luni, 20 ianuarie 2025

"***

 DEJÀ-VU DELIRIC


Printre furtunile astrale ce bântuie în univers,

Își oprește-o umbră tristă, cunoscută al său mers...

Halucinații - rime goale, fantome - stihuri din pustiu  

Răsună undeva departe și înțeleg: EL încă-i viu...


Prin codrii veșnici de aramă sunt tot mai mulți copaci de tei

Ce-și plâng cu patimă poetul, aruncă floarea sub condei,

Iar în pădurea de argint și lângă plopii fără soț

Eu mă ascund, eu sunt tâlhar, pasionat de rime hoț! 


Divin lăicer cu flori albastre în poieniță, lângă lac,

Văd barca tremurând pe ape și-aud cântând un pitpalac

Și rime dulci din faguri pline prin pană curg necontenit...

- Pe unde tu, Luceafăr blând, în zori de zi te-ai rătăcit?


Îl urmăresc cu îndârjire, cu patimă bolnavă chiar, 

Cum la taifas în "Trei sarmale" lui Creangă-i toarnă în pahar...

Pe cerul nopții-i însoțit de stele tremurânde, mici:

Eufrosine, Cleopatre, Elene, Mite, Veronici...


Pribeag poet, prin galaxii cu pelerina lui umbrește...

Luceafărul din Ipotești, vrăjind condeiul, hoinărește 

Și printre colbul din comete e huiduit de epigoni

Care-i erau ieri buni prieteni, iar azi deja-s cameleoni. 


Ce caută el între aștri cu-a sa peniță aurită?

Un înger alb ori demon negru ce-și are lancea ruginită?

Poete, doar o rugăminte: Revino, scrie-ne o strofă 

Și poate-al tău cuvânt-proroc ne scapă azi de catastrofă!


15 ianuarie 2025 Chișinău 

Victor Boleac

***

 Carele mele dragi


Costel Bădoi 


Sunt orfanul ploii și-al cerului de vară,

Al mierlei răgușind în lanul de secară,

Al carelor de boi ce urcă-ncet pe coastă,

A satului iernând sub o ninsoare fastă,


Sunt ochii grei de fur, tandri, tainici, măreți,

Ce se-alintă gonind noaptea la castraveți,

Sunt copilul uimit de-o mică jucărie 

Ce prinde lumea-n joc și-a ei copilărie,


Pentru cei ce mă știu nu sunt nimic mai mult

Decât un plictis gol ce s-a pierdut demult,

Pentru cei ce au smuls viața doar ca o pradă 

Nu sunt decât un orb ce începe să vadă,


Viața-i artă, dichis, filozofie grea,

Gândul unui nebun ce se-ndeamnă cu ea,

Ce rost să spun ce simt cu fragile cuvinte 

Ce-i lumea satului cu poveștile-i sfinte ?


Ce-i mierla mea râzând în lanul de secară ?

Ce-i soarele ce-aștept sub cerul bleu de vară,

Ce scrâșnet se-nalță din carele de boi

Și ce ninsori de vis au tot nins peste noi ?


Sunt ochii grei de fur ce se ascut în noapte 

Sunt castraveții verzi, poftele prinse-n șoapte,

Sunt copiii de ieri cu-a lor copilărie,

Viața urnindu-se cu-a ei grea feerie,


Viața-i artificiu peste-o taină neclară,

Cu ploile rupând cerul vestit de vară,

Lumea-i artificiu și doar un Dumnezeu 

Poate crea mai mult decât ce îndrug eu,


Să lăsați mierla mea, vioara lui Enescu,

Porumbiștea dragă marelui Eminescu,

Dacă-nvățați să știți mai bine-o moarte-n grabă,

Învățați ca să fiți a cerului podoabă,


Cine se va ierta pe sine cu larghețe 

Doar atunci va putea s-asculte de povețe,

Când ochii vor usca lacrima ce mai plânge,

Se vor șterge-obosiți pe-un lințoliu de sânge 


Atunci dar voi putea cu o voce plenară 

Să vă vorbesc din nou de cerul meu de vară,

De cugetul iubind doar vorbele de duh,

De mierla mea de-argint ce urcă în văzduh,

De carele cu boi ce am rămas privind,

Trăind lumea de ieri, ascultând și gândind.

***

 Așa e de când lumea, adevărul doare,

Firesc, oricât ai vrea altfel,

În fața timpului sunt toate înșelare,

Hienă cu miros și chip de miel...

Dar tu desculță mergi pe plajă și zâmbește,

Ascultă valurile povestindu-și între ele,

Pe pajiști verzi, întins pășește,

În ochi să îți lucească cerul plin de stele.

Prin ploi aleargă-n voie și în vânt,

Dansează muzica ce-ți este cea mai dragă,

Să plângi râzând în fiecare cânt,

Chiar dacă uneori ai doar o presimțire vagă.

Și dormi de preferat, visând în fân,

Pământul că-l cuprinzi în lung și-n lat,

Gătește sănătos, mănâncă ce-i mai bun,

Micul dejun să-l iei mereu în pat.

Să ai copii mai mulți, și sufletul să-l dai, 

Cu inimă cu tot celui mai vrednic,

Pe cel care te merită să-l ai,

Te bucură de tot că totul e vremelnic.

Dar... nu citi prea multă poezie,

Cu gânduri fără rost să nu te otrăvești,

Aiurea, slove aruncate pe hârtie,

Nu lua în seamă, nu-s decât povești.

Eu însumi aș putea să-ți spun orice,

Că toți mă cred puțin nebun,

Nu întreba prea multe că nu știu de ce,

Nu prea contează, crezi ce vrei oricum.

Ades' pe mine însumi chiar mă mint,

În miezul nopții că zăresc un soare,

Și uneori în trupul meu o simt...

Nu e mormânt, e doar o închisoare.

Visarea va ieși până la urmă la iveală,

Toți mint dar eu mint cel mai mult,

În graiul meu nu vei găsi nicio greșeală,

Mereu vei fi ce-a care trage paiul scurt.

Nu-ți fie frică dară, nu există adevăr,

Nu suntem decât praf în boți de humă

Mânați de vânt și vorbe în răspăr,

În fața morții viața-i o minciună.


 Iulian Grigore Stasencu

***

 Junii corupți

                   Mihai Eminescu 


La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,

Și ca să vă ard fierea, o, spirite-amețite,

             Blestemul îl invoc;

Blestemul mizantropic,cu vânăta lui gheară,

Ca să vă scriu pe frunte ca vita ce se-nfiară

              Cu fierul ars în foc.


Deși știu c-a mea liră d-a surda o să bată

În preajma minții voastre de patimi îmbătată,

                 De-al patimilor dor;

În preajma minții voastre ucisă de orgie,

Și putredă de spasmuri, și arsă de beție,

                  Și seacă de amor.


O, fiarbă-vă mânia în vinele stocite,

În ochii stinși de moarte, ca frunți învinețite

                 De sânge putrezit;

Că-n veci nu se va teme Profetul vreodată

De brațele slăbite, puterea leșinată

                  A junelui cănit.


Ce am de-alege oare în seaca-vă ființă?

Ce foc făr-a se stinge, ce drept făr să nu mință,

                  O, oameni morți de vii!

Să vă admir curajul în vinure vărsate,

În sticle sfărâmate, hurii nerușinate

                  Ce chiuie-n orgii?


Să văd lungiți pe patul juneții ce-ați spurcat-o,

Suflând din gură boala vieții ce-ați urmat-o

                   Și arsi până-n rărunchi;

Sau bestiilor care pe azi îl țin în fiară

Cum lingușiți privirea cea stearpă și amară,

                    Cum cădeți în genunchi!


Sculați-vă!...căci anii trecutului se-nșiră,

În șiruri triumfale stindardul îl resfiră,

                     Căci Roma a-nviat;

Din nou prin glorii calcă, cu fața înzeită,

Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită,

                     Poporul împărat.


Scuzați-vă!... căci tromba de moarte purtătoare

Cu glasul ei lugubru răcnește la popoare

                      Ca leul speriat;

Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea,

Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume, 

                        Ce-aievea s-a serbat.


Încingeți-vă spada în danțul cel de moarte,

Aci vă poarte vântul, cum știe să vă poarte

                        A țopăi în joc!

Aci va duceți valuri în mii batalioane

Cum în păduri aprinse, mânat în uragane,          

                        Diluviul de foc.


Vedeți cum urna crapă, cenușa reînvie, 

Cum murmură trecutul cu glas de bătălie 

                      Poporului roman;

Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate

Și frunțile cărunte le nalță de departe

                       Un Cezar, un Traian. 


Cad putredele tronuri în marea de urgie,

Se sfarmă deodată cu lanțul de sclavie

                     Și sceptrele de fier;

În două părți infernul portalele-și deschide

Spre-a încapea cu mia răsufletele hâde

                     Tiranilor ce pier!


În darn răsună vocea-mi de eco repețită,

Vă zguduie arama urechea amorțită 

                     Și simțul leșinat;

Virtutea despletită și patria-ne zeie

Nu pot ca să aprinză o singură scânteie

                     În sufletu-nghețat.


Și singur stau și caut, ca uliul care cată

În inima junimii de viața-i dezbrăcată

                     Un stârv spre-a-l sfâșia;

Ca pasărea de zboru-i din ceruri dizmețită,

Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încrețită

                    Un trăznet ar purta.


Dar cel puțin nu spuneți că aveți simțiminte,

Că-n veci nu se îmbracă în veștede vestminte

                   Misteriul cel sânt;

Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie,

Ca cobea ce îngână un cânt de veselie,

                   Ca râsul la mormânt.


    Poezia "Junii corupți" a apărut pentru prima dată în data de 31 ianuarie/ 12 februarie 1869 în revista "Familia". În poezie poetul Mihai Eminescu invocă personalități istorice precum Cezar și Traian pentru a trimite un mesaj moralizator , manifestând o atitudine de dezaprobare și revoltă față de societatea depravată și lipsită de principii morale în care traiește.

***

 Ce cauți tu...


Se-aprind felinarele pe cerul nopții

Și luna-și plimbă trena printre nuferi.

Orbecăie liliecii precum bețivii...

Pe o alee, singur pașii-ți numeri.


Prin ce unghere de tavernă-ți porți clipa?

De ce ești singur, care-i misterul tău?

Ce poveste de viață ți-a frânt aripa?

Povara sufletului ți-o strângi mereu.


Ți-ai luat, ca prieten, paharul cu vin roșu.

Prin fumul de țigară, amintiri vin...

Doar zgomotul frunzelor căzute, șu-șu,

Din agonia unui zbucium, te țin.


Te-ntrebi mereu, „ce cauți printre pământeni,

Când sufletu-ți vibrează printre stele”...

Și ne-nțelese, mii de gânduri tu așterni

Și-un paravan tu ți-ai țesut din ele.


Îți plângi neputința, sfinților nopții...

Alergi, bezmetic, după o himeră;

La fiecare colț de stradă stau hoții...

Destinul tău, nu-i joacă-n premieră.


Se-ntunecă mult prea devreme-n viață...

Sătul de jocul umbrelor nocturne,

În seninul cerului vezi o speranță

Și-aștepți lucrarea unei minți divine.


Autor: Gabriela Cecilia Cioran

***

 Eu


Elena Rusu


Eu nu promit iubirii nemurirea,

Nimic nu-i etern, în timp totul se pierde,

Trăiesc în clipe scurte fericirea,

Cât mi-e dat să fiu, sunt flacără ce arde.


Și nu strivesc cinic mica speranță

Sub talpa crudă a nepăsării,

Îmi sunt și avocat, sunt și instanță ,

Pledez pentru iertare în legea iubirii.


Îmi mângâi visele cu palmele goale,

Le fac primăveri în iernile reci,

Transform fulgii de nea în petale,

Dansând desculț, le-arunc pe poteci.


Cerșesc florilor un strop de culoare,

Fur zâmbete candide dintr-un curcubeu,

Țes aripi de îngeri din pura ninsoare,

Copil și femeie, pur și simplu.....sunt eu.


20 ian.2025

***

 Când sufletu-ți zvâcnește-a rai


În jur e-atâta zarvă din vocile amare 

Tu ai în suflet raiul ce alții nu îl au

Și ești un iertător, căci Dumnezeu e mare

Îi rogi să fie blânzi când ei măreți se dau.


Trei sferturi sufletu' e-n rai și raiul e în suflet 

De știi s-asculți durerea și să o înțelegi,

Căci viața e icoană, e taină de profet

Când Dumnezeu apare și nu ai cum să-l negi. 


Cobori de pe pământ și te ridici la cer

Acolo rugăciunea ajunge să te vindeci,

Cu fruntea îți faci cruce, cu ochii înspre cer

Și te vei depărta de gândurile reci.


Dar ce să faci cu mâna care ți se întinde?

Când ochii tăi așteaptă o simplă mângâiere,

Iar sufletu-n tăcere de rai ți se aprinde 

Simțind că poți cu gândul să vindeci o durere.


Nu-ți lăuda nicicând un bine de îl faci

De vrei să fii egal, fii milostiv, nu rău 

Un bine e primit când l-ai făcut și taci 

Căci vei primi răsplată chiar de la Dumnezeu.


Iubirea-i vindecarea, nu facerea de bine

Și numai prin iubire poți totul să îl dai

Privește către alții să te cunoști pe tine

Și fă la tine-n suflet din fapte bune... rai.


Iuliana Cozma

$$$

 CÂND S-A NĂSCUT IISUS HRISTOS ? În fiecare an, pe 25 decembrie, conform calendarului gregorian, respectiv pe 7 ianuarie, conform calendarul...