit și a dat naștere gemenilor Ormuzd (Ahura Mazda) și Ahriman (Angra Mainyu). Ahriman a primit controlul asupra lumii timp de 9.000 de ani, dar mai târziu Ormuzd va distruge lucrările rele ale lui Ahriman și va obține victoria pentru a salva întreaga umanitate.

Religia lui Zoroastru a continuat să înflorească până în 651 d.Hr., când arabii musulmani au invadat și au răsturnat Imperiul Sasanid. Credința a fost atacată de creștinii militanți în secolul al IV-lea d.Hr., dar le lipsea puterea politică să facă mult mai mult decât să persecute clerul și adepții zoroastrieni. Pentru a subjuga oamenii și a-și impune religia, arabii musulmani au distrus altarele zoroastriene, templele și bibliotecile incendiate și au ars numeroase lucrări persane.

Avesta și comentariile au fost salvate de parși, cei care au fugit din regiune în India, sau de cei care au rămas și au păstrat textele secrete. Viziunea lui Zoroastru a supraviețuit astfel și religia lui continuă până în zilele noastre. Primatul liberului arbitru, responsabilitatea individuală pentru alegerile cuiva în viață și destinația în viața de apoi, judecata personală după moarte, un mesia care salvează lumea, raiul și iadul, precum și conceptele unei punți între cei vii și cei morți au influențat semnificativ iudaismul, creștinismul și islamul. Originile lui Zoroastru, familia lui, chiar și semnificația numelui său pot rămâne obscure, dar viziunea lui continuă să trăiască, nu numai prin credincioșii moderni ai religiei sale, ci și de mulți alții pentru care a pus bazele credinței sale.

(Traducere din limba turcă)

Surse:

Curtis, V. S. Mituri persane. University of Texas Press, 1993.

Darmesteter, J. The Zend-Avesta. Andesite Press, 2015.

Farrokh, K. Umbre în deșert. Editura Osprey, 2009.

Ferdowsi, A. & Davis, D. Shahnameh: Cartea regilor persană. Penguin Classics, 2016.

Holland, G. S. Zeii în deșert: religiile Orientului Apropiat antic. Rowman & Littlefield Publishers, 2010.

Katouzian, H. Perșii: Iranul antic, medieval și modern. Yale University Press, 2010.

Olmstead, A. T. Istoria Imperiului Persan. University of Chicago Press, 2009.

Van De Mieroop, M. O istorie a Orientului Apropiat antic ca. 3000 - 323 î.Hr., Ediția a II-a. Editura Blackwell, 2006.

Waterhouse, J. W. Zoroastrismul. BookTree, 2006.

$$$

 VIAȚA SENTIMENTALĂ A LUI CUZA

A fost, totuși, omul marilor reforme

Domnia lui Cuza a reprezentat, în esență, un sir de reforme introduse în ritm accelerat, într-un răstimp scurt pentru timpul cel lung al istoriei (1859-1866), în scopul de a racorda țara și oamenii ei la normele și cerințele Europei de atunci, firește în modalitățile și pe măsura posibilităților din anii Unirii. De aceea, cârmuirea lui Cuza are o semnificație deosebită în zilele noastre.

Astfel, Cuza-Voda rămâne în memoria colectivă drept o personalitate exemplară. Și, totuși, o altă fațetă a personajului, poate tot atât de spectaculoasă, a rămas în penumbră, fiind mai puțin cunoscută: este vorba de viața amoroasă tumultoasă a prințului Unirii, plasată în contrapunct cu sobrietatea imaginii sale publice. O fațetă deosebit de importantă, asupra căreia, chiar dacă s-a păstrat o anumită tăcere, acceptată cu înțelegere de către istorici, ea a avut un impact puternic asupra desfășurării evenimentelor, mai ales în privința celor aferente ultimilor ani de domnie și a actului abdicării.

Într-adevar, altfel nu se poate explica sfârșitul aproape lamentabil al unei domnii în sine deosebit de rodnice, poate cea mai bogată în transformări înnoitoare pentru societatea românească. Fiind înainte de toate bărbat, în plenitudinea semnificațiilor cuvântului, cu plusurile și mai ales cu minusurile sale, militarul și omul politic de succes Al. I. Cuza datorează creșterea și decăderea sa publică femeii, fie că ea s-a numit Cocuța Vogoride, Elena Doamna sau Maria Obrenovici, la care se adaugă multe altele, de circumstanță, rămase sub zodia anonimatului.

În plus, tot un tabu rămâne și tema corupției, ajunsă la apogeu în ultimii doi ani ai domniei și promovată mai ales de camarila crescută ca un cancer în jurul domnitorului. De fapt, era vorba de o „camarilă de femei”, cum o denumea un apropiat al lui Cuza, poetul Dimitrie Bolintineanu, pentru că, deși formată din bărbați, aceștia erau dirijați din umbră de femei, care își valorificau din plin darurile trupești și farmecul personal.

Autorul „Umbrei lui Mircea la Cozia” descria astfel proliferarea corupției la nivelul societății românești de atunci:„ Curtea avea favoriți, miniștrii aveau asemenea, prefecții aveau asemenea, subprefecții aveau asemenea; acești favoriți erau uleiul care ungea roatele machinei regimului” .În această perspectivă, investigarea vieții amoroase a Prințului Unirii relevă nebănuite implicații și conotaii, inclusiv politice, pentru cunoașterea adevaărată a unor memorabile pagini de istorie.

Scurtă biografie fără interpretări

Cel mai probabil (întrucât există unele divergențe între istorici), Alexandru Ioan Cuza s-a născut în Bârlad, la 20 martie 1820, tatăl Ioan fiind scoborâtor dintr-o veche familie moldoveană, iar mama Sultana, născuta Cozadini, provenea dintr-o familie greco-italiană, de pe malul european al Bosforului, ai cărei membri ajunseseră și pe malurile Dunării. A avut un frate Dumitru, mort tânar, într-un accident de călărie și o soră Sultana. Pătrunde în tainele învățăturii, urmând până în 1831 cursurile pensionului francez al lui Victor Cuvenin de la Iași (unde îi are drept colegi pe colaboratorii de mai târziu: M. Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, E. Alcaz), iar apoi la Paris își ia bacalaureatul în litere, la 8 decembrie 1835. Deși îl atrăgea medicina, experiența unei lecții practice de disecție la morga unui spital parizian îl face să renunțe la cariera medicală și să se înscrie la Facultatea de Drept, pe care nu o termină însă.

Din păcate, nu există nici o fotografie a lui Cuza Voda. Arta fotografică făcea abia primii pași, în momentul perioadei de glorie a protagonistului istoriei noastre, iar după abdicarea sa din tronul de principe, interesul de a i se realiza imaginea fotografică a scăzut total.

După toate probabilitățile, A. I. Cuza avea un fizic plăcut, era de înălțime medie, zvelt, cu ochi căprui, părul blond, cu pielea albă a feței și, cel puțin la maturitate, purta mustață și barbișon (copiind într-un fel pe Napoleon al III-lea). Toate portretele oficiale ni-l prezintă în uniformă militară atât de dragă doamnelor timpului, ceea ce ne arată grija pentru aspectul fizic și preocuparea de a transmite posterității o imagine corespunzătoare și din acest punct de vedere. Posteritatea l-a cunoscut mai ales prin sumedenia portretelor oficiale. Faptele sale l-au descris însaă poate cel mai bine.

Mai tânără cu șase ani decât Alecu, Elenco (Elena) Doamna era mai puțin dăruită de Dumnezeu cu atuuri fizice. De o talie medie, cu ochi căprui și păr castaniu închis, avea fața smeadă, rotundă, un corp nu prea bine proporționat. Degaja un aer de „femeie de casă”, cuminte și ocrotitoare, care știa bine care îi sunt locul și rolul pe care le acceptase și le juca pe masură. Nu strălucea în public, dar se impunea prin tact și seriozitate. 

Revenit în țară fără o diplomă de licență, încearcă și reușește să se afirme în cariera militară, înscriindu-se cu gradul de cadet la 15 septembrie 1837. Dar nici viața armelor cu rigorile ei nu pare să-l fi atras în mod deosebit, „evadând” ulterior de aici în mai multe rânduri, pentru a exercita mai ales funcția de prezident al Judecătoriei ținutului Covurlui (prima dată în l842), dar și pe cea de director în Ministerul de Interne sau de pârcălab de Galați. În toate aceste funcții, Cuza s-a remarcat printr-un respect desăvârșit al legii, printr-o cinste exemplară și, totodată, printr-o adâncă înțelegere față de țărănime (C. C. Giurescu). În acest context, intră în jocul pregătirii Unirii Principatelor, fiind ales mai întâi domn al Moldovei (la 5 ianuarie 1859) și apoi si al Valahiei (24 ianuarie 1859).

Dupa o domnie rodnică, la 11 februarie 1866, în urma unei lovituri de palat, organizată de „monstruoasa coaliție”, este înlăturat de la domnie și ia calea exilului. Se stinge din viață la 15 mai 1873, la Heidelberg (Gennania), în urma unei boli de inimă. Avea numai 53 de ani. Trupul îmbălsămat al marelui dispărut a fost adus la Ruginoasa.

Fire de boem

Cel mai competent biograf al său, istoricul C. C. Giurescu, îl caracteriza astfel: „Era un om simpatic și inteligent, având replica promptă și ascuțită. Chiar și slăbiciunile sale - nu disprețuia, mai ales nu disprețuise în tinerețile sale, un pahar de vin bun și omagia frecvent sexul frumos - erau din acelea pe care contemporanii le priveau cu îngăduință. Pe de altă parte, nu era nici un ambițios doritor de a face, cu orice preț, carieră și nici nu umbrea pe ceilalți prin mari însușiri de orator - ca M. Kogălniceanu, de talent - ca Alecsandri sau de prestigiu - ca Negri. I se cunoștea firea dezinteresată: nu se folosise niciodată de slujbe spre a face avere, ca alții”. Și totuși... Dacă orice putere corupe, iar cea absolută cel mai mult, spre sfârșitul domniei s-a mai schimbat, contaminat mai ales de anturaj.

O autoare a biografiei Elenei Cuza surprinde astfel firea și tabieturile domnitorului: „Cuceritor când voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile, unele din ele destul de scandaloase pentru cei care țineau la buna lor faimă. După obiceiul deprins de la Paris, unde fusese lăsat fără nici un control în timpul vârstei critice, Alexandru Cuza îsi petrecea multe nopți cu prieteni ușuratici, care-i speculau firea nepăsătoare, gata să le împartă tot ce avea și să le mai rămână și dator. Pătimaș la jocuri de cărți, își pierdu mai târziu multe proprietăți moștenite de la părinți" (Lucia Borș, Doamna Elena Cuza, 1940). Așadar, fire de boem, dezinteresat de starea materială, ușuratec și nestatornic, atins de patima jocului de cărți și atracțiile sexului frumos, domnitorul Cuza nu a putut rezista tentațiilor de om, iar aceste slăbiciuni omenești au fost exploatate din plin de cei interesați.

După „școala vieții” din Paris, se întoarce acasă fără studii

Inițierea sau ucenicia într-ale amorului și le-a făcut Alexandru Cuza în timpul studiilor sale de la Paris din perioada 1835-1837. Trimis aici la dificila vârstă a adolescenței (15-17 ani) și fără nici un control din partea familiei, tânărul și fălosul moldovean, în vinele căruia curgea și sângele năvalnic italian și grecesc al rudelor din partea mamei, a căzut pradă capcanelor vieții mondene pariziene.

Este epoca descrisă cu atât talent de Balzac, cu saloane strălucind de multe femei frumoase și influente: Marceline Desbordes-Valmores, Georges Sand, Sophie Gay, Dna Recamier, ducesa de Castries, contesa GuidoboniVisconti... Aici se consumau iubiri pătimașe, se cheltuiau mulți bani, se țeseau intrigi, se risipeau destine și averi. Aici moda avea limbajul său deosebit de precis și de elocvent; ea exprima stări sociale, sentimente și atitudini. Este perioada lui Rastignac, Lucien Sorell, Eugenie Grandet, Mos Goriot. Iată un portret al tânărului vremii: „Aproape toți tinerii sunt supuși unei legi care pare inexplicabilă, dar care izvorăște din însăși tinerețea lor și din furia cu care se avântă în desfătări. Bogați sau săraci, ei nu găsesc niciodată bani pentru cele de trebuință vieții, dar găsesc totdeauna, când e vorba să-și îndeplinească un capriciu. Risipitori cu tot ce pot dobândi pe datorie, ei se dovedesc avari cu tot ce trebuie să plăteasca cu bani peșini și par a se răzbuna pentru ceea ce nu au, risipind tot ceea ce pot avea...” Și iată și lumea femeilor: „Aș fi în stare să pun capul, contra unui firicel de salată din stratul acesta, că vei intra în cel mai cumplit viespar cu cea dintâi femeie care îți va plăcea, fie ea bogată, frumoasă și tânără. Toate sunt în conflict cu legea, toate sunt în război cu bărbații lor, în toate privințele. N-aș mai isprăvi niciodată dacă aș sta să-ți lămuresc toate târguielile care se fac pentru amanți, pentru rochii, pentru copii, pentru cheltuielile casei sau pentru vanitate, rareori, din virtute, crede-mă. De aceea, omul cinstit este inamicul tuturor. Dar ce socoți că este un om cinstit? La Paris, om cinstit este cel care tace și refuză să ia parte la împărțeala generală”. (Balzac, „Mos Goriot”)

Îmbracă haina militară, pentru că asta plăcea femeilor

Rătăcit în această lume seducătoare, dar deosebit de scumpă, tânărul Cuza nu rezistă. Face mai multe tentative de a urma o facultate, dupa obținerea bacalaureatului în 1835, la început Medicina, iar apoi Dreptul, dar fără succes și se retrage în țară (1837), după dictonul „decât codaș la oraș, mai bine în satul tău fruntaș”. Este de presupus că, prin firea sa modernă și nestatornică, liber precum păsările cerului, tânărul evadat din austerul târg al Iesilor a căutat în cosmopolita capitală franceză, sub imboldul instinctelor vârstei, împlinirea tuturor dorințelor. Lipsa de bani l-a făcut să frecventeze localurile de jocuri de noroc, dar și case intime nu cele mai de lux, fapt care i-a determinat pe părinți să-l recheme în țară. Totuși, deprinderile tinereții s-au întipărit asupra comportamentului său pe viață.

Dupa eșecul parizian, întors în țară, Cuza decide să se consacre carierei militare, mai puțin pretențioase în plan intelectual, care îi conferea un anumit statut social, inclusiv material. Totodată, Cuza știa că, mai întotdeauna, uniforma de ofițer atrăgea ca un magnet femeile galante. Așa se face că, la 15 septembrie 1837, este primit și înscris în armată cu gradul de cadet. Nu întâmplător, se stabilește la Galați, oraș pe Dunăre, cu o bogată lume cosmopolită, aflat pe fluxul transportului și comerțului internatțonal al timpului. Aici avea multe localuri mondene, un cazino unde negustorii bogați sau îmbogățiți (mai ales în urma comerțului cu cereale și lemn) își jucau norocul și își pierdeau nopțile. Cuza nu era un băutor, dar fuma mult și consuma cafea fără măsură.

Excesul de tutun, de cafea neagră și timpul irosit aveau să-i afecteze inima și să-i grpbească sfârșitul, pe fondul bolilor de plămâni și de inimă de care suferea. Pe lânga multe aventuri amoroase cu femei întâmplătoare, insignifiante, își dezvoltă și cariera de cartofor, pe care și-a exercitat-o din plin la Cazinoul din Galați. Aici l-a întâlnit pe belgianul Charles Liebrecht, temutul și atotputernicul membru al camarilei de mai târziu, chelner și marcher de biliard. Personaj versat, acesta a speculat din plin slăbiciunile omenești ale pârcălabului și-i făcea legături cu femei galante și chiar îl ajuta să câștige la cărti și îl împrumuta cu bani spre a putea ieși din situații financiare dificile. În mod deosebit, lui Cuza i-a plăcut puterea, din moment ce, dincolo de timpuri și moravuri, a rămas mereu în funcții publice: fie ofițer, fie președinte de judecătorie, fie pârcălab și întotdeauna la Galați (județul Covurlui), unde se instalase dupa revenirea la Paris. Firea risipitoare și practicarea jocurilor de noroc ori frecventarea localurilor de plăceri au făcut să-si risipească repede averea moștenită, iar leafa să-i fie întotdeauna insuficientă. Starea de nevoie materială l-a determinat, printre altele, să se căsătorească, la 30 aprilie 1844, cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache, o familie bogată și reprezentativă pentru Moldova timpului. Mariajul i-a asigurat, pentru o bună bucată de timp, un anumit confort material.

O căsnicie anostă

Căsătorit la 30 aprilie 1844, cu Elena (Elenco) Rosetti, fiica postelnicului Iordache și a Ecaterinei, născută Sturdza, Alex. Cuza nu va renunța total la modul de viață dus până atunci. El avea 24 de ani, funcționa ca magistrat, iar tânăra soție avea 18 ani și era casnică. Proaspăta familie s-a instalat la Galați, unde soțul se stabilise mai de mult. Părinții din ambele părți rămâneau mai ales la țară, preocupați cu treburile agriculturii.

La numai trei săptămâni de la nuntă și despărțirea de părinți, Elena constata într-o scrisoare că lipsa mamei îi „era tare grea”. Dă apoi relații despre plictisul care o încerca și pe care căuta să-l alunge prin crosetatul de portofele și alte obiecte de îmbrăcăminte sau făcutul de dulceață; vapoarele aduceau, la nevoie, stofe și materiale dintre cele mai diverse. La 18 octombrie, fiica îi trimitea, la Golești, Ecaterinei Rosetti „zece chitre” și o ruga să o ierte că sunt așa de puține, întrucât „se găsesc foarte greu la Galați, căci toate care au sosit au fost expediate la Iași”. Grijulie, în toate scrisorile, ca un fel de leitmotiv, soția își scuză soțul că nu scria nimic socrilor, astfel ca „fiind foarte ocupat... m-a rugat să-ți transmit respectuoase sărutări de mâini". Într-o altă depeșă către familie, transmisă tot din Galați, în prima zi a Crăciunului anului 1844, tânăra domniță notează, nu fără un ascuns amar, printre altele: „Nu am noutăți să vă dau, căci ies foarte rar, negăsind plăcere decât la mine acasă; încolo, societatea din Galați este de o monotonie fără asemănare".

Puțin mai târziu nota că „în ceea ce privește relațiile, cunosc pe toate doamnele din Galați, dar frecventez doar pe doamna Ghica”. Ca de obicei, formula de politețe: „Alex ar fi dorit să-ți scrie el însuși câteva rânduri, dar cum este la tribunal, îmi fac datoria să-ți trimit, din partea lui, respectuoase sărutări de mână”. În altă scrisoare, Elena adaugă alte informații privind aspecte ale vieții sale anoste: „Nu fac decât să citesc și să lucrez toată ziua. La Iași nu vom merge iarna aceasta, căci soțul meu are treburi care nu-i permit să părăsească Galațiul".

În această situație, scrisorile de la părinți, de la frați ori de la simple cunoștințe erau aproape singurele bucurii pentru exilata de pe malurile Dunării. Soțul Alecu Cuza era deosebit de ocupat cu treburile publice, încât nu putea nici măcar să scrie câteva rânduri socrilor; pleca uneori la Iași pentru săptămâni și nimeni nu-i cerea socoteală. Despre cum își umplea el timpul liber, istoricii ne lasă doar să bănuim. Despărțirea de familie avea să devină câțiva ani mai târziu regulă; evenimentele de la 1848, pregătirea Unirii, călătoriile în străinătate pentru diverse cure și tratamente aveau să contribuie la formarea unui anumit zid între cei doi soți. Plictisul conjugal și predispoziția naturală a lui Cuza spre aventură amoroasa aveau să conducă la situații clasice de adulter gen menage a trois.

Se îndrăgostește de Cocuța Vogoride

Prima relație amoroasă extraconjugală mai cunoscută este cea cu Cocuța Vogoride, născută Conachi, soția caimacamului Nicolae Vogoride. Această legătură explică relațiile speciale cu noul cap al statului, după plecarea domnitorului Grigore Al. Ghica în septembrie 1856, deși Vogoride a fost un antiunionist înfocat. Astfel, în februarie 1857, Cuza este numit din nou pârcălab al Covurluiului și apoi reintegrat, la cerere, în armată, cu gradul de sublocotenent și atașat al Statului Major Superior. Mai târziu, în numai 45 de zile, Vogoride îl avansează până la gradul de maior (la 16 martie, sublocotenent; 24 aprilie, locotenent; la 27 aprilie-căpitan, iar la 3 mai, maior. Sigur pe sine, mai bine zis pe sentimentele Cocuței, Cuza își permite ca la 24 iunie/6 iulie 1857 să-și dea demisia cu ocazia alegerilor măsluite de caimacam.

Apoi, dupa anularea scrutinului, prin intervenția marilor puteri, la 24 august 1859, acceptă iarăși propunerea de colaborare a lui Vogoride și este înaintat la gradul de polcovnic (colonel). Puțin mai târziu, este numit printr-un înalt Ordin de zi ajutor al Hatmanului Miliției (oastei) Moldovei. Explicațiile istoricilor oficiali cum că această atitudine a caimacamului - aproape biblică (de a întoarce obrazul spre a fi lovit și pe cealaltă parte) - s-ar explica prin dorința de a-l avea aproape nu rezistă, întrucât poziția unionistă a lui Cuza era arhicunoscută și oricât de duplicitar și-ar fi jucat cartea, nu putea să-l înșele într-o așa masură pe antiunionistul N. Vogoride. Mult mai credibilă este influența Cocuei, soția caimacamului, care, îndrăgostită de Cuza, iar Vogoride de ea, a ținut cald lanțul slăbiciunilor sentimentale.

Mai ales sentimentele iubirii, la care s-au adăugat cele patriotice, au făcut-o pe Cocuța Conachi să-și trădeze soțul și să trimită scrisorile compromițătoare pentru Nicolae Vogoride, privind falsificarea alegerilor din 1857, pârcălabului de Galați care le-a folosit în denunțarea ilegalităților și anularea scrutinului. Cum soțul nu știa nimic, dimpotrivă, dorea să-l aibă aproape pe Cuza, speculațiile s-au făcut pe o conspirație de natură pur politică, bănuit fiind mai ales Negri, decât adevărații vinovați.

Urmează Maria Obrenovici

Episodul cel mai discutabil și mai controversat al vieții amoroase a lui Alexandru Cuza rămâne relația sa cu sârboaica Maria Obrenovici. Fire prea năvalnică, meridională, căsătorit cu o femeie insipidă, din interes material, care, în plus, avea defectul fizic de a nu putea face copii, Cuza Vodă s-a îndepărtat treptat de căldura căminului conjugal spre a se deda la numeroase aventuri amoroase. Căsnicia viitorului domnitor, veșnic hărțuit de datornici, s-a destrămat treptat într-un lung șir de suferințe pentru soție.

Peripețiile alegerilor, desemnarea ca domn al celor două principate, stabilirea la București, călătoriile în străinatate ale doamnei Elena pentru tratament au constituit fondul general pe care Alexandru a devenit o pradă deosebit de tentantă pentru femeile epocii. Iar prima care a atacat cu inteligență și poate „cu program” a fost frumoasa prințesă din casa domnitoare a Serbiei, Maria Obrenovici. Începută timid, relația avea să devină una puternică, cu multe date politice, specifice unei atari legaturi sentimentale. În orice caz, în privința lui Alexandru Cuza a fost vorba mai întâi de o atracție fizică, de o aventură de o noapte transformată ulterior, treptat, într-o dragoste puternică, statornică și înrobitoare.

Ar fi prea romantic, dar puțin credibil ca aceleași lucruri să se fi întâmplat și cu Maria. Oricum însă, strânsele legături ale familiei sale cu Rusia lasă deschisă poarta speculațiilor privind rolul său de „Mata Hari” pe lângă cercurile conducătoare din România, în frunte cu chiar domnitorul țării. Și totuși, amanta i-a dăruit principelui doi fii, pe care tatăl natural i-a înfiat și i-a adus la Palat, dându-i în seama soți

$¢$

 TRAGEDIA BRÂNCOVENILOR

Sfârșitul Sfinților Brâncoveni

Într-o zi de la începutul lunii martie 1714, pe străzile înguste și pline de străini ale vestitei mahalale a Fanarului din Constantinopol, prin furnicarul de oameni adunați aici din toate colțurile lumii, se deslușea silueta zveltă a unui om îmbrăcat în straie europene. Cu pași repezi, vioi, cu ochelarii pe nas și cu nelipsita lui geantă de piele de Cordoba, medicul levantin Antonio Corea se îndrepta către unul din pacienții săi. Antonio Corea era o figură puțin cunoscută la Constantinopol. Până a se stabili în metropola de pe malul Bosforului, venind din Roma, medicul cutreierase câteva țări. Poposind și pe la București, petrecuse câțiva ani la curtea lui Constantin Brâncoveanu, cu care a discutat însemnate subiecte de cultură și artă. Prinsese simpatie pentru domnul român, care îl uimise prin cultura vastă și multilaterală, prin gustul său pentru frumos.

Poate că medicul nici nu și-ar fi adus aminte de Constantin Brâncoveanu, dacă n-ar fi intervenit un fapt, pe cât de banal, pe atât de hotărâtor pentru viața domnitorului. Aflat la pacientul său, Antonio Corea asistase la discuția purtată între pacient și un prieten al casei, secretar al marelui vizir. Nu cunoștea prea bine limba turcă, însă a putut să înțeleagă că „Vlahbeiul”, cum îl numeau sfetnicii sultanului pe Constantin Brâncoveanu, ieșise din grațiile Porții. Fiind declarat rebel, urma să fie mazilit, să i se confiște toate averile și să fie întemnițat, cu întreaga sa familie, la Istanbul.

Pe timpul călătoriilor sale, Antonio Corea văzuse și auzise multe, și bune și rele, dar ceea ce îi fu dat să audă acum era nemaipomenit. Îl cunoștea prea bine pe Brâncoveanu pentru a fi sigur că se comitea o groaznică nedreptate. Ieșind din casa pacientului său, Corea alergă la un grec din Fanar, cunoscut ca om de încredere al domnului Țării Românești. Întocmi împreună cu acesta o scrisoare despre primejdia ce-l aștepta pe Constantin Vodă în cel de al 26-lea an al domniei lui. Apoi, în mare taină, o expedie la București.

...Când a primit scrisoarea, Brâncoveanu se afla în palatul său, înconjurat de sfetnici.

Șezând pe tronul său acoperit cu catifea roșie de Persia, domnul dădu citire, cu voce tare, rândurilor scrise de bunii prieteni din Constantinopol. La auzul înfricoșătoarei vești, pentru a-l liniști pe Vodă, boierul Crețulescu, cum susține Anton Maria Del Chiaro, secretarul personal al lui Brâncoveanu, a exclamat: „Maria ta, Paștele e pe aproape, i-o fi trebuind grecului bani de sărbători și a întrebuințat mijlocul acesta pentru a-ți stoarce galbeni”.

Mânios, Vodă a rupt scrisoarea în văzul tuturor, spunând cu amărăciune: „Ducă-se dracului, cobitor de vești rele”.

Mai grijulie, doamna Maria își rugă soțul să plece din nou la Târgoviște, căci, spunea ea, acolo, spre Transilvania, se va afla mai în siguranță decât la București. Poate că Vodă ar fi dat ascultare rugăminților ei dacă o boală n-ar fi țintuit la pat pe fiica lor Stanca, văduva lui beizadea Radu Ilieș. Orice leac folosit pentru însănătoșirea ei se dovedi de prisos. Într-una din zile, domnița Stanca, prinsă în mrejele morții și chinuită de halucinații, își chemă mama și surorile. Înainte de a-și da sfârșitul, cu ochii tulburați, ea arătă pe peretele din fața palatului, cum o ceată de turci îl prind pe domn și-l pun în lanțuri, pentru a-l duce la Istanbul. Să fi fost oare, cum zice Del Chiaro, „semnul unei iminente nenorociri”?

O nuntă care n-a mai avut loc...

Pieirea lui Vodă Constantin Brâncoveanu fusese plănuită încă din anul 1711, după bătălia de la Stănilești. Dacă înfăptuirea ei a fost tărăgănată încă trei ani, aceasta s-a datorat faptului că sultanul voia să aibă cât mai multe dovezi împotriva domnului Țării Românești. Desigur, temeiurile hotărârii luate de Poarta otomană au fost puternic influențate de plângerile invidioase ale fugarilor sau de dușmănia ce i-o purta contele Poniatowski, omul lui Carol al XII-lea, or de ura ce o nutreau Talaba, agentul lui Rakoczi, Mihai Racoviță sau Nicolae Mavrocordat, care râvneau la tronul țării, precum și mulți alții, care stăteau pe capul sultanului și al marelui vizir, pentru a isprăvi o dată cu „bogatul” și „trădătorul” de Brâncoveanu.

De existența unor bogății la curtea domnească se dusese vestea atât în Europa, cât și în Orientul Apropiat. Monumentalitatea și frumusețea palatelor ridicate de Constantin Brâncoveanu la București și Mogoșoaia, la Potlogi și Brâncoveni, bogăția, eleganța și gustul cu care erau împodobite interioarele acestora, au uimit și au stârnit invidia multora. La Istanbul, „Vlahbeiului” Constantin Brâncoveanu i se spunea „Altîn-Bey”, adică „Prințul aurului”.

Evenimentele din vara anului 1711, care au culminat cu războiul ruso-turc și bătălia de pe malurile Prutului, de la Stănilești, au făcut ca activitatea politico-diplomatică a lui Brâncoveanu să sufere un eșec. De altfel, acestui eșec i se datora atribuirea, de către dușmani, a celui de al doilea calificativ. Dar care a fost motivul pentru care „prințul aurului” a fost considerat „trădătorul” Porții otomane?

Îngrijorat pentru soarta țării sale, aflată la mijlocul drumului, unde urmau să se ciocnească armatele Rusiei și Turciei, Constantin Brâncoveanu scrisese, în preajma bătăliei amintite, lui Petru cel Mare - care se întorcea victorios de la Poltava - o scrisoare de felicitare, făgăduindu-i, totodată, că îl va ajuta cu provizii pe timpul războiului anti-otoman. Pe de altă parte, pentru a nu știrbi cu nimic încrederea Porții, expedia din când în când, prin emisari, la Constantinopol, zeci de pungi cu galbeni, blănuri și alte daruri de preț.

Cum de ambele părți pregătirile de război erau în toi, Constantin Brâncoveanu își adună și el oastea în tabăra de la Urlați, pentru a fi cât mai aproape de Moldova. Hotărâse, însă, să nu întreprindă vreo acțiune, decât în momentul în care aceasta ar sluji intereselor Țării Românești. Un eveniment neprevăzut îi strică însă toate planurile lui secrete. Un grup de boieri, în fruntea cărora se afla vărul voievodului, spătarul Toma Cantacuzino, comandantul oștii, îl părăsi înaintea bătăliei și trecu în tabăra lui Petru cel Mare. Nu ar fi fost, poate, mare lucru dacă cele petrecute s-ar fi oprit aici, însă Petru îi încredință lui Toma 12.000 de oameni, iar acesta, într-un iureș năvalnic, participă la atacul și cucerirea cetății Brăilei, care era raia turcească.

Desfășurarea evenimentelor următoare a căpătat o altă întorsătură. Bătălia de pe malurile Prutului s-a încheiat cu înfrângerea armatelor ruse, iar Petru cel Mare a trebuit să încheie, cu marele vizir Mehmed Baltagi, pace. Nici una din cele două mari puteri nu pierdea, ci tot țara peste care se purtase războiul. După terminarea bătăliei, turcii n-au vrut să creadă că trecerea spătarului Toma și a celorlalți boieri de partea țarului Rusiei s-a petrecut fără știrea domnului Țării Românești. Convingerea turcilor a fost întărită de Constantin Cantacuzino „cilibiul”, „mult învățatul”, „scriitorul”, despre care mulți se îndoiesc și astăzi că ar fi otrăvit pe Şerban Cantacuzino, fratele său, dar despre care nu se îndoiește nimeni că a fost acela care a canalizat ura sultanului împotriva nepotului său. Pe bună dreptate, Radu Popescu scria: „Numai hoțul cel bătrân, Constantin Stolnicul, numai el știind toate, avându-l ca pe un unchi și ca pe un tată, au știut și cărțile de la nemți și de la muscali... și luându-le de unde au fost le-a dat turcului”.

Neștiind ce se urzea la Constantinopol și necunoscând că firele caierului tuturor amărăciunilor sale plecau chiar din curtea palatului domnesc de la București, Constantin Brâncoveanu, cu câteva zile înaintea groaznicelor întâmplări, avusese cu totul alte preocupări. Dorea să-l vadă însurat pe Radu, fiul cel mai mare. Cum mireasa, fața lui Antioh Vodă Cantemir și nepoata lui Dimitrie Cantemir, se afla la Constantinopol, Brâncoveanu trimise pe domnița Bălașa, cea mai mică dintre cele șapte fiice ale sale, și pe soțul ei, Manolache Lambrino, să ducă marelui vizir, în dar, o blană de samur și 4.000 de galbeni, cerându-i încuviințarea acestuia pentru oficierea căsătoriei. În scrisoarea care însoțea darurile, Constantin Brâncoveanu scria că „are teamă ca proiectata însoțire să nu fie rău privită de Poartă, în care caz ar fi gata să anuleze căsătoria”.

„Nu știu ce să cred de voievodul Valahiei - zise Ali Pașa, vizirul, când citi scrisoarea - să-l apreciez ca pe un om bun, deoarece îmi trimite daruri, sau văzând toate pârele adunate împotriva lui, să cred că e om rău. Va trebui totuși supravegheat, pentru a lua măsurile cuvenite”.

Până la punerea în aplicare a măsurilor hotărâte, Vodă Constantin nu trebuia să intre la bănuială, de aceea Ali Pașa îi răspunse: „Să celebrezi nunta cu fastul și veselia cuvenită, căci este Padișahul, prin mila lui Allah, în pace cu toți vecinii și n-are deci nici Beiul Valahiei a se teme de nimic. Să se bucure toți în liniște”. Această bucurie n-au apucat s-o trăiască nici unul din Brâncoveni. În locul nunții, care nu s-a oficiat niciodată, familia lui Constantin Brâncoveanu a trăit momentele unei cumplite tragedii.

Semnificația unei năframe...

În orășelul lui Bucur, marți 22 martie 1714, la vreme de chindie, o veste neplăcută făcu repede ocolul mahalalelor: în oraș își făcuseră apariția niște turci. Din gură în gură, știrea a ajuns până la curtea domnească. Nedumeriți, oamenii se întrebau: Ce-o fi iar?... Război?!... Domnie nouă?!... Nimeni nu putea da vreun răspuns. Nici Vodă, care trebuia să afle primul, nu putea să se dumirească. De aceea și-a trimis pe ulițele orașului iscoade, care să afle pricina sosirii turcilor. La căderea serii, informatorii se dovediră atotștiutori. Venise Mustafa Aga, capugiul, unul din cei mai vechi prieteni ai domnului. Potolindu-se zarva care domnea la curte, Constantin Brâncoveanu a trimis îndată câțiva boieri pentru a-i ura bun venit și a-l întreba dacă are trebuință de carete pentru a veni la curte.

Șiret, Mustafa Aga răspunse domnului că se află numai în trecere prin București și va veni să-l vadă, a doua zi dimineață, înainte de a-și continua drumul spre cetatea Hotinului.

În acea seară, palatul Brâncovenilor a fost luminat până după miezul nopții. Somnul nu prinsese pe nimeni. Doamna Maria se afla cu fetele la Mogoșoaia, însă fiii și ginerii ei, copiii de casă și funcționarii domnești de la curte, slujnicele și slugile roboteau fără pic de zăbavă. Retras în iatacul său, pentru rugăciune, domnul își petrecu ultima lui noapte liniștită. Abia după primul cântat al cocoșilor, luminările fumegânde au început să fie stinse și palatul se cufundă, încetul cu încetul, în beznă.

Miercuri, 23 martie 1714, Vodă Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani. În această zi, alaiul domnesc îl conduse pe Mustafa Aga, cu fastul cuvenit, la curte. Domnul îl primi în spătăria mare, iar în semn de respect, în ciuda anilor ce-i avea, se ridică cu vioiciune de pe tron și-l întâmpină de la jumătatea camerei. Urându-i bun venit, îl rugă să se așeze pe o sofa de catifea rubinie. Dar Constantin Brâncoveanu rămase surprins când Mustafa capugiul îi răspunse pe un ton puțin obișnuit că nu e timp de șezut. Apoi Mustafa îi explică, pe ocolite, lui Brâncoveanu, că-i pare rău, dată fiind prietenia veche care-i leagă, să-i aducă o veste rea; dar fiind voința padișahului și deci și a lui Allah, beiul trebuie să se supună... Uitându-se în ochii celui care, uluit, începuse a desluși rostul celor îndrugate, capugiul continuă autoritar: „Nu-i așa că te supui?”. Brâncoveanu, șoptind un „da” pe care trimisul sultanului mai mult îl ghici decât îl auzi, se pomeni deodată cu năframa neagră de mătase pe umăr. Era semnul mazilirii. Sub povara atâtor gânduri ce-l năpădiseră, amețit de veste, Brâncoveanu voi să se așeze. Dar fu trezit la realitate, atunci când Mustafa îl îmbrânci energic, apostrofându-l că locul lui nu mai e acolo. Sărind la una din ferestrele palatului, Brâncoveanu încercă să strige: „Slujitori! Slujitori! Unde sunteți? Nu mă lăsați!” Dar nu răspunse nici unul, peste tot era o tăcere surdă. Porțile curții, ușile spătăriei, toate erau păzite de ieniceri. Del Chiaro, nelipsit de la ceremonialele curții, dorind să se înfățișeze, ca de obicei, domnului pentru a-i oferi serviciile, fu oprit de străjile capugiului.

Câțiva turci au fost trimiși în oraș să cheme la curte pe boierii divaniți și pe mitropolitul țării. Sosind, au fost invitați în spătărie, unde din apropierea tronului pe care cu câteva ore înainte stătuse Constantin Brâncoveanu, Mustafa Aga dădu citire firmanului împărătesc, în virtutea căruia domnul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu Basarab, era declarat hain și mazilit, iar boierilor li se cerea ca prin semnături cu aplicarea sigiliilor lor să răspundă cu viața de averea Brâncovenilor. După acest scurt și formal ceremonial, capugiul, însoțit de oamenii lui, sigilă vistieria unde se afla tezaurul țării și cămara unde se afla averea domnului.

Vestea crudă adusese de la Mogoșoaia și pe doamna Maria cu fiicele ei.

Pe drumul pieirii...

Trecuseră doar două zile de la venirea nepoftitului Mustafa Aga la București și localnicilor le-a fost dat să audă numai vești rele. Joi 24 martie se zvonise că 12.000 de turci se îndreaptă dinspre Giurgiu spre București. Într-adevăr, către amiază, imbrohorul, însoțit de câteva sute de spahii, nu câteva mii cum se auzise, își făcu apariția în capitală. Întâmpinat de boieri la Bariera Giurgiului, așa cum era obiceiul, el fu condus cu mare alai la casa vornicului Şerban Cantacuzino, nepotul stolnicului Constantin Cantacuzino. Mulțumind pentru primirea făcută, imbrohorul porunci ca după două ore boierii să se înfățișeze din nou, pentru a pune la cale alegerea noului domn.

De mult nu cunoscuse casa vornicului prezența atâtor fețe simandicoase și nici nu fusese vreodată martora alegerii domnului țării. Cronica Țării Românești a consemnat însă pentru posteritate și acest eveniment desfășurat cu totul neobișnuit. Alegerea se făcu repede, ca și cum totul fusese pregătit dinainte. Mai întâi, imbrohorul puse scurt întrebarea dacă boierii vor să-l aibă ca domn pe Mihail Racoviță, fostul voievod al Moldovei. Știa bine că răspunsul va fi negativ, însă i se datora și lui Racoviță măcar această cinste de a fi propus, dat fiind rolul activ ce-l jucase în mazilirea lui Constantin Brâncoveanu. Într-un singur glas, boierii răspunseră că vor domn pământean. Fără a fi surprins, imbrohorul își roti ochii împrejur și întrebă: „Care e marele spătar, Ştefan Cantacuzino?”. Fiul stolnicului Constantin Cantacuzino ieși dintre boieri și făcu câțiva pași spre imbrohor. Acesta, punându-i mâna pe umăr, îi zise: „Ești bei” și neavând la îndemână caftanul de domnitor, îl scoase pe al său și i-l puse pe umeri. Apoi porunci boierilor să-și ducă voievodul la Mitropolie, pentru a-l unge ca domn. (N.red. Nici Ştefan Cantacuzino nu a stat prea mult pe tronul țării, fiind mazilit asemenea lui Brâncoveanu după numai doi ani, în ianuarie 1716, și decapitat împreună cu tatăl și cu unchiul său la Constantinopol.)

Pregătirile pentru drumul calvarului fuseseră terminate în ziua de vineri, 25 martie. Puținele bagaje, îngăduite să însoțească pe prizonieri, au fost rânduite cu grijă în cele 5-6 carete, trase pe una din aleile grădinii. Apoi, unul câte unul, cei 12 Brâncoveni își ocupară locurile. Ultimul care părăsi palatul, pe care nu avea să-l mai vadă vreodată, a fost Constantin Brâncoveanu. Înainte de a urca în caretă, îi spuse lui Ştefan Cantacuzino, care-l însoțea: „Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui, însă dacă sunt fructul răutăților omenești, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei”.

În noapte, sub paza oamenilor lui Mustafa capugiul, Constantin Brâncoveanu, doamna Maria, cei patru fii, patru gineri și una din nurori, Anița Balș, fata marelui vornic Ioniță, soția lui Constantin, cu micuțul ei fiu, numai de 7 luni, au ieșit pe Șoseaua Giurgiului, pornind calea lungă, dar bătătorită, a Istanbulului.

Peste trei săptămâni a durat călătoria. La 17 aprilie, trăsurile au intrat în orașul frumoaselor moschei, l-au tăiat de-a curmezișul și s-au oprit la poarta vestitei închisori Edicule. Despuiat până și de haina care-i acoperise trupul ostenit, fostul domn al Țării Românești fu aruncat împreună cu fiii și ginerii săi în cea mai întunecoasă celulă a temniței. Doamna Maria și jupâneasa Anița Balș cu copilul ei au fost închise într-o cameră luminoasă a unuia din turnuri. În aceeași zi au început caznele pentru a-l face pe Brâncoveanu să mărturisească unde-i sunt averile, la ce bănci și în ce țări are bani depuși. Aproape două luni au ținut torturile: fier roșu pe piept, cercuri de metal înroșite în jurul capului, și toate acestea în fața copiilor și soției.

Pe la sfârșitul lui iunie, a fost transferat într-un palat, construit la Constantinopol, în Vlahserai. Încrezător, Constantin Brâncoveanu mai nădăjduia că va putea recăpăta domnia. Își aminti chiar că în anul 1703, refuzând să dea 50 de pungi cu galbeni muftiului Fiez Effendi, care-și mărita fata, mai fusese chemat la Constantinopol. În locul celor 50 de pungi dăduse 250, însă, spre necazul dușmanilor săi, se întorsese la București, cu domnia confirmată pe viață. Speranțele îl făcură să creadă că același lucru s-ar fi putut petrece și acum. De aceea căută de îndată să reînnoade firul legăturilor lui de afaceri cu Apostol Manu din Sibiu, în privința unor sume de bani aflate la băncile din Viena și Amsterdam, precum și a averii pe care o mai deținea într-o mănăstire știută numai de ei.

Dar scrisorile au fost interceptate de turci și speranțele fostului domn se năruiră în câteva zile. La 28 iunie, întreaga familie a fost din nou întemnițată la Edicule și torturile au reînceput. Sub caznă, au fost mărturisite din nou alte averi. Dar oricât de multe ar fi fost declarate, turcii nu mai dădeau crezare lui Constantin Brâncoveanu.

La 14 august i se făgădui eliberarea imediată și poate și domnia, dacă va arăta unde sunt depuse cele 20.000 de pungi cu galbeni pe care sultanul bănuia că le are. De asemenea, lui și fiilor săi li se ceru să renunțe la credința în Hristos. Cerându-i-se imposibilul și sătul de atâtea chinuri, Constantin Brâncoveanu avu un moment de revoltă sufletească. Blestemă cu voce tare atât pe marele vizir, cât și pe sultan, umbra lui Allah pe pământ. Acest lucru făcu ca în aceeași zi să i se semneze sentința condamnării la moarte.

La orele 9, în dimineața de 15 august, piața de pe malul Cornului de Aur, pe care mai târziu Kemal Pașa o va transforma în grădină publică, era plină de musulmani. De jur împrejurul pieței, șiruri de ieniceri, cu iataganele lor strălucitoare, căutau să mențină ordinea în mulțimea adunată să ia parte ia unul dintre cele mai barbare spectacole.

Peste drum de Galata, într-unul din chioșcurile Seraiului, se aflau sultanul și sfetnicii lui apropiați. De față erau și reprezentanți ai Austriei, Rusiei, Franței și Angliei. Privirile tuturor erau ațintite către mijlocul pieței unde se găsea călăul, cu sabia în mână, gata a îndeplini poruncile padișahului, ale muftiului sau ale marelui vizir, Ali Pașa. Lângă el, cei șase condamnați. Un semn din partea sultanului și sângeroasa tragedie începu fără nici un alt ceremonial. În aceeași clipă Brâncoveanu își îmbărbăta fiii, spunându-le: „Fiți viteji, fiii mei. Am pierdut tot ce am avut, măcar sufletele să ni le mântuim”.

Căzu mai întâi capul lui Văcărescu, sfetnicul apropiat al voievodului, apoi urmă al lui Constantin, al lui Ștefăniță și al lui Radu. Îngrozit, Mateiaș, fiul cel mai mic care abia împlinise 12 ani, se aruncă în genunchi rugând pe sultan să fie iertat. „Dă-mi voie să-mi trăiesc tinerețea - spuse el - mai bine vreau să fiu mahomedan, decât să mor nevinovat”. Schițând un gest de generozitate, sultanul îl întrebă pe fostul domn dacă îngăduie fiului său să-și schimbe religia, pentru a-și păstra viața. Împietrită de atâta durere, inima bătrânului tată nu putu fi înduplecată: „

###

 SPIONAJ ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI RECE

Combinația sex-spionaj-politică este cea mai explozivă din câte există. Aduce nenorociri. La începutul anilor 60 Londra a fost scena unui imens scandal în care s-au întâlnit toate ingredientele pomenite mai sus. În miezul controverselor și dezvăluirilor senzaționale s-a aflat John Profumo, ministrul apărării în guvernul conservator McMillan. Afacerea a fost descoperită în urma informației venită de la Oleg Penkovski, diplomat la ambasada URSS și agent britanic. El atrăgea atenția asupra activitaților unui anume, Evgheni Ivanov (37 de ani) atașat naval al URSS. Serviciile britanice l-au luat în supraveghere cu tot tacâmul. S-a descoperit că Ivanov avea activități nu numai în zona militar-navală. Dar se infiltra în elita britanică pentru a culege informații sensibile. S-a mai descoperit că avea o relație cu o prostituată de lux interesantă, Christine Keeler. De ce era interesantă? Aici e cloul afacerii! Nu doar pentru că era frumoasă, dar era și amanta ministrului apărării, John Profumo. Era vorba de spionaj, de trădare, de scurgere de informații prohibite? Dacă se adeverea unul din aceste scenarii, era fff grav. S-a pus imediat întrebarea cum putea o prostituată să aibă drept client un important spion sovietic și pe ministrul apărării? E o întâmplare sau o combinație operativă? Versiunea aceasta se bazează pe presupunerea că Serviciile de Intelligence nu știau nimic. Nu ar fi fost prima dată. În acei ani tocmai aveau o problemă cu cercul de spioni de la Cambridge, Kim Philby, Blunt, – Magnificient Five. Începutul anilor 60 marca un vârf al Războiului Rece. Zidul de la Berlin, afacerea U2/Gary Gary Powers, eșecul convorbirilor de la Viena dintre Kennedy și Hrușciov, criza rachetelor din Cuba, asasinarea lui Kennedy. Un climat cât se poate de fierbinte. Și vine acest sex-scandal – cel mai mare din secolul XX în UK. Întâmplator oare?

Întrebarea cheie era aceasta – ce se întâmpla de fapt în spatele acestor personaje John Profumo, Evgheni Ivanov, Stephen Ward, Christine Keller? Cine trăda pe cine, cine lucra pentru cine, cine dădea informații și cui anume ? Am fi naivi să credem că tot ce se vede la suprafață este și adevărat. Pâna azi rămân foarte multe secrete nedescifrate. Avem doar versiunea oficială, întotdeauna mincinoasă sau parțială. Cine sunt personajele? 1/ John Profumo este un aristocrat apropiat de familia regală. Super bogat. Ales în Parlament încă din 1940. Participă la război (aviație) unde se distinge prin bravură.Termină cu gradul de general. Multiplu decorat…Este membru al Partidului Conservator. Din 1960 ministru al apărării în Guvernul McMilan. Are o carieră prodigioasă și perspectiva de a fi în scurt timp premier. 2/ Medicul Stephen Ward, fiu de ministru, medic osteopat. Are o clientelă numeroasă și bogată. I-a avut pacienți printre alții pe Winston Churchill, Mahatma Ghandi, Frank Sinatra. Are multiple relații în lumea bună britanica. Este foarte influent…Partea lui întunecată este ca frecventează medii care nu aparțin establishment-ului, dimpotrivă. De pildă, merge adesea la Murray’ s Cabaret Club local deochiat din Soho, o bombă cu pretenții unde dame de consumație agață clientela. Localul era plin de staruri, de parlamentari, de oameni bogați. Aparent fetele prestau ca dansatoare. Într-o noapte de petrecere Ward o remarcă pe 3/ Christine Keeler, 19 ani, o invită la el, ea nu refuză. Chiar se instalează în locuința lui. Informația care circulă este că dr Ward era impotent și voieurist. Are o oglidă falsă în cabinet de unde privește partidele de sex ale altora. Relatia între Ward și Keeler a rămas platonică. CK apare și cu prietena ei, 4/ Mandy Rice Devis, figură cheie și ea. Cele două vor fi maxieroinele scandalului.

Ward trafica fetele. Le plasa, apărea cu ele la petreceri etc. Era poftit la aceste petreceri tocmai pentru a însufleți atmosfera cu trupa lui. Așa de pilda, într-o noapte a fost invitat la domeniul lordului Astor (prieten firește) unde s-a dat o petrecere în piscină. Fetele la un moment dat au renunțat cu entuziasm la bikini și au evoluat goale spre marea plăcere a invitaților. Acum o remarcă John Profumo pe Christine Keeller. Dar ea nu a plecat cu el acasă, ci cu Evgheni Ivanov! Cineva a aprins în noaptea aceea de pomină fitilul bombei. 5/ Evgheni Ivanov închide acest puzzle. Atașatul naval sovietic era de fapt – au descoperit Serviciile – trimis de KGB să se infiltreze în elita britanică și să culeagă informații sensibile.

Putem să ne întrebăm dacă întâlnirea dintre Ivanov-Keeler-Profumo a fost întâmplătoare? Nu cumva a fost aranjată de Ward la comanda MI5 cu care colabora? Ce intenții avea MI5 ? Nu e greu de descifrat – să îl compromită și să îl recruteze. Sau – de ce nu – Evgheni Ivanov voia să îl agațe pe Profumo pentru a-l șantaja? Toate scenariile sunt plauzibile. Sau a fost o banală dragoste la prima vedere între o dansatoare sexy și coptul ministru Profumo (46 de ani)? Un detaliu – dr Stephen Ward era simpatizant comunist. Unii l-au considerat spion sovietic. Destule informații converg într-acolo. Era prieten mai vechi cu Evgheni Ivanov (1960) și întreținea și alte relații în ambasada URSS și a Poloniei. Circula în medii de stânga, se întâlnea cu intelectuali radicali, anarhiști, pro-moscoviți. Nu ascundea faptul că detesta capitalismul și burghezia. Le visa răsturnate, eventual de o revoluție proletară. Era privit ca un excentric și tolerat pentru că provenea din establishment, și pentru că era un medic foarte bun de care destui aveau nevoie. Aceasta este distribuția dramei. Un cocktail Molotov foarte puternic.

În jurul lui Ward găsim afaceriști, prostituate, interlopi, parlamentari, vedete. Printre ei figura milionarul Peter Rachman, cu afaceri imobilare. De origine polonez-evreu. A fost închis în lagăr de nemți, apoi de sovietici. A luptat în război în Armata poloneză de Eliberare formată pe teritoriul URSS. În 1948 este lăsat la vatră și rămâne în UK. Intră repede în afaceri(cu ce fonduri?) și se îmbogățește rapid. Le-a asigurat lui Keeler și Mandy Rice-Davies locuințe pentru o perioadă și a trăit cu ele. În 1962 a murit în urma unui atac de cord. Are toate datele unui spion sovietic care îi servește lui Ward de cutie poștală. A murit la timp, cadavrul lui, găsit în Tamisa…Pe scurt, rezultatul acestei partide pe muchie de cuțit între MI5 si KGB a fost joc nul. Evgheni Ivanov nu a fost întors de britanici. Nici KGB-ul nu a reușit să-l facă pe Profumo (amenințat cu șantajul) să dea informații. Un exemplu – Ward a rugat-o pe CK să afle de la ministrul ei când vor fi instalate noile rache în Germania.

Era un cerc vesel, frecventat de o lume foarte diversă, sulfuroasă, în care exista mereu și o față ascunsă. Partuze, afaceri, ape tulburi. Nu putea să dureze. Ecranul dintre viața oficială și cea subterană nu avea cum să nu fie rupt. Așa s-a și întâmplat. Într-o zi în 1962 un fost amant al lui CK, jamaican, trage mai multe rafale în ușa casei lui Ward unde ea locuia. Relația lor se baza pe troc, droguri la schimb cu sex. Un episod ciudat, să tragi asupra unei vile ditr-un cartier f. select al Londrei ridică multe întrebari. Episodul atrage atenția presei care începe să scotocească. Un deputat laburist invocând siguranța națională l-a interpelat pe Profumo în Camera Comunelor. Profumo a negat că ar avea o legătură amoroasă cu Christine Keeler. A spus că era o simplă prietenie, fără sex. Presa a năvălit pe subiect. Dezvăluirile care au apărut în jurnale au arătat că Profumo a mințit. Parlamentarii nu s-au indignat de adulterul ministrului, ci din cauză că a mințit – practică neacceptată la Londra. Profumo și-a anunțat demisia și retragerea din politică.

Evgheni Ivanov a fost retras de la ambasada URSS din Londra chiar înainte de izbucnirea scandalului. Dupa ce a fost debrifat la Moscova, a trebuit să plece din GRU, și s-a reprofilat ca jurnalist. Sotia sa, Maia, fiica unui nomenklaturist de nivel înalt, l-a părăsit invocând aventura lui de la Londra. În 1993 s-a întâlnit cu Christine Keeller aflată în vizită în Rusia. A fost găsit mort în 1994 în apartamentul lui din Moscova, avea 68 de ani. Perdanții au fost ceilalți. Dr-ului Wars i s-a intentat proces pentru proxenetism. A apelat la prietenii lui sus-puși, a apelat și la MI5 pentru care lucra. Toți i-au întors spatele. Era desemnat să fie țapul ispășitor al acestei istorii de sex, politică și spionaj. A spus unui prieten la proces „Dacă establishment-ul cere sânge îl va primi! „Cu o zi înainte de pronunțarea sentinței s-a sinucis cu o supradoză de somnifere, la 3 august 1963, în locuința sa. În același proces, Christine Keller – judecată pentru prostituție și sperjur în fața justiției – a fost condamnată la 9 luni de închisoare (din care a făcut 4 luni și jumătate). La eliberare a dispărut din atenția presei și a fost uitată. A publicat două cărți de amintiri. Și-a schimbat numele. A avut douaă căsătorii pasagere din care au rezultat doi copii. A trăit livrând contracost presei părți din amintirile ei. A murit în 2017 în singurătate.

Mai este un personaj, periferic, în aceasta istorie întortocheată. A declanșat cel mai mare scandal politico-sexual din secolul XX din UK – Oleg Penkovsky. Era diplomat la ambasada URSS, dar devenise omul Londrei. Ca spion englez a pus la dispoziția Occidentului sute/mii de dosare legate de înarmarea strategică a URSS. Datorită informațiilor furnizate de el, John Kennedy a cunoscut situația militară a Kremlinului și a putut să riposteze eficace în criza Caraibelor. URSS a pierdut partida. S-a spus că a fost cel mai important spion din timpul Războiului Rece. Penkovski a fost demascat, arestat la Moscova, judecat de Tribunalul Militar și condamnat la moarte. A fost executat în stil KGB la închisoarea Lubianka din Moscova, cu un glonț în ceafă. Încă o informație – la 30 iulie 1963 cel mai redutabil spion sovietic, englezul Kim Philby, demascat de serviciile britanice, s-a refugiat in URSS. Cred că există o foarte strânsă legătură cu „scandalul Profumo” manipulat în egală măsură de MI5 și KGB. „Scandalul Profumo” a fost o perdea de fum. Unii au fost sacrificați… Atât despre acest scandal londonez – cel mai mare din secolul XX – cu femei de moravuri ușoare, politicieni duplicitari și spioni cinici.