***

 Elisabeta a României, un portret sentimental

Elisabeta, principesă de Wied, principesă de Hohenzollern și, din 1881, Regina României, s-a născut în Castelul din Neuwied pe 29 Decembrie 1843, când “Die Glocken klangen and bangen/ Den Mittag ein” (Clopotele au răsunat și au tremurat/ Miezul zilei a răsărit), după cum spunea ea însăși într-o poezie.

Era copilul cel dintâi al principelui Herman și al principesei Maria de Wied, născută principesă de Nassau. Familia principilor de Wied a fost una din cele mai vechi în Germania, cu ascendenți se coborau până prin secolul al XII-lea, odrăslind în cursul vremii bărbați iluștrii, care au făcut cinste patriei-mume ca prelați, soldați, literați, omeni de știință și artiști.

Un bunic al Elisabetei a fost un naturalist pasionat, o bunică a fost poetă și artistă în pictură, tatăl Carmen Sylvei era pricepător destoinic în ale filosofiei și iscusit mânuitor al penelului. Asa că multe din calitățile Augustei poete se explică, în parte, și prin cunoscuta lege a eredității.

Castelul Neuwied e situat pe țărmul fermecătorului Rhin, împrejmuit de unul din cele mai pitorești ținuturi ale Germaniei. Aici și în Castelul de vânătoare Monrepos, pe care Carmen Sylva I -a eternizat în volumul de poezii “Mein Ruh”, a crescut mica principesă. În mijlocul naturii cu aer liber, printre florile sălbatice din poienile pădurilor, sub frunzoșii copaci legănați de cântecul paserilor, ascultând murmurul răspicat al izvoarelor de munte, alintată de poveștile ce le repeta copiilor bătrânul Rhin cu Nereide ispititoare, și-a trăit primii ani din copilărie Doamna de mai târziu a Românilor.

Atmosfera severă și obiceiurile patriarhale ce stăpânesc, prin tradițiune, viața monotonă în familiile princiare, nu se potriveau cu firea impulsivă, neastâmpărată și contradictorie a frumoasei copile cu ochi albaștri, care se amesteca cu drag în jocurile nevinovate ale tovarășelor ei din sat – păcat, care n-a rămas nepedepsit – și rătăcea voioasă prin pădurea din dosul Castelului Neuwied și prin codrii din Monrepos, însoțită de fidelul ei Mentor.

La vârsta de șapte ani ceriul senin al Carmen Sylvei se înnoră de griji și dureri familiare. În 1850 se născu al doilea frate, Otto, care veni în lume cu defecte organice.

Din cauza curei tânărului principe, familia se mută în Bonn. Aici se întâlni Măria Sa Regina pentru întâia oară cu români, cu frații Sturdza, care împreună cu alți oaspeți aleși cercetau casa “Vinea Domini” unde locuia familia de Wied.

Tot aici fu mica principesă legănată pe genunchii moșneagului Ernst Moritz Arndt, care-i declamă cu căldură poeziile lui patriotice. Mai târziu, din cauza mamei bolnave de nevralgie, s-au dus la Paris, unde principesa Elisabeta urmă, împreună cu alți copii, cursurile celebrului Abbé Gaultier.

În iunie 1854, mama pe deplin vindecată, iar tânărul Otto mai întremat, s-au înapoiat la Neuwied.

În atmosfera aceasta sațiată de boale și suferinți își petrecu tinerețea principesa de Wied, care se obișnui din vreme și cu mult eroism de caritate a veghea la capetele bolnavilor și a se familiariza în resignațiune cu lumea durerilor.

Aplicațiunile sufletului ei tânăr însă, împodobit de-o fantasie îndrăsneață și de predisposițiuni deosebite pentru artă, n-au putut fi stânjinite și înăbușite nici de roiul nenorocirilor, nici de voia părinților. Ea și-a urmat calea ce i-a fost scrisă, deși nu lipsită de influența mediului nefavorabil în care a crescut.

Educația și-a făcut-o în casa părintească, având de instructori femei și bărbați cuminți. Cunoștințele și le-a îmbogățit prin dese călătorii în Anglia, Francia, Elveția, Italia, Rusia și Suedia. A petrecut timp mai îndelungat la curtea din Berlin (unde s-a întâlnit pentru prima oară cu tânărul principe Carol de Hohenzollern. Se povestește că, alergând odată, după obicelul ei, pe scări la vale, era să se prăbușească dacă n-ar fi cuprins-o în brațe principele), la curtea din Sankt Petersburg și Stockholm.

În 1862 muri fratele ei, Otto, iar doi ani mai târziu tatăl ei iubit, principele Herman. Această parte din viata Reginei e hotărâtoare pentru viața ei de mai târziu.

Elisabeta singură zice în “Cea mai frumoasă zi a anului” publicată în numărul de Crăciun al ziarului francez Figaro: “Dacă aș fi avut timp să scriu această biografie, aș fi vorbit mai ales de copilăria mea; căci apucăturile de la începutul vieții noastre pe acest pământ explică totdeauna viața noastră ulterioară și cred că omul nu se schimbă niciodată”.

Anul 1869 împlini visul unei femei și idealul unui neam. Norocul, întovărășit de vornici de nuntä, bătu la poarta castelului din Neuwied, care de multă vreme n-avuse parte de zile vesele. Principesei Elisabeta îi sosi un mire mândru și voinic, venit din țările albastre ale răsăritului, și toamna, când copacii, prietenii ei, scuturau verdeața ofilită, la 15 noiembrie se porni alaiul de nuntă, care însenină cu făclii de fericire și voie bună tot cuprinsul ținutului, îndrăgit de stăpâna lui, ce acum pleca departe-departe.

Feciori de împărați, crai mulți din multe părți, crăiese mari și oameni din neam ales au fost părtași, ba cu graiul, ba cu slova, la bucuria însurățeilor, urându-le zile bune și roditoare în vlăstare.

La 15 noiembrie plecară, după grelele clipe ale despărțirii udate de lacrimi, spre țara Domnitorului Carol, pe care Principesa Elisabeta o cunoștea numai din auzite.

În Viena fură întâmpinați cu multă dragoste de curtea împărătească. De aici, pe vaporul “Francisc-losif” au plecat, însoțiți de murmurul lin și maiestuos al apei, pe Dunăre la vale.

Ajunși la Portile-de-fier, străjile ce păzesc cu credință și cu severitate pleșuvă hotarul țării lui Mircea cel Bătrân, apa se zbuciumă strâmtorată de pumnii colțuroși ai pietrei, vaporul se furișează domol printre năpraznicele stânci, iar Doamna cu gând străin clipește nedumerită din genele-i frumoase, roindu-i în minte tainele Rhinului rămas acasă.

Deodată orizontul e mai larg, ceriul mai albastru, fața apei mai lucie, haina pământului mai verde și ochii domnitorului mai senini, mai veseli. Țara și-a văzut Stăpânul și Stăpânul Țara.

În Turnu Severin, orașul bogat în măriri străbune, unde înainte cu trei ani Principele Carol călcă pentru întâia oară pe pământul României, se coborî și acum, pentru un ceas-două, cu tânăra lui soție, Elisabeta. Venise în calea tinerei perechi stăpânitoare puhoi de lume românească, coborâtă de prin curmăturile dealurilor, sosită de pe întinsul câmpiilor, ca’n bubuit de tunuri, în ploale de flori, în chiote de bucurie și-n vesele urări de bună sosire, să se închine frumoasei Domnițe.

Carmen Sylva aici avu pentru prima oară prilejul să-și desfăteze ochii în pitoreștile costume ale femeilor oacheșe din țară, pe care mai târziu le-a introdus chiar și în saloanele Curții regale. Aici la prima întâlnire cu supușii ei blânzi și melancolici i s-a dat să vadă puterea de însuflețire și admirație sinceră a neamului românesc, de a cărui primire poetică

și zgomotoasă a rămas încântată.

De aici perechea princiară și-a continuat călătoria pe Dunăre până la Giurgiu, unde Domnitorul Carol îi pregăti o neașteptată surpiză principesei. Calea de la port până la gară au făcut-o în “Poșta românä”, trasă de opt cai buieștrii, împodobiți cu flori și călăriți de voinici chipeși, în costum național, care zburau cu rădvanul transformat într’un paradis călător.

Elisabeta, zâna de pe malurile Rinului zâmbea grațios de după flori și era fericită. I se părea că a ajuns pe tărâmul unei țări din povești, unde sub cerul limpede totul e senin și mândru, însăși viața e numai poezie. În București, perechea regală în mijlocul aclamațiunilor urcă pe dealul Mitropoliei ca, după obiceiul străbun al țării, să fie binecuvântat de Mitropolitul țării. În aceiași zi se cununară 50 de perechi tinere, din deosebitele județe; un simbol frumos, prin care fericirea țării se încopcia de cea a casei domnitoare.

Pe când clopotele sunau pentru a vesti tuturora sosirea Doamnei, iar prin aer răsunau entuziastele salutări ale poporulul, îmbrăcat în haine de sărbătoare, perechea princiară intra în modestul palat, o casă fără turnuri și podoabe multe.

Bătrânele de la țară își făceau semnul crucii petrecând-o cu ochii și murmurând: Dumnezeu să binecuvânteze sufletul, inima și sânul Vodulesei, că e tânără și frumoasă și n-are de ce să fie rea!

O deputațiune de dame din capitală se grăbi a duce Principesei, în semn de amintire a acelei zile frumoase, o diademă scumpă. O primire mai splendidă și mai poetică nici în povești nu-ți poți socoti.

*** Oct. C. Tăslăuanu, Carmen Sylva, Luceafărul, 03, nr. 002, 1 ianuarie 1904

***

 Sinuciderea Sylviei Plath. Poeta de 30 de ani a decis că nu mai poate duce lupta cu viața

Sylvia Plath s-a născut pe 27 octombrie 1932, la Boston, fiind fiica unor profesori care predau la Boston University. Tatăl ei, Otto Plath, a murit când fetița avea 8 ani, iar mama, Aurelia, a fost nevoită să îi crească singură pe cei doi copii, pe Sylvia și pe fratele ei mai mic.

În vara anului 1953 tânăra se înscrie la o colaborare voluntară de patru săptămâni la revista de modă Mademoiselle din New York și, când revine acasă, află că i-a fost refuzat un curs de vară la Harvard, condus de scriitorul Frank O’Connor, pe care dorea foarte mult să îl urmeze.

Disperată, poeta de 21 de ani s-a dus la mormântul tatălui său și a înghițit 50 de pastile de somnifere, cu intenția de a se sinucide, dar este găsită și salvată de la moarte. Psihiatra care o ia în evidență reușește să o scoată pe Sylvia Plath din starea de depresie profundă în care intrase și tânăra își continuă studiile.

Sylvia a absolvit Smith College în 1955 cu summa cum laude și apoi a plecat în Anglia, la Cambridge, cu o bursă Fulbright. Acolo l-a cunoscut pe poetul britanic Ted Hughes cu care s-a căsătorit în iunie 1956 și cu care a avut doi copii, o fiică născută în 1960 și un fiu care se va naște în 1962. La scurt timp urmează despărțirea de Ted Hughes, care începuse să o înșele.

La începutul anului 1963 tinerei scriitoare i-a apărut romanul autobiografic „The Bell Jar”, dar situația financiară a Sylviei era disperată. Mariajul eșuase, ea și copiii se îmbolnăviseră, locuiau într-un apartament neîncălzit și rămăsese fără niciun ban.

În dimineața zilei de 11 februarie 1963 s-a sinucis dând drumul la gazele de la mașina de gătit, în timp ce copiii dormeau în camera alăturată. Fostul soț a fost devastat de moartea poetei și și-a reproșat toată viața faptul că nu a fost alături de ea în ultimele luni. Fiica Sylviei, Frieda Hughes, este, la rândul ei, poetă, dar fiul, Nicholas Hughes, un reputat biolog marin, s-a spânzurat în 2009, moștenind, probabil, depresia și tendințele suicidale de la mama sa.

🤣🤣🤣

 Itic avea o problema mare, asa ca-i trimite o scrisoare Papei, sperand ca o sa-i raspunda. Peste vreo 30 de ani vine Papa in vizita, se intalneste cu rabinul, vorbesc ei ce vorbesc si inainte sa plece Papa, rabinul ii zice de Itic, iar Papa il invita la el. Vine Itic si incepe:

– Eu am un restaurant pe care il am de la tata.

– Bravo.

– Si tata il are de la tatal lui.

– Bravo, o afacere de familie.

– Si tatal lui il are de la tatal lui.

– O adevarata afacere de familie.

– Si tatal lui il are de la tatal lui.

– Domne’, ma exasperezi! Ma duci pe vremea lui Hristos!

– Uite, aici voiam sa ajung… Cina cea de Taina nu a fost platita.

***

 PANAIT ISTRATI, SCRIITORUL VAGABOND

Scriitorul Panait Istrati a lucrat ca zugrav, servitor, muncitor, portar, infirmier, valet. A avut doar patru clase şi, ajuns în Franţa, a reuşit să devină un scriitor celebru învăţând singur limba franceză din dicţionar.

Panait Istrati a fost supranumit scriitorul vagabond, scriitorul zugrav, scriitorul fără şcoală sau ”haimanaua autodidact”. A avut doar patru clase şi „paisprezece meserii lipsite de intelectualitate”, aşa cum îl descrie Eugen Lovinescu. 

Panait Istrati s-a născut la Brăila, pe 22 august 1884, fiind al doilea copil nelegitim al Joiţei Istrate si al precupeţului grec Gheorghios Valsamis. Tatăl nelegitim a murit un an mai târziu, la Atena, bolnav de tuberculoză. Copilăria lui Panait Istrati a stat sub semnul neajunsurilor şi al sărăciei. A fost crescut la bunica din Baldovineşti, alături de unchii Anghel şi Dumitru.

Şcoala primară a urmat-o la Brăila, unde a făcut doar patru clase. A abandonat şcoala în 1896 şi a început să lucreze. De-a lungul anilor care au urmat după şcoală, Panait Istrati a fost băiat de prăvalie, ucenic în diverse meserii. A lucrat la Atelierele Docurilor, Pescăriile Statului şi Fabrica de Franghii. S-a mutat în Bucureşti în 1904 şi a lucrat ca servitor, valet la hotel şi infirmier în spital.

Zugrav la Brăila, portar la Constanţa  

Întors în oraşul natal, Panait Istrati a lucrat ca zugrav pentru a-şi câştiga pâinea. A fost implicat într-un scandal local în anul 1906. Ajunge arestat şi condamnat cu suspendare sub acuzaţia de răpire de minoră, în urma unei legături amoroase cu o tânără. A ajuns apoi portar la Constanţa. Şi-a văzut pentru prima dată un articol publicat într-un ziar la Constanţa, în urma colaborării cu ”România Muncitoare”.

A avut o crescătorie de porci

În 1907, Panait Istrati a decis să părăsească România şi a făcut-o clandestin. S-a îmbarcat pe un vapor cu destinaţia Egipt şi, odată ajuns pe meleaguri străine, a cutreierat prin Egipt, Siria si Liban. În străinătate a lucrat tot ca zugrav şi a încercat într-o perioadă să fie actor figurant. Mulţi ani la rând, între 1908-1913, viaţa lui Istrati s-a scurs între România şi Egipt, în ambele ţări câştigându-şi existenţa ca zugrav. În ţară a continuat să publice articole în ziare. În România şi-a deschis o crescătorie de porci, afacere care nu a durat decât câţiva ani. În 1916, la scurta vreme dupa intrarea României în război, închide crescătoria si pleacă în Elveţia, unde lucrează tot ca zugrav. 

A învăţat franceza din dicţionar

În 1913 a ajuns la Paris. A învăţat limba franceză din dicţionar, fără profesor şi fără cursuri. O vreme a dormit pe străzi. Zugravul Panait Istrati a ajuns să fie publicat în Franţa în 1920. Publică primele patru articole în franceză în gazeta ”La Feuille”. Se mută la Nisa şi viaţa ajunge într-un punct în care cel care colindase lumea întreagă, dornic de explorare, se declară învins şi vrea să-şi pună capăt zilelor.

”Astăzi începe anul 1921, dar pentru alţii. Pentru mine este începutul sfârşitului. Este oare nevoie să te explici atunci când te hotărăşti să părăşeşti lumea asta?”, a scris Panait Istrate în ceea ce a intenţionat să fie biletul său de sinucigaş trimis lui Romain Rolland.

Panait Istrati nu s-a sinucis şi a continuat să scrie la îndemnul lui Romain Rolland. Povestirea Chira Chiralina a fost publicată în 1923 cu o prefaţă semnată chiar de Romain Rolland.

A cucerit publicul francez care l-a considerat un scriitor român, în vreme ce în România a fost considerat, la vremea respectivă, autor francez. Panait Istrati s-a întors definitiv în România în 1930. Bolnav de TBC, s-a tratat la Nisa şi a revenit în Bucureşti unde a murit, pe 16 aprilie 1935, singur, izolat şi sărac la Sanatoriul Filaret. Opera lui Panait Istrati, scrisă în limbile franceză şi română, a fost tradusă în peste 30 de limbi.

***

 RABINDRANATH TAGORE ÎN ROMÂNIA

Rabindranath Tagore – poet şi filozof indian s-a născut la 6 mai 1861 în Calcutta, într-o familie de brahmani. Fiu al lui Maharishi Debendranath Tagore – lider al grupării religioase monoteiste din India, Rabindranath Tagore a crescut într-o familie de reformatori sociali şi religioşi, opuşi sistemului castelor şi favorabili unei ameliorări a condiţiei femeii indiene.

În copilărie a studiat la diverse şcoli din Calcutta şi apoi la Academia Bengaleză, unde s-a familiarizat cu istoria şi cultura provinciei Bengal. Şi-a completat studiile la Londra începând cu anul 1878, unde a urmat Dreptul, după care, în 1880 a revenit în India, la chemarea tatălui său.

Rabindranath Tagore s-a căsătorit în 1883 cu Mrinalini Devi Raichaudhuri, cu care a avut cinci copii: doi băieţi şi trei fete. Din nefericire, soţia i-a murit în anul 1902, în 1903 una dintre fete, iar în 1907, băiatul cel mic.

Gitanjali şi Premiul Nobel pentru literatură

În anul 1912, la vârsta de 51 de ani, Rabindranath Tagore s-a întors în Anglia, de această dată însoţit şi de fiul său. Pe drumul către Anglia, poetul a început să traducă din limba bengali în limba engleză, opera sa cea mai faimoasă “Gitanjali sau Ofranda lirică”, scrisă în 1910, o colecţie de poeme religioase, tema principală fiind dragostea divină şi cea umană. Odată ajuns la Londra, poemele au fost citite de unul dintre bunii săi prieteni, pe care îl cunoscuse în India, celebrul pictor şi critic de artă englez, Sir William Rothenstein (29 ianuarie 1872-14 februarie 1945), căruia i s-au părut absolut incredibile. La rândul său, William Rothenstein i-a arătat poemele cunoscutului poet şi dramaturg irlandez William Butler Yeats (1865-1939). Yeats a prefaţat volumul “Gitanjali”, publicată în septembrie 1912, într-o ediţie limitată, de către “India Society” din Londra. Lucrarea a făcut senzaţie în cercurile literare din capitala Angliei şi apoi în întreaga lume, aducându-i lui Rabindranath Tagore, în cursul anului 1913, Premiul Nobel pentru literatură, devenind astfel primul neoccidental care primea un asemenea premiu. Motivaţia juriului Nobel, referitoare la opera marelui poet indian a fost următoarea: “în temeiul versurilor sale profund sensibile, proaspete şi frumoase, prin care, cu un meşteşug desăvârşit a izbutit să facă din gândirea sa poetică, rostită în propriile-i cuvinte englezeşti, o parte integrantă a literaturii occidentale“.

Telegrama lui Rabindranath Tagore adresată juriului a fost citită de însărcinatul cu afaceri al Marii Britanii în Suedia, la banchetul care a avut loc la Grand Hotel din Stockholm, după decernarea Premiului Nobel la 10 decembrie 1913 şi suna astfel: “Doresc să mulţumesc cu recunoştinţă Academiei Suedeze pentru spiritul ei conciliant, care a învins distanţele şi l-a transformat pe străin într-un apropiat“.

Renunţă la titlul de cavaler dat de George al V-lea

În cursul anului 1915, regele George al V-lea i-a acordat titlul de cavaler, la care însă a renunţat doi ani mai târziu, în 1917, în semn de protest, după masacrul de la Amritsar, când trupele britanice au ucis 400 de indieni, care demonstrau împotriva colonialismului englez.

Bun prieten cu Mahatma Gandhi, Rabindranath Tagore nu a dorit să se implice în politică. S-a opus naţionalismului şi militarismului, promovând valorile spirituale şi creative ale unei noi culturi mondiale, bazată pe multiculturalism, diversitate şi toleranţă.

Rabindranath Tagore a fondat în anul 1901 o nouă şcoală în afara Calcuttei, la Visva-Bharati, în oraşul Shantiniketan, ca alternativă la sistemul de educaţie sărac impus de britanici, şi unde însuşirea culturii indiene era accesibilă atât studenţilor indieni cât şi celor străini. În 1921, această şcoală a devenit Universitate de stat.

Ca scriitor, Rabindranath Tagore a scris peste o mie de poeme, opt volume de povestiri scurte, douăsprezece piese de teatru, opt nuvele, multe cărţi şi eseuri filozofice şi religioase. Iubea foarte mult muzica în stil bengali, fapt pentru care a compus peste 2000 de cântece, două dintre ele devenind imnurile naţionale ale Indiei şi Bangladeshului. Din 1929 a început să şi picteze, lucrările lui regăsindu-se atât în muzee din India, cât şi din întreaga lume.

În călătoriile sale în Europa s-a întâlnit şi a purtat discuţii cu mari personalităţi ale timpului şi anume: Albert Enstein – cu care a discutat despre principiile mecanicii cuantice şi cu binecunoscutul scriitor SF – Herbert George Wells.

Rabindranath Tagore s-a stins din viaţă la 7 august 1941, la vârsta de 80 de ani, după ce cu o oră înainte dictase ultimul său poem.

În cursul anului 1926, profetul Indiei, împreună cu câţiva membri ai familiei sale a efectuat un turneu prin Europa, vizitând Italia, Franţa, Anglia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria şi România. În toate aceste ţări a ţinut o serie de prelegeri, militând pentru pace, toleranţă, respingerea violenţelor de orice fel, diversitate culturală şi făcând cunoscută popoarelor vizitate admiraţia pentru natură şi pentru patria sa India.

De la Sofia, la Bucureşti

În România, Rabindranath Tagore a ajuns în portul Giurgiu în noaptea de 21 spre 22 noiembrie 1926, venind de la Sofia unde ţinuse două prelegeri având ca subiect “Cultura omenirii” şi “Progresul mondial”. Călătorea însoţit de fiul său care purta acelaşi nume, de profesie agronom, soţia acestuia şi fetiţa lor în vârstă de 5 ani şi una dintre fiice cu soţul său, profesor la Facultatea de ştiinţe fizico-matematice a Universităţii din Calcutta.

Potrivit reprezentantului ziarului “Dimineaţa”, care i-a luat un prim interviu în trenul care îl ducea spre Bucureşti: “Rabindranath Tagore dă impresia unei figuri biblice. Un bătrân înalt şi svelt, cu o faţă lunguiaţă şi doi ochi negri de o bunătate impresionantă. Învelit într-o rasă lungă de păr de cămilă de culoare cafenie deschisă şi ţinând în mână un volum legat în piele, care întrerupe în mod cochet linia severă a figurii sale, Rabindranath Tagore apare ca un tablou primitivist de o concepţie pură şi perfectă”.

Tot din ziarul “Dimineaţa” aflăm că pe peronul Gării de Nord, poetul a fost întâmpinat de reprezentanţii Ministerului de Externe, ai Ministerului Artelor, de Ion Marin Sadoveanu – inspector general al teatrelor şi de reprezentanţi ai ziarelor din Bucureşti.

O călătorie de studii

Odată sosit în Capitală, Rabindranath Tagore şi familia sa au fost cazaţi la Hotelul Athénée Palace, unde a doua zi, 22 noiembrie 1926, orele 17.00 a stat de vorbă cu ziariştii şi intelectualii care veniseră să-l vadă. Cei prezenţi i-au pus o serie de întrebări, legate de scopul călătoriei în Europa, părerea sa despre Europa şi literatura europeană. În legătură cu scopul călătoriei, Rabindranath Tagore a răspuns că acesta este “de a cunoaşte lumea şi de a lua contact cu populaţia ţărilor pe care le vizitez, într-un cuvânt o călătorie de studii şi de impresii. Ţările din Orientul Europei mă interesează mult. Găsesc la oamenii de aici mai multă înţelegere decât în Occident, pentru felul nostru de a cugeta şi de a simţi”.

În contextul discuţiilor, Rabindranath Tagore a declarat că este un pacifist, că şi europenii sunt pacifişti, dar, “căutaţi pacea pe căi greşite. Când se ivesc nemulţimiri şi suferinţe, căutaţi să ucideţi pe solii care vă anunţă aceste nemulţimiri, în loc să cercetaţi pricina răului, spre a-l remedia de la rădăcină”. În ceea ce priveşte părerea sa despre Europa, poetul a spuns că: “Europa are preponderenţă asupra Asiei, dar numai sub raportul material. Civilizaţia voastră v-a făcut să acumulaţi nenumărate forţe materiale. Aţi neglijat însă forţele spirituale, puterea ideilor. Văd aici o sursă de noi dezastre. Dovadă marele război, în care europenii au apărut ca nişte copii care au avut la îndemână formidabile forţe de distrugere şi pe care, se înţelege, le-au întrebuinţat ca nişte copii“.

Referitor la literatura europeană, poetul a afirmat că nu o cunoaşte decât prin prisma a ceea ce a putut citi în limba engleză, însă şi-a putut da seama că “aceasta se opreşte prea mult la fapte, la faptele mărunte ale vieţii obişnuite şi se înalţă prea rar în domeniul idealismului, al puterilor spirituale”.

Prima zi a vizitei lui Rabindranath Tagore în România s-a încheiat la orele 21.00, cu un banchet dat în onoarea sa la Hotelul Athénée Palace, prilej cu care oaspetele a rostit următoarele cuvinte: “Oamenii care trăiesc departe, când se cunosc, îşi dau seama cât sunt de apropiaţi şi de înrudiţi unii cu alţii. Noi cu toţii, scriitori, artişti, ziarşti contribuim zi de zi la acea admirabilă înfrăţire a poparelor. Noi dăm umanităţii cel mai preţios tribut. Eu vreau să reprezint ca şi dumneavoastră toţi, triumful spiritului asupra deosebirilor de ordin material. Prin artă se ridică un continent nou, în care toate neamurile contribuie înfrăţite. Prin scrierile mele am contribuit la o apropiere de ordin moral“11. Aşadar, Rabindranath Tagore a rostit în faţa oficialităţilor şi a ziariştilor români prezenţi un discurs prin care a arătat că arta şi cultura sunt elementele centrale care desfiinţează graniţele între popoare şi care îi apropie pe oameni indiferent de naţionalitate, subliniind şi superioritatea forţelor spirituale asupra celor materiale.

24 noiembrie 1926, conferinţa de la Teatrul Naţional

În ziua de 24 noiembrie 1926, întreaga societate bucureşteană s-a adunat în Piaţa Teatrului Naţional şi pe Calea Victoriei, pentru a participa la prelegerea pe care marele poet şi filozof indian a ţinut-o la Teatrul Naţional, în prezenţa membilor familiei regale: regina Marioara a Iugoslaviei, ex-regina Elisabeta a Greciei, principesa Elena, a politicienilor, literaţilor şi ziariştilor. Poetul a venit pe scenă şi s-a adresat publicului prezent în limba engleză, începându-şi prelegerea cu următoarea frază: “Prietenii mei, rolul poetului e ca şi graiul florilor, al vântului şi al oceanului. Precum florile influenţează omenirea prin frumuseţea lor, tot astfel şi poeţii prin armonie şi estetică. N-am venit să propovăduiesc ca filozof, ci ca poet iubitor de omenire, în eterna ei tendinţă spre perfecţiune“.

Rabindranath Tagore a povestit cum a devenit poet, prezentând câteva aspecte din copilăria sa, faptul că a fost obligat să trăiască în mijlocul naturii şi să aibă o viaţă lăuntrică. “Aşa mi-am putut crea – spunea poetul – tovarăşi interiori şi astfel m-am jucat cu propriile mele visuri“. Ca poet a fost influenţat foarte mult de poemele Vişnava, care au fost o sursă de inspiraţie pentru el: “Ele m-au învăţat că Dumnezeu a trimis omenirii muzica, pentru ca omenirea să devină o simfonie de acorduri şi să cânte o serenadă divină. Poemele lui Vişnava sunt spontane, izvorâte din sufletul maselor. Iubirea domină în ele. Dar nu au de-a face cu o iubire absolută, ci o iubire concretă: iubirea dintre doi îndrăgostiţi, dintre soţ şi soţie, dintre părinţi şi copii, chiar şi iubirea dintre om, floare, copac, animale“.

Poetul şi-a încheiat conferinţa recitând două poeme în bengali, după care a plecat cu automobilul regal la Palatul Cotroceni, invitat fiind la dejun, de către regele Ferdinand. Regina Maria nu a fost prezentă la întâlnirea cu înaltul oaspete, deoarece nu îşi încheiase vizita în America. Regina a revenit în ţară abia la începutul lunii decembrie 1926, în urma telegramelor referitoare la înrăutăţirea stării de sănătate a regelui.

Comentând prelegerea susţinută de Rabindranath Tagore la Teatrul Naţional, Alexandru Tzigara Samurcaş scria în „Convorbiri literare” că „Tagore ne-a spus că nu a venit ca filozof sau ca profet, ci ca un poet ce-şi închina prinosul de dragoste şi de aceea nu ne-a vorbit decât de tinereţea lui şi de împrejurările în care şi-a descoperit şi desăvârşit geniul poetic”.

La Constanţa

De la Palatul Cotroceni, poetul şi familia sa au fost conduşi la Gara de Nord, de unde urmau să ajungă la Constanţa şi de acolo, pe calea apei să părăsească România.

La Constanţa, Rabindranath Tagore a fost întâmpinat de un numeros public şi de un comitet de primire, în frunte cu prof. C. Mureşeanu, care a adresat oaspetelui câteva cuvinte: „Scumpul nostru profesor al Asiei, al Europei şi al lumii întregi, sunt fericit să vă salut în numele oraşului Constanţa, în numele cetăţenilor, învăţătorilor şi copiilor. Cu sfială mă adresez ca dascăl al acestui oraş mic, marelui învăţător al lumii întregi. Ţara noastră cunoaşte ideile dumneavoastră pedagogice, psihologice şi filozofice şi le practică în şcoli. Ne-aţi văzut puţin timp ţara noastră mică, faţă de Asia, bătrâna lumii. Iubim India pentru că suntem şi noi o parte din sufletul ei, din unitatea cea mare a Orientului”.

La rândul său, Rabindranath Tagore a spus „Sunt adânc mişcat de cuvintele dumneavoastră, de dragostea ce mi-o arătaţi aci şi de toată ospitalitatea pe care mi-a arătat-o gentila Românie. Îmi pare rău că am stat puţin şi voi purta totdeauna în minte semnele de iubire şi amabilitate pe care mi le arătaţi”.

A urmat discursul ing. Jean Stoenescu-Dunăre care s-a adresat maestrului cu următoarele cuvinte: „Sunt însărcinat să vă transmit în limba engleză cuvintele de admiraţie şi omagiile pe care vi le aduce în clipele acestea Dobrogea. Ca şi celelalte popoare de pe glob, cunoaştem şi noi scrierile dumneavoastră poetice şi filozofice, inspirate din cea mai cerească armonie. Premiteţi-mi să vă spun că ţara noastră este locuită de un popor cu multe sentimente poetice. De aceea, în momentul în care vă despărţiţi de pământul românesc, vă rog să primiţi din partea noastră cele mai sincere urări pentru un bun voiaj spre patrie, cu adaosul urărilor inimilor noastre pentru o viaţă lungă, sănătoasă şi fericită în sânul familiei dumneavoastră. Nu ne uitaţi. Adio”.

Apoi, prefectul judeţului Constanţa şi comandorul vasului „Împăratul Traian” l-au condus pe Rabindranath Tagore spre cabinele ce-i fuseseră rezervate. La bordul vasului, prof. C. Mureşeanu i-a oferit poetului cartea sa “Educaţia mulţimilor”, scrisă în bună parte pe baza teoriei tagoriene, cu citate din operele sale şi “Anuarul Academiei Populare din Constanţa”, spunându-i că este o şcoală liberă, întemeiată pe aceleaşi principii.

Tot pe vas, l-a cunoscut pe marele poet şi Florica Botez, directoarea Şcolii primare de fete nr. 4 din Constanţa. Entuziastă admiratoare a lui Rabindranath Tagore după ce a citit câteva dintre lucrările sale publicate în limba română, aceasta a reuşit să pătrundă în cabină şi să stea de vorbă cu maestrul, cerându-i permisiunea de a-i scrie, lucru îngăduit de poet. Surpriza a venit un an mai târziu, când Florica Botez a primit răspuns la scrisoarea sa, din 15 iulie 1927, purtând emblema Universităţii Visva-Bharati din Shantiniketan iar textul era semnat de secretarul lui Rabindranath Tagore. Mesajul era scris în numele poetului, care se afla într-o altă călătorie, în Java şi Cambodgia pentru a studia „influenţele culturii indiene prin acele locuri”.

O scrisoare primită de la Tagore de către o admiratoare

Referitor la scrisoarea Floricăi Botez, secretarul lui Rabindranath Tagore scria: „Permiteţi-mi să vă mulţumesc pentru gândurile voastre frumoase dintr-o ţară îndepărtată. Aceasta dovedeşte realitatea unităţii spiritului uman pe care nu-l poate tulbura nici politica şi nici ideile preconcepute ale tradiţiei. Aţi devenit prietena noastră spirituală prin credinţa în idealul nostru Visva-Bharati, care reprezintă credinţa poetului nostru în omul universal. Nădăjduiesc că acest mesaj vă va găsi în deplină mulţumire sufletească, lucrând pentru binele frumoasei dumneavoastră ţări, cu care am fost uniţi prin vizita poetului nostru într-o strânsă prietenie, precum ne leagă o tainică prietenie şi de blândul vostru popor”. Scrisoarea se încheia cu un poem autograf al lui Rabindranath Tagore adresat Floricăi Botez.

După plecarea lui Rabindranath Tagore din România, în revista „Viaţa literară” din 3 decembrie 1926, a apărut un interviu cu acesta, semnat I. Valerian şi intitulat “De vorbă cu Rabindranath Tagore”. În acest interviu, poetul răspunde la o serie de întrebări legate de ţara sa, de literatura şi tradiţiile româneşti, de personalitatea lui Mahatma Gandhi şi despre şcoala pe care a înfiiţat-o la Shantiniketan.

În legătură cu India, Rabindranath Tagore a spus că spre deosebire de europeni, indienii iubesc natura iar „cultura indiană s-a născut în marile păduri virgine ale Indiei şi locul acesta natal, toată împrejurimea lui, i-au imprimat un caracter particular. Înconjuraţi de viaţa variată şi întinsă a naturii, oamenii noştri, hrăniţi şi îmbrăcaţi de ea, s-au legat şi s-au contopit cu schimbătoarele ei înfăţişări. India pune suprema nădejde pe armonia omului cu universul”.

Referitor la literatura română, poetul a ţinut să precizeze că despre ea i-a vorbit prietenul său, scriitorul francez Romain Rolland, când i l-a prezentat pe Panait Istrati. „Acest frate al dumneavoastră – a spus Rabindranath Tagore – are multă vigoare în scris, însă lucrând într-o limbă străină se luptă încă cu formele de expresie“.

În timpul vizitei în România, Rabindranath Tagore a dorit foarte mult să cunoască jocurile şi tradiţiile populare româneşti. Acest lucru a fost posibil datorită dr. Narsing Mulgund, (fost elev al lui Tagore la şcoala sa şi care l-a întâmpinat pe poet la venirea în ţară cu cuvinte de bun venit în limba bengali), care împreună cu soţia şi cele două fetiţe Sacuntala (10 ani) şi Indira (4 ani) l-au vizitat pe poet la hotel, unde acestea i-au prezentat câteva dansuri populare, costume populare româneşti şi i-au recitat versuri scrise de Mihai Eminescu. În discuţia cu I. Valerian, Rabindranath Tagore a ţinut să precizeze acest lucru, spunând că „am observat că există mult ritm în mişcări şi multă armonie în culori. Am auzit că aveţi o poezie populară interesantă. Fetiţa doctorului mi-a recitat din poetul dumneavoastră Eminescu. Aveţi o limbă destinată pentru ritm şi poezie. Dar poetul acesta trebuie să fi fost tare chinuit. Poezia sfârşea într-o mare revoltă (…cum nu vii tu Ţepeş Doamne….), în loc să se înalţe în imn de slavă. De ce într-o ţară aşa de mică, atât de mare amărăciunea”.

Tagore despre Mahatma Gandhi

Despre Mahatma Gandhi – luptătorul Indiei pentru eliberarea de sub colonialismul englez -, Rabindranath Tagore spunea că „este un om superior, cult, dar principiile lui nu pot face bine. Nu pot aproba principiile extremiste. El spune să boicotăm pe stăpânitori şi să luptăm prin violenţă. Avem peste un milion de indieni în slujba stăpânirii, care pot flămânzi la un moment dat pe drumuri. Nu avem forţe materiale de distrugere. Şi apoi India este atât de dezbinată. Şi astăzi chiar, un hindus când atinge cu mâna un frate din altă castă, se duce acasă de se spală şi face rugăciuni. Nu vom putea învinge decât prin unire şi forţă”. Aşadar, Rabindranath Tagore nu era de acord cu metodele de luptă ale lui Mahatma Gandhi, respingea violenţa şi afirma că numai prin unitatea poporului indian se putea obţine o victorie însemnată în faţa colonialismului englez.

În legătură cu Şcoala de la Shantiniketan, Tagore a declarat interlocutorului său că a creat-o pentru a ajuta la învăţarea limbii sanscrite „aici vin studenţi după ce au absolvit celelalte facultăţi ca să se specializeze. Mulţi profesori europeni ne-au vizitat şcoala şi au fost găzduiţi de noi, până şi-au terminat studiile. Primim cu bucurie pe străinii care ne aduc gânduri bune”.

Câţiva ani mai târziu, la 25 decembrie 1931, în ziarul “Cuvântul” a apărut un articol semnat Mircea Eliade şi intitulat „Vorbeşte Rabindranath Tagore”. Mircea Eliade a fost găzduit de poet la Shantiniketan Visva-Bharati şi în dialogul pe care l-a avut cu acesta l-a întrebat ce-şi mai aminteşte din călătoria sa la Bucureşti. Poetul a răspuns: „Ei bine aţi fost atât de buni cu mine, aţi fost atât de calzi şi de imediaţi faţă de operele mele, iar regele Ferdinand mi-a făcut cinstea să mă invite la Palat. Masa a fost atât de familiară, ca aici în Orient, unde poetul este mângâietorul şi sfetnicul regelui….eu aduc din România, ca deal

***

 IENĂCHIȚĂ VĂCĂRESCU, UN BOIER PRIBEAG

Poveştile exilului şi diasporei româneşti se constituie, fără îndoială, ca părţi valoroase ale trecutului nostru, ca istorii recuperate şi mijloace prin care aducem în atenţia cititorilor noştri oameni şi fapte, dar mai ales pilde înălţătoare despre dragostea de ţară a celor din vechime. Putem spune, fără să greşim, că înaintaşii noştri purtau în sufletul lor pământul străbun, limba şi credinţa moştenite de la părinţi. Aşa se explică modul în care au reuşit să edifice, prin luptă, ţara aceasta, o moştenire faţă de care noi avem, astăzi, misiunea de a o da mai departe urmaşilor. 

Istorisirea noastră se referă la viaţa unuia dintre cărturarii de seamă ai veacului al 18-lea, Ienăchiţă Văcă­rescu. Un om care a scris mult şi care ne-a lăsat un adevărat testament, cuprins în câteva versuri, privind datoria noastră, a celor de azi. A fost un om cu o autentică simţire românească, care a cunoscut amărăciunea exilului, deşi făcea parte din elita românească a veacului său. Aşa cum am mai menţionat în alte articole consacrate exilului şi diasporei, a fi parte a elitei boiereşti în Ţările Române însemna şi asumarea condiţiei de a trăi temporar sau definitiv în pribegie.

Ienăchiţă Văcărescu se naşte în anul 1740, ca fiu al marelui ban Ştefan Văcărescu şi al Eca­terinei Văcărescu. Tatăl său, Ştefan, era fiul lui Ianache Văcărescu, sfetnic apropiat al Sfântului Voievod Martir Constantin Brânco­vea­nu, iar această calitate făcuse ca, în nefastul an 1714, Ianache să fie ucis de către turci alături de domnul său. Mama lui Ienăchiţă era nepoată de soră a cronicarului moldovean Ion Neculce. Purtând numele bunicului său, ucis ca un martir la Constantinopol, Ienăchiţă se născuse într-o familie în care atât pe linie paternă, cât şi maternă existau vechi şi tragice poveşti ale exi­lului şi nici el nu avea să fie scutit de această povară. În copilărie, s-a bucurat de o frumoasă educaţie clasică, învăţând limbile greacă, franceză, latină, germană şi turcă. Unele surse istorice afirmă că ar fi făcut şcoală, o scurtă perioadă, şi la Veneţia, unde a învăţat limba italiană, însă Nicolae Iorga crede că, mai degrabă, a învăţat această limbă de la o rudă a sa. În mod cert, educaţia aleasă şi buna cunoaştere a celor mai de seamă limbi ale timpului său aveau să-i ofere accesul la cunoaştere, dar şi statutul pe care contemporanii săi i l-au atribuit pe când acesta era în floarea vieţii, acela de a fi fost cel mai înţelept şi învăţat om din Ţara Românească. Posteritatea l-a consacrat şi ca primul poet muntean, ca istoric valoros şi autor al primei gramatici a limbii române.

Exil temporar la Constantinopol şi Imperiul Habsburgic

În anul 1755, când tocmai împlinise vârsta de 15 ani, tatăl său, Ştefan Văcărescu, şi unchiul său, Barbu, au fost exilaţi pe insula Cipru din porunca domnitorului Constantin Racoviţă. Aveau să se întoarcă cinci ani mai târziu, dar, curând, din porunca aceluiaşi domn se pare, tatăl şi unchiul său au fost otrăviţi. În jurul vârstei de 20 de ani, Ienăchiţă Văcărescu începe să urce scara ierarhiei boiereşti, fiind vel comis, apoi vel căminar, ranguri secundare în administraţia statului fanariot. Tot acum, în jurul anului 1760, se căsătoreşte cu Eleniţa Rizu, al cărei frate, Grigore Alexandru Ghica, avea să devină mai târziu domn al Moldovei şi Ţării Româneşti. Din această căsătorie aveau să se nască două fete şi un băiat, Alecu, devenit şi el poet asemenea tatălui. Pentru că Ienăchiţă se temea de domnul care îi persecutase şi îi ucisese pe tatăl şi pe unchiul său, a luat decizia, în 1763, de a pleca într-un exil temporar la Constantinopol şi de a locui aici la socrul său, Iacovache Rizu, care era tergiman al Înaltei Porţi. Tergimanul sau dragomanul era o funcţie care astăzi este echivalentă cu cea de traducător.

Socrul lui Ienăchiţă Văcărescu se afla în permanenţă în preajma marilor dregători ai imperiului şi sultanului, fapt care îi conferea influenţă în lumea otomană. Timpul petrecut la Constantinopol de Ienăchiţă Văcărescu a fost utilizat pentru îmbunătăţirea învăţării limbilor străine, pentru înţelegerea realităţilor din capitala otomană, dar mai ales pentru a lega numeroase prietenii cu lumea diplomatică prezentă aici. Se scurseseră mai bine de trei ani de când Ienăchiţă se afla în acest exil, când şansa i-a surâs din nou. Domnitorul Alexandru Scarlat Ghica l-a rechemat în ţară, pentru că aici era nevoie de un om de valoarea acestuia. În 1768, domnia Ţării Româneşti este luată de cumnatul lui Ienăchiţă Văcărescu, Grigore Alexandru Ghica. Acesta îl numeşte mare vistier, dar îi încredinţează şi o serie de misiuni diplomatice, care presupuneau lungi călătorii. Pentru boierul Văcărescu, misiunile se vor dovedi simple, graţie abilităţilor personale.

În anul 1768 a izbucnit războiul ruso-turc, care se va stinge abia în anul 1774. În această perioadă, Văcărescu şi familia sa s-au refugiat la Braşov de teama ruşilor. Probabil din această perioadă datează vorbele care i-au fost atribuite lui Ienăchiţă: „Turcii care, deşi ticăloşi, îşi iau banii şi te lasă în pace, ruşii dorind să te înghită şi să te mistuiască”. Aşadar, acest conflict mili­tar îl silise să plece din nou într-un exil, în Imperiul Habsburgic, în Braşovul predominant german, căci locuitorii români se aflau în satele de la marginea oraşului, fiindu-le interzis să locuiască în oraş, deoarece erau consideraţi la acea vreme ca parte a unei naţiuni tolerate. În mai 1773, împăratul habsburg Iosif al II-lea întreprinde o vizită în Ardeal şi ajunge şi la Braşov, unde, printre alţi potentaţi locali, îl întâlneşte şi pe boierul muntean. În lucrarea sa Istoria otomanicească, Ienăchiţă descrie cu lux de amănunte audienţa acordată de împărat boierilor munteni fugiţi la Braşov, unde el serveşte ca interpret pentru împărat şi boieri, vorbind în limba italiană. De altfel, peste câţiva ani, împăratul şi boierul nostru se vor mai întâlni la Viena într-o altă audienţă.

Un mare cărturar

În 1774, sfârşindu-se războiul, Ienăchiţă Văcărescu a revenit în ţară şi a început o bogată activitate cărturărească. În 1780, el a contribuit la redactarea Pravilniceştii condici, prima condică de legi a Ţării Româneşti. Însă tot acum moare şi soţia sa. Avea să se mai căsătorească de încă două ori, pentru că şi a doua soţie a murit de timpuriu. După aceste evenimente nefericite ale vieţii sale, boierul muntean se apleacă asupra scrisului, iar lucrarea intitulată Observaţii sau băgări de seamă asupra regulilor şi orânduielilor gramaticii rumâneşti, care apare în anul 1787, se constituie drept o pre­ţioasă contribuţie la dezvoltarea şi cunoaş­terea limbii române, fiind prima gramatică a limbii române şi evident o operă care ni-l arată, o dată în plus, pe marele cărturar Ienăchiţă Văcărescu.

În 1788 ia din nou calea exilului, obligat de această dată de către domnitorul Nicolae Mavrogheni. Aşa ajunge la Nicopole. Era pentru a treia oară când boierul nostru trăia amărăciunea exilului. Cauza fusese aceea că el scrisese un memoriu către sultan în care critica abuzurile domnilor fanarioţi. În mod evident, exilul a fost pedeapsa cea mai aspră pentru un om atât de legat de patria sa. În exilul de la Nicopole, doi dintre fiii săi, născuţi de ultima soţie, au pierit din cauza condiţiilor aspre ale acestui regim de semidetenţie. De la Nicopole, boierul valah a fost trimis în exil la Rhodos, iar soţia a rămas la Nicopole. Aflat pe insula Rhodos, Ienăchiţă avea să fie cel de-al doilea român, după Dimitrie Cantemir, care scria o Istorie a Imperiului Otoman, aceasta fiind o altă carte fundamentală a sa. În 1790, exilul său se termină şi revine la Bucureşti. Avea să mai trăiască încă 7 ani, trecând la cele veşnice în ziua de 12 iulie 1797.

Moştenirea culturală a lui Ienăchiţă Văcărescu se reflectă în calităţile sale de poet, filolog, dar şi istoric: o suită de 14 poezii, o gramatică a limbii române şi o istorie a Imperiului Otoman. Referitor la cea din urmă scriere, Gabriel Ştrempel, care a scris studiul introductiv şi prefaţa la ediţia din 2001 a Istoriei otomaniceşti, spunea că aceasta conţine cele mai moderne texte de limbă românească. Eruditul boier Ienăchiţă Văcărescu şi-a cinstit patria, Biserica strămoşească şi limba română, manifestându-se, de-a lungul întregii sale existenţe, ca o flacără arzătoare pentru neamul său. A sprijinit Biserica, fiind ctitor de lăcaşuri şi sfătuitor al înalţilor ierarhi, a sprijinit întemeierea de şcoli şi a lăsat o uriaşă moştenire spirituală, atât de frumos şi cuprinzător formulată în versurile cu valoare testamentară: „Urmașilor mei Văcărești/Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Ș-a patriei cinstire”.

***

 INDIRA GHANDI, UCISĂ DE GĂRZILE DE CORP

Pe 31 octombrie 1984, două dintre gărzile de corp ale Indirei Gandhi, Satwant Singh și Beant Singh, au asasinat-o în grădina reședinței Primului Ministru din Safdarjung Road nr. 1 în New Delhi.

Pe când se îndrepta spre locul unde trebuia să înregistreze un interviu acordat marelui actor Peter Ustinov, care filma un documentar pentru televiziunea irlandeză, a trecut pe o poartă păzită de cei doi bărbați, iar când s-a aplecat să-i salute în stilul tradițional, aceștia au deschis focul cu pistoale semiautomate, o rafală de șaisprezece gloanțe.

Indira Gandhi a murit în drum spre spital, în mașina oficială, dar a fost declarată decedată câteva ore mai târziu.

În întreaga ţară a fost declarat doliu pe o perioadă de 12 zile. A doua zi, sicriul cu corpul neînsufleţit al premierului a fost depus la casa memorială închinată lui Jawaharlal Nehru. Prin faţa sicriului, au trecut membri ai guvernului şi ai parlamentului, personalităţi ale vieţii politice, care au exprimat condoleanţe membrilor familiei defunctei.

De asemenea, mii şi mii de locuitori ai capitalei au venit în faţa catafalcului, peste tot s-au desfăşurat mitinguri de doliu, iar la Delhi au ajuns reprezentanţi ai diferitelor state pentru a aduce un ultim omagiu fostului prim-ministru al Indiei.

Agenţia de presă Indinfo a difuzat biografia oficială a Indirei Gandhi, care a călăuzit destinul poporului său timp de aproape două decenii și a jucat un rol important pe arena mondială, militând pentru o lume a păcii și pentru apărarea dreptului popoarelor la independenţă.

Indira Gandhi s-a născut pe 19 noiembrie 1917, la Allahabad, unul din centrele mișcării pentru libertatea Indiei. Fiică a lui Jawaharlal Nehru, cel dintâi prim-ministru al țării după dobândirea independenței, în 1947, Indira a fost membră a Partidului Congresul Național Indian. Începând din anul 1955, a fost membră a unor organisme de conducere ale formațiunii politice, iar din ianuarie 1978, a devenit preşedinte. În ianuarie 1966, a fost aleasă de Parlament în funcţia de prim-ministru al Indiei, pe care a deţinut-o până în anul 1977. În urma victoriei în alegerile legislative din ianuarie 1980, Indira Gandhi a fost desemnată din nou premier al țării.

Nicolae Ceaușescu, președintele de la acea vreme al României, a vizitat India în 1969, iar Indira Gandhi s-a aflat în România de două ori, în noiembrie 1967 și în octombrie 1981.

„Venind dintr-o țară în care până nu demult femeia n-avea dreptul de a scoate sari-ul, iar tradiţiile şi mentalitatea îi fixau de milenii un cadru neînsemnat în viața social-politică, INDIRA GANDHI, cea de-a doua femeie prim-ministru din istoria lumii, conducătoarea unui popor de 514 milioane de locuitori, oferă astăzi imaginea puternică şi luminoasă a femeii, obligând istoria s-o înscrie pentru totdeauna în cronicile sale.

În Bucureşti, INDIRA GANDHI s-a întâlnit cu ziariştii români, indieni şi corespondenţii presei străine acreditaţi la Bucureşti, cu care a discutat în cadrul unei conferinţe de presă. La întrebările puse de redactorul revistei «Femeia», referitoare la rolul femeii în contextul general al lumii contemporane şi rolul pe care-l ocupă femeia în viaţa social-politică a Indiei de azi, primul-ministru a răspuns:

– Mi-e foarte greu să fac o împărţire strictă a omenirii în bărbaţi şi femei. Toate ţările sunt puse în fața unor anumite probleme. Probleme principale, cum sunt educaţia, învăţământul, locuinţele, folosirea braţelor de muncă, pe scurt o viaţă mai bună pentru populaţie. Se poate oare spune că femeile nu sunt în mod foarte apropiat legate de toate aceste probleme? Şi ca cetăţeni, şi ca mame. Aceasta cu atât mai mult în lumea contemporană, care este o lume într-o transformare rapidă, în care influențele sunt reciproce, fiecare țară suferind influența alteia, ceea ce determină o transformare permanentă a concepţiei despre familie.

Şi la acest capitol, femeia este chemată să ajute. În India, femeia a jucat un rol foarte important, un rol egal cu cel al bărbaţilor în lupta pentru obţinerea independenţei. Femeile au înfruntat aceleaşi pericole şi au fost nevoite să facă aceleaşi sacrificii ca şi bărbaţii. În momentul în care, după obţinerea independenţei, s-a trecut la o muncă de dezvoltare, femeia a jucat şi aici un rol deosebit de important.

La ora actuală, în India femeile ocupă posturi importante în domeniul administraţiei şi practică diferite profesiuni. Acest lucru nu se întâmplă numai la oraşe, ci chiar şi la sate. În multe consilii săteşti există preşedinte femei. În tipul de societate în care India se află, femeia a jucat un rol important în a determina adaptarea oamenilor la noile condiţii de viaţă, deoarece noi suntem încă foarte tradiţionalişti, tradiţii înăuntrul cărora femeii nu i se acorda un rol deosebit.

Cu toate acestea, în istoria noastră au existat femei care s-au evidenţiat în toate domeniile de activitate, inclusiv cel militar. India este însă o țară a contradicţiilor. Există chiar acum multe zone în care femeile sunt înapoiate. De fapt, chiar în aceeaşi zonă pot fi întâlnite femei care sunt foarte avansate şi, în acelaşi timp, femei care sunt foarte înapoiate. Numai prin învăţământ, cu timpul, vor putea aceste diferenţieri să fie înlăturate. Pe an ce trece noi vedem, însă, de pe acum, mari transformări în bine…”

*** Femeia, noiembrie 1967

În ianuarie 1989, Curtea Supremă a Indiei a pronunţat sentinţa definitivă de condamnare la moarte a lui Satwant Singhşi Kehar Singh, pentru asasinarea fostului prim-ministru Indira Gandhi. Sentinţa a fost executată la închisoarea Tihar din New Delhi, a informat la acel moment agenţia P.T.I.