vineri, 27 decembrie 2024

***

 GHEORGHE SION, UN POET UITAT....


GHEORGHE SION, de la moartea căruia se împlinesc astăzi 132 de ani, era odinioară un nume foarte răspândit în ROMÂNIA.... Poetul devenise cunoscut mai ales datorită poeziei “LIMBA ROMÂNEASCĂ ”, publicată în 1854, care a fost tipărită în toate manualele școlare și recitată sau cântată de mulți dintre elevi la serbările școlare:


Mult e dulce și frumoasă

Limba ce-o vorbim,

Altă limbă-armonioasă

Ca ea nu găsim.


Saltă inima-n plăcere

Când o ascultăm,

Și pe buze-aduce miere

Când o cuvântăm. (…)


La fel de cunoscute sunt „HORA NOUĂ ” și „PLUGUȘORUL ” lui SION, care se colindă și astăzi în toate colțurile ROMÂNIEI fără a fi cunoscut însă numele celui care l-a tipărit întâia oară, în preajma UNIRII PRINCIPATELOR.


Mâine anul se’nnoiește

Plugușorul se pornește

Și ăncepe-a colinda

Pe la case a ura.

Iarna-i grea, omătu-i mare

Semne bune anul are

Semne bue de belșug

Pentru brazda de sub plug.

Doamne binecuvântează

Casa care o urează

Plugușorul fără boi,

Plugușorul tras de noi!

Urați, flăcăi!

Strigați, măi!

Hăi! Hăi!

Hăi! Hăi!


SION a venit pe lume pe 22 mai 1822, în satul HÂRȘOVA din nordul MOLDOVEI, într-o veche și renumită familie boierească. Despre împrejurările nașterii sale povestea el însuși:


„Maică-mea, simţindu-se aproape a naşte, a plecat să meargă la CERNĂUŢI; dar când să treacă graniţa la vama de la MARMONIŢA, a fost apucată de durerile facerii. N-a fost chip a merge înainte, mai departe. Abia a fost timp să vie o babă din apropriere ca să o asiste; şi cum din norocire era cu o trăsură mare cu coviltir, vehiculul i-a servit de cameră şi de pat, şi în ziua de 22 mai 1822, pe la amiază-zi, am venit pe lumea aceasta în care trăiesc până azi, când scriu aceste rânduri”.


Tatăl lui a fost serdarul SION, care, pe când se afla la curtea domnitorului ŞUŢU, s-a căsătorit cu FROSA SKINA, fiica lui GEORGE SKINA, unul dintre capii ETERIEI. Părinţii nu au avut însă avere, astfel că viitorul poet nu a putut urma decât două clase secundare la Liceul SF. SAVA din BUCUREȘTI, unde fusese înscris de un unchi, după absolvirea cărora a ocupat un post la cancelaria ministerială din Iaşi, pentru a putea fi de folos celorlalţi fraţi ai săi, rămaşi orfani.


„Tânărul care își câștiga la o vârstă așa de crudă pâinea de toate zilele era foarte harnic la învățătură. Cerceta cu adâncă răbdare limbile străine: franceza, greaca, iar în orele de răgaz se ocupa cu poezia. Din cauza unor versuri satirice îndreptate contra rușilor, care erau stăpânii țărilor noastre pe acea vreme, își pierdu slujba și a trăit multă vreme fără ea. A luat parte la Revoluția din 1848 și, din această pricină, a fost silit să pribegească peste hotare, prin ARDEAL și BUCOVINA, împreună cu ceilalți revoluționari care erau capii acestei mișcări.


Sub GRIGORE GHICA, i se dă slujba de arhivar al Statului. Mai târziu vine la BUCUREȘTI, unde ocupă diferite funcțiuni publice și întemeiază o revistă literară, „REVISTA CARPAȚILOR ”, care a apărut între anii 1860 – 1861. Cât timp a stat în capitala MOLDOVEI, la IAȘI, poetul GHEORGHE SION a luptat mult pentru Unirea Principatelor. Câteva poezii de-ale sale scrise cu acest prilej s-au bucurat de largă răspândire.


Pentru munca deosebită pe tărâmul istoriei și al literaturii, a fost ales membru al Academiei Române. GHEORGHE SION a murit pe 1 octombrie 1892”, nota într-o scurtă biografie criticul și istoricul literar GHEORGHE CARDAȘ.

-Poetul a scris versuri patriotice în care a glorificat trecutul istoric, dar a avut și poezii îndreptate contra metehnelor societății românești din epocă. Cele mai cunoscute satire ale sale sunt “CENSORUL MEU ”, scrisă în 1845 și “AZI NEBUN ȘI MÂINE CUMINTE ”, publicată în 1853.


„Poezia care l-a făcut celebru este “LIMBA ROMÂNEASCĂ ”, ce era învățată pe de rost, recitată și cântată de toți românii și liberi, și subjugați, mai ales în vremurile grele când străinii erau stăpâni în țara noastră și prigoneau pe toate căile limba și obiceiurile românești. Poetul GHEORGHE SION va avea totdeauna în istoria literaturii românești o pagină de închinare și recunoștință pentru munca sa cinstită și patriotică pe tărâmul culturii…”, scria GHEORGHE CARDAȘ în revista ALBINA din octombrie 1937.


Deși nu a fost considerat un scriitor de primă însemnătate, motiv pentru care nu a putut pătrunde în cercul Junimii şi al Convorbirilor Literare, chiar dacă a avut relaţii bune cu unii membri ai mişcării literare, GHEORGHE SION rămâne un ilustru însufleţitor al conştiinţei naţionale, unul dintre eroii modeşti, dar exemplari ai luptei pentru realizarea unității naţionale.


Autorul faimoasei poezii „LIMBA ROMÂNEASCĂ “, care a fost tipărită la 1854, a cunoscut toate provinciile româneşti, a participat la mişcarea de intensificare a conştiinţei naţionale, a avut o bogată corespondenţă cu personalităţi precum VASILE ALECSANDRI (cu care a fost prieten toată viaţa), DIMITRIE BOLINTINEANU, ALECU DONICI, ION GHICA, fraţii HURMUZAKI (care l-au găzduit când s-a aflat în exil, în 1848, după nereuşita Revoluţiei de la Iaşi), NICOLAE IONESCU, LAURIAN, ION MAIORESCU, MĂLINESCU, C. NEGRI, PETRINO, IRACLIE PORUMBESCU, ION SBIERA şi alți reprezentanți ai generaţiei eroice.

-SION a fost şi la Adunarea de la BLAJ şi adesea a preamărit în scris patriotismul ardelenilor, care, la rândul lor, l-au preţuit, alegându-l membru de onoare al ASTREI şi cerându-i să scrie la publicaţiile lor.

-Urmărind corespondenţa poetului, care a fost publicată în 1939 de ȘTEFAN METEȘ, „Din relaţiile şi corespondenţa poetului GHEORGHE SION cu contemporanii săi“ (Cluj, Publicațiile Arhivelor Statului), cititorul poate reconstitui atmosfera unei întregi generaţii care a ştiut să sufere, să lupte şi să nădăjduiască la libertatea țării.


„Ca om era cald, simpatic, bun, plin de spirit și vervă, plăcut în societatea pe care o căuta bucuros. Scrisorile ce avem ni-l prezintă ca prieten sincer și devotat, care a înțeles și și-a impus mai mult să dea și să ajute decât să ia de la cei de care era legat sufletește prin firul tainic al prieteniei, care dura o viață, de pildă cu familia HURMUZAKI din BUCOVIA, cu ALECSANDRI.


A căutat, ca părinte, să dea copiilor săi cea mai aleasă educațiune. Poetul a fost căsătorit cu ELISA SION, iar fetele au făcut bacalaureatul în institutul doamnei ELENA MILLER-VERGHY: FLORICA, profesoară, s-a măritat după pictorul EUGEN VOINESCU, iar MARICA, după MATEIU CARAGIALE. Fiul său, Demir, a făcut studii strălucite de drept la PARIS, dar moare la vârsta de 23 de ani, lăsând în manuscris o lucrare prețioasă, ”ȘTIINȚA ȘI ECONOMIA POLITICĂ ”, care s-a tipărit pe urmă…


-SION iubea istoria, o citea și o studia cu plăcere. El a înțeles că, fără cunoașterea trecutului său, un neam orbecăiește în prezent și-și periclitează viitorul. Lumina și experiența trecutului asigură și îndrumă pașii de azi și de mâine ai neamurilor. „Oricâte cărți s-ar da românilor despre istoria lor, spunea, n-ar fi de prisos. Orice opere vechi sau noi trebuie să le strângem împrejurul nostru ca și niște tezaure ale naționalității noastre”.

preluare:Ioan Gherghina 

@ toată lumea

*†*


 Ne ducem toţi - Serghei Esenin - (Dăruit cu frumusețe fizică și cu o personalitate romantică, poetul care a înseninat literatura rusă).

Traducere-George Lesnea


Ne ducem toţi câte puţin, mereu,

Către-un liman de tihnă şi-mpăcare,

Poate curând va trebui şi eu

Bulendrele să-mi strâng pentru plecare.


O, dragi mesteceni, gingaşi şi subţiri!

Şi tu, pământ!Şi voi, câmpii ca marea!

În preajma sorocitei adormiri

Eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea.


Pe lumea asta am iubit nespus

Tot ce în trupuri sufletul adie.

Spun pace vouă, sălcii ce-n apus

Vă oglindiţi în apa purpurie.


Atât de multe gânduri am urzit,

Am scris atâtea cântece visate

Şi pe pământul trist sunt fericit

C-am respirat şi c-am trăit de toate.


Sunt fericit c-am sărutat femei

Şi-am lenevit pe iarba parfumată,

Iar fiarelor, ca unor fraţi ai mei,

Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.


Acolo ştiu că nu foşneşte-n zări

Cu gâturi lungi de lebădă, secara…

De asta-n preajma tainicei plecări

Eu mă-nfior şi-mi simt adânc povara.


Acolo ştiu că nu vor mai fi fagi

Nici holdele cu aur viu pe nume…

De asta poate mi-s aşa de dragi

Toţi oamenii cu care sunt pe lume

*†*

 NICCOLO PGANINI - ÎNGER ȘI DIAVOL AL VIORII


A fost o minune a timpului său şi n-a putut fi egalat până acum. A scos din vioară tot ce exista mai suav. Pentru arcuşul său vrăjit, era acelaşi lucru dacă vioara are patru coarde sau doar una. Cu siguranţă, datorită viorii Guarneri, a rămas un geniu al muzicii. Niccolò Paganini a trăit între 28 octombrie 1782 și 27 mai 1835.


„Napoleon al viorii”


În Genova, pe o stradă mică, îngustă şi întunecată, într-o casă cu un îngeraş şi un altar între ferestre, locuia familia Paganini. În 28 octombrie 1782, preotul parohiei înregistrează naşterea celui care va deveni gloria oraşului, a Italiei, a lumii. Un geniu!

Era o modă a timpului ca în orice salon din orice casă boierească să aibă loc concerte de muzică clasică. Pe la şapte ani, tatăl băiatului îi arată primele noţiuni de vioară. Copilul se dezvoltă în umbra camerei, cu ochii fixaţi în caietul de note, cu fruntea încreţită şi cu trupul chircit pe vioară. Pieptul său rămâne strâmb, umărul stâng mai sus, dând impresia că mâna dreaptă e mai lungă decât cealaltă.

La 10 ani, băiatul devine elevul violonistului Giacomo Costa, la catedrala San Lorenzo din localitate. Compune prima sonată pentru vioară, iar la 11 ani susţine primul concert la biserică. Cronicile elogioase îl numesc „Napoleon al viorii”. Ca să obţină sunete noi, tonuri duioase, micul virtuoz lungeşte arcuşul, întrebuinţează corzi groase.


Între viaţa de curte şi prinţesele care-l adoră


La acea vreme, toată Europa era îmbibată de influența franceză, iar Napoleon Bonaparte era conducătorul unui imperiu, cu sediul în Paris. Își mărită surorile sale în Italia, creând astfel o curte prin care controla tot.

În 1805, sora lui Napoleon, Elise, căsătorită pe fugă de către împărat, devine prinţesă de Lecca, oraşul italian faimos datorită petrecerilor populare. Prinţesa nu era frumoasă, ducea o viaţă imorală şi era înconjurată de artişti.

Dă strălucire Curţii ei prin întemeierea unui teatru şi angajarea unei orchestre. Niccolò îşi ia vioara sa Guarneri, ajunge la Lecca, se înscrie la concursul pentru postul de dirijor, la Curtea Elisei. Prinţesa se îndrăgosteşte de violonist, iar dragostea lor urcă la cote sufleteşti incendiare, o vreme.

Violonistul se plictiseşte de dragostea prinţesei, de viaţa de curte şi de salon și profită de împrejurare, cerând un concediu pentru turnee. La Livorno, găseşte o lume fără etichetă. Intră în scenă, calcă într-un cui, iar atunci când vrea să-şi potrivească vioara, lumânările cad de pe pupitru, iar publicul râde zgomotos. La primele măsuri i se rupe coarda „mi”, iar Paganini cântă pe trei coarde „Sonata Napoleon”. Aplauze furtunoase la final.

Paolina, sora mai mică a lui Napoleon Bonaparte, de o frumuseţe rară, pe care împăratul o izolase la Torino, îşi petrece timpul în serbări fastuoase. Ca să atragă lume, îl aduce pe Paganini la curtea sa. Relaţia lor de dragoste se derulează în mare taină şi mister.

Din nou, împăratul Bonaparte îşi mută sora la Florenţa, ca ducesă de Toscana. Oraşul era guvernat când de comisari francezi, când de agenţi austrieci.  Lumea de acolo trăia o viață fără vlagă, numai zidurile palatului arătau virilitatea politică.

În 1808, Niccolò Paganini se întoarce la Florenţa, la curtea Elisei, care-l avansează căpitan de gardă, îl copleşeşte cu decoraţii şi daruri. Acesta apare în salon în uniforma militară, prinţesa îl trimite să îmbrace haina neagră impusă de funcţia de dirijor de cor, el o înfruntă în public refuzând, apoi se conversează cu doamnele din salon, şi, târziu în noapte, fuge din Florenţa.

În 1813, violonistul ajunge în Milano, oraşul cu străzi largi, clădiri monumentale, dotat cu cele mai frumoase teatre din lume, şi dă concerte. Teatrul „Scala” avea 3.500 de locuri, era de mult celebru, iar Niccolò Paganini cântă „La Streghe”.

Un ziar din Leipzig anunță: toată lumea aleargă să vadă şi să-l asculte pe acest mag. Paganini este fără îndoială cel dintâi şi cel mai mare violonist din lume. (Allgemeine Musikalischee Zeitung, 1814)


„Am avut grijă să nu fac rău nimănui”


Vremea trece, iar violonistul este ispitit să se însoare. La Torino, în casa unui baron, i se prezintă o tânără cu o „figură îngerească şi inimă infernală”. La Bologna o cunoaşte pe Marietta Banti, dar tatăl fetei se opune căsătoriei. Multe femei şi-au propus să ajungă la inima şi finanţele mele, îi scrie prietenului Luigi.

Tinerele erau fascinate de muzica şi de farmecul personalităţii sale. Fiica unui consilier al regelui Bavariei, femeie măritată, s-a îndrăgostit de el după ce l-a auzit cântând, încât ajunsese să-și dorească să-și unească destinul cu violonistul.

Paganini îi scria lui Donizetti: … era fiica unui om prea ilustru din Germania. Aceste frumuseţi au un sentiment romanţios. Este adevărat, atunci când aud vibraţiile sunetelor viorii, toate plâng; dar eu nu mai sunt nici tânăr, nici frumos; am devenit chiar urât. Dentistul, vrând să-mi extragă o măsea cariată mi-a scos toţi dinţii maxilarului. Aşa cum sunt, toată viaţa am avut grijă să nu fac rău nimănui.

La Veneţia o întâlneşte pe Antonia Bianchi, o femeie frivolă, rea, vulgară, cu o înfăţişare antipatică. Tinerii fac vizite, se duc la petreceri, sunt trataţi ca soţ şi soţie. În 1825, se naşte unicul fiu, Achille. Antonia nu era femeia potrivită, se despart, are o moarte dubioasă, de care va fi suspectat Niccolò.


Caricat, defăimat, calomniat


În Italia, i se urzise legenda că, aidoma lui Faust, şi-a vândut sufletul diavolului spre a dobândi o grămadă de aur şi glorie eternă. Faima geniului creşte, duşmanii se înmulţesc. Numai dragostea prietenilor adevăraţi îi dă senzaţia caldă a vieţii.

Poeţii îi consacră poezii, curioşii se adună în jurul lui pe stradă, se ţin după el, îi pun întrebări, îl ciupesc, îl pipăie, să se convingă că nu este Satana. Pictorii sunt pe fază și-i fac primele portrete. Pieptul bombat, privirea în faţă, piciorul stâng scos înainte şi arcuşul adus peste braţ, ca o sabie, obrazul slab cu arcadele proeminente şi o cută adâncă în stânga – aşa îl desenează pictorul Ingres.

Niccolò Paganini vrea să adune bani pentru a concerta prin Europa. În cursul unui turneu în Sicilia, medicii îi recomandă odihnă multă şi tratament naturist. Tuşeşte, face o cură de lapte de măgăriţă. E slab, se mişcă straniu, are tenul palid, nasul de vultur şi degetele osoase. Devine omul legendei sale.

Puţini ştiau că nu-şi vânduse sufletul, ci avea tuberculoză. Purta un pardesiu lung şi gri, ca să pară înalt. Călătorea cu trăsura prin oraşele imperiilor europene, înfăşurat în blană şi înfundat în adâncul trăsurii, cu vioara sa şi cu fiul său, Achille.

O caricatură vieneză îl prezintă cu părul vâlvoi și cu ochii ieşiţi din orbite. În spatele său joacă în horă schelete, se mai văd capete de pisici şi o femeie asasinată. Asemenea poveşti vindeau bine ziarele timpului. Profesorul Schottky adună material biografic, începe să scrie o carte despre viaţa sa. Calomniatorii îl urmăresc, îl defăimează.

În 1828, doctorul Benneti, un tânăr medic care l-a îngrijit la Viena, lasă un studiu despre fiziologia organismului lui Paganini: după ce executa o piesă, părea un om cuprins de un acces de epilepsie; avea pielea rece şi acoperită de transpiraţie abundentă, ceea ce făcea necesar să i se pună o blăniţă; pulsul nu i se simţea şi dacă era întrebat ceva, ori nu răspundea, ori răspunsul său era scurt şi adesea fără legătură cu întrebarea. În noaptea următoare concertelor, nu putea să se odihnească, rămânea într-o stare de agitaţie continuă. Oricât ar fi fost de obositoare, concertele rămâneau un mod de a exista.


„Un diavol şi un înger al viorii”


Când Niccolò Paganini soseşte la Paris, Berlioz era în mare vogă. Liszt trăia de câţiva ani pe acolo, Chopin intra în lumea Parisului, abia în 1831. În arta viorii, Paganini întrunea în persoana sa interpretul, virtuozul şi compozitorul. Era un diavol şi un înger al viorii, acuzat că închisese sufletul amantei sale în sicriul sonor al instrumentului său. Era un inimitabil şi fantastic virtuoz, care face să se creadă în puterea vrăjilor. (Theophile Gautier)

Muzicienii epocii au căutat să explice arta lui, i-au cercetat compoziţiile, gândind că ar fi trebuit să descopere un secret paganian în care ar sta vraja care topea inimile cucoanelor şi hipnotiza bărbaţii.

Cu faima a două imoralităţi: ucigaş al soţiei şi vândut Satanei, ajunge în Anglia. Îi scrie prietenului său: Teatrul tot – parter, loji, galerie – părea o furtună, vacarmul vocilor, ondularea batistelor, pălării agitate în aer… Acest triumf este măgulitor… Am cântat şi toate calomniile s-au transformat în laude, imposibil de povestit. Întreg auditoriul dintr-o pornire voluntară s-a urcat pe bănci, pe scaunele parterului, pe loji, ai fi crezut că vor să se arunce. Tu poate crezi jumătate din ceea ce-ţi spun, iar eu nu-ţi spun decât jumătate din ceea ce este.

Se povestește că afişele unui concert dat de Paganini la Paris anunţa publicul că marele virtuoz va cânta întregul program pe o singură strună. În seara concertului, Paganini angajează o birjă care să-l ducă la teatru. La finalul cursei, îl întreabă pe vizitiu ce-i datorează, iar acesta-i cere zece franci. Eşti nebun de legat, e o sumă uriaşă, strigă artistul. Nici vorbă, un bilet la concertul dumneavoastră costă dublu, adaugă birjarul. De acord, zâmbi Paganini, sunt gata să-ţi plătesc 20 de franci, însă cu condiţia să mă duci cu trăsura pe-o singură roată. Birjarul recunoscu că Paganini are dreptate şi se mulţumi cu un franc şi jumătate. (Sursa: George Sbârcea: „Muza cu şi fără haz”)


Părăsind arta, părăsind viaţa


Nu-i e frică de moarte. Deşi e bolnav, vrea să vină în ajutorul umanităţii suferinde şi dă concerte în scopuri caritabile mai ales pentru săraci. Sunetele viorii şi aplauzele mulţimii alungau orice suferinţă din trupul său. Ştia că, părăsind arta, părăseşte viaţa.

Proiectează o Academie de Muzică la Parma. Îşi redactează testamentul. Durerile sunt mari, îl chinuie febra, tusea, îşi pierde vocea. Medicii nu-l ajută. Colecţionează instrumente din familia viorii: Guarnieri, Stradivarius, Amati.

O frumoasă prietenie se naşte pe viaţă între Paganini şi avocatul Luigi Guglielmo, care îl va ajuta în toate procesele sale. E nevinovat în multe dintre ele, dar iese umilit, pierzând bani. Primeşte sentinţa Curţii de Apel din Franţa prin care este obligat să plătească daune statului Francez, deoarece plecase cu bani din Franţa, în urma concertelor date acolo.

Un executor judecătoresc francez îi pune sechestru pe instrumentele muzicale. Muzicianul se simte din ce în ce mai rău, expectorează sânge, trăieşte în chinuri de nedescris, nu se poate hrăni. Preotul parohiei îi propune să se spovedească şi să se împărtăşească. Niccolò Paganini îi spune că va scrie spovedania pe o tăbliţă de ardezie. Era 27 mai 1835. În timp ce mânca, se îneacă, iar un atac violent de tuse porneşte o hemoragie. Se afla în casa Contelui de Cessole din Nisa când și-a dat sufletul.


Înhumat şi deshumat, jumătate de secol


Pentru că Paganini fusese declarat eretic, episcopul Galvano refuză înhumarea în cimitirul de la Nisa. Sicriul este depus în pivniţa casei unde a locuit. Superstiţioşii inventează scene nocturne despre vântul sinistru şi gemete care se aud.

Din pivniţă, coşciugul este îngropat lângă zidul unei rafinării de ulei. Pe motiv că l-ar fi distrus reziduurile uleioase, l-au dezgropat şi transportat clandestin pe Coasta de Azur, unde n-a stat prea mult. Îmbălsămat şi pus într-o cutie albă, apoi în una din lemn de nuc, apoi într-o cutie de zinc sigilată, este îmbarcat în secret pe vaporul ce pleca la Genova, în 1844. Cutia de zinc e depusă în vila Paganini, la Polcevera, apoi este îngropat tot în mare secret.

Fiul său, Achille, obține cu greu în 1845 aprobarea unei slujbe religioase în biserica din Parma, apoi reînhumarea în grădina Vilei Gajona  – proprietatea familiei – lângă nişte chiparoşi.

Mulţi violonişti au trăit sub vraja lui Niccolò Paganini, atunci când era viu, dar Ondricek a vrut să-l vadă mort. La insistenţa violonistului ceh, Achille deschide sicriul tatălui său. Chipul defunctului conservat impecabil era urmat de schelet. Hainele erau putrezite.

Rămăşiţele pământeşti ale muzicianului de geniu se odihnesc în grădină 20 de ani. În 1876, nepotul viononistului, Attila Paganini, obţine de la Vatican anularea hotărârii de erezie.

În sfârşit, Niccolò Paganini poate fi înmormântat într-un cimitir catolic, la Parma. După o viaţă furtunoasă, o moarte grea şi curioşi doritori să-i vadă cadavrul, oasele nu-şi găsesc încă odihna în ţărână. În 1896, Primăria oraşului Parma hotărăşte mutarea cimitirului. Sicriul schimbă iar groapa. Trecuse mai bine de jumătate de secol de când decedase, iar oasele sale nu-și găsiseră încă odihna în țărână. (Sursa: Ioan Ianegic, Paganini)


Magul viorii în România


În 1836, cu patru ani înainte ca Paganini să părăsească această lume, apare în „Curierul Românesc”, nr. 82, un articol care spune că vestitul muzician trăiește retras la moșia sa, de lângă Parma, spre a-și recăpăta sănătatea. Declară că toate compunerile care au apărut în străinătate sub numele său, nu sunt ale lui și că are de gând să dea publicului în grabă o culegere completă cu lucrările sale adevărate. Preocuparea de a-și publica operele într-o ediție proprie, bine îngrijită, era un gând obsedant, care nu fusese comunicat doar prietenului său, Filippo Zafferini, ci și presei.

Intenția sa luase caracterul unui angajament public, la împlinirea căruia ar fi trebuit să se simtă constrâns ca la o obligație morală, însă alte preocupări urgente îl frământau. Când declarase toate acestea presei, Paganini venise bolnav la vila Gajona, în orașul cu cele mai frumoase violete, în speranța că i se va da posibilitatea de a forma o orchestră fără rival în Europa.

Doi ani mai târziu, tot în „Curierul românesc”, nr. 24, apare textul: Paganini trebuie să sosească la Londra săptămâna aceasta. Se zice că s-a angajat a cânta la teatrul Drury Lane.

Tot în acel an, Ludovic Wiest venise de la Viena la Bucureşti şi era comparat cu Paganini, dar lumea nu ştia mare lucru despre faima marelui compozitor şi muzician. Wiest devenise animatorul saloanelor bucureştene din vechile familii boiereşti, unde apare ca instrumentist; ajunge să cânte prin vechile grădini bucureştene.

Pe la 1858, criticul Nicolae Filimon publică nişte articole care alcătuiesc o biografie a muzicianului, în ziarul „Naţional” din mai şi iunie. Sunt nişte rezumate după lucrarea muzicianului François-Joseph Fétis, care a scris prima biografie Paganini. Cartea lui Filimon trezeşte curiozitatea românilor pentru aspecte ale vieţii şi muzicii artistului.

De la acest episod trec 30 de ani, până când se întâmplă un eveniment în viaţa muzicală românească. Sub profesoratul lui Robert Klenk şi Carl Flesch se introduce la Conservatorul din Bucureşti studiul unor lucrări de Paganini în anul V: „Moto perpeto” şi în anul VI: „60 de variaţiuni pe aria Barucabá”, „24 de Capricii” şi „Concertele”.

În 1906, concertează la Bucureşti Franz von Vecsey şi prezintă la primul său concert „Le streghe”. Un an mai târziu, un profesor de la Conservatorul din Bucureşti, R. Malcher s-a încumetat să execute, alături de o tânără pianistă, Olimpia Mărculescu-Gheorghiade, aceeaşi piesă muzicală. De atunci, încet, încet, numele marelui virtuoz mag al viorii devine prestigios în București, apoi în România. (Sursa: Ioan Ianegic, Paganini)


George Enescu recomandă violoniştilor să nu se despartă de „Capricii”


George Enescu a fost un mare admirator al celebrului violonist, i-a studiat epoca, biografia şi majoritatea compoziţiilor, reuşind să pătrundă în psihologia compozitorului italian, în modul său de a gândi şi a simţi.

În stagiunea 1915-1916, Enescu a avut 16 concerte, în calitate de solist. Printre alte lucrări, a prevăzut în programul său şi multe piese compuse de Paganini („La streghe” şi „Capricii”). Recomanda tuturor violoniştilor să nu se despartă toată viaţa de cele „24 de Capricii”. Personal, le studia nu numai din punct de vedere tehnic, ci şi din punct de vedere al conţinutului, a ceea ce trecea de simțuri și ajungea la suflet.

***

 LEGENDE ȘI OBICEIURI DE IGNAT


Ziua de pomenire a Sfântului sfințitului Mucenic Ignatie, purtătorul de Dumnezeu – zi cunoscută în popor ca fiind Ziua de Ignat - a fost întotdeauna cea mai tragică zi din viața porcilor, aceste simpatice și nevinovate animale domestice. 

 

De Ignat - legende și superstiții

 

Obiceiul de a tăia porcii în ziua de Sfântul Ignat – această adevărată noapte a Sfântului Bartolomeu în lumea porcină, după cum o numea în glumă George Ranetti – are o istorie cu mai veche decât suntem tentați să credem. Despre daci se știe că sacrificau porci în ziua solstițiului de iarnă pentru a hrăni Soarele cu carne, astfel încât acesta să prindă puteri și să renască. Datorită acestei ofrande ziua începea să crească și soarele își reintra în drepturi.


Legendele mai spun ca în noaptea de dinaintea Ignatului porcii se visează cu mărgele roșii la gât și că li se arată Ignat, care le vestește cu următoarele cuvinte că vor fi sacrificați:


Porc gras,

O măciucă-n cap,

Și te culcă lat!


De teama morții care îi pândește, porcii care nu sunt sacrificați de Sfântul Ignat nu se mai îngrașă începând din această zi. Aceiași legendă mai spune ca de Ignat fiecare om trebuie să vadă sânge și să zică:


Ignat, Ignat

Porc umflat!

 

De Ignat - credințe și obiceiuri

 

De sacrificiul porcilor tăiați în această zi se leagă multe alte credințe și obiceiuri. Iată doar câteva dintre ele:

 

„Sângele porcului tăiat în ziua de Ignat trece în popor ca un leac neîntrecut pentru o serie întreagă de boale mai ales atunci când porcul a fost negru. Mulți adună sângele porcului negru într'o strachină cu mei. După ce se usucă, acest amestec de mei și sânge este afumat și măcinat. Eficacitatea lui ca leac la copii, contra spaimei, a guturaiului și a halucinaților se îndeplinește tocmai peste un an.  

Untura porcului tăiat de Ignat e folosită la vrăji sau ca leac la vite. În unele locuri, la țară, se păstrează numai câte o bucată de carne de porc negru, care e sfințită la biserică în ziua de Bobotează. Cu această bucată de carne își fac apoi oameni fricțiuni în părțile în care îi ține vreun junghi. Un mort, bănuit a fi strigoi, poate fi uns în acea zi cu untură de porc. În sicriul mortului se pune și o cracă de măceș, pentru ca strigoiul să se încurce în spini dacă totuși ar reuși să fugă din sicriu.


Credința că pentru a fi ferit de boale trebuie neapărat să vezi sânge în ziua de Ignat, este foarte răspândită în popor. Cei ce nu au posibiltatea să taie tradiționalul porc, sunt îndemnați de cei bătrâni să taie măcar o pasăre; cu cât mai mare, cu cât vezi sânge mai mult, cu atât vei fi mai bine ferit de boale.  

 

Femeile nu au voie să lucreze în acea zi decât după ce au văzut sânge. Dacă n'au tăiat nici porc, nici pasăre, trebuie să împungă cel puțin creasta unei găini negre, pentru a-i vedea sângele. Apoi se pot apucă de muncă. Dacă nu îndeplinesc aceste datini, legenda spune că Ignat le urmărește până ce le înnebunește și mor. Ignatul îl țin cu sfințenie mai ales femeile însărcinate, ca să nască copii voinici. Nu trebuie lucrate în acea zi straie femeiești - pentru ca femeia să nu geamă ca porcul. În sfârșit se mai spune că Ignat cere neapărat o victimă de ziua lui."  

 

(articolul „Ignat, Ignat, porc umflat” - publicat în revista „Ilustraţiunea Română” - numărul special de Crăciun din anul 1933)


Tristă și înspăimântătoare zi, nu-i așa? Pentru a nu încheia articolul într-o notă atât de sumbră o să vă invit să citiți câteva versuri vesele, publicate de revista „Furnica” - numărul din 18 decembrie 1908:

 

Diatribă vegetariană de Ignat (umor)                             


Diatribă vegetariană


Crăciunul e zi sfântă, e zi de sărbătoare!...

O fi pentru voi oameni, dihanii fără cord,

Care-ascultați, reci tocmai ca vântul de la nor,

Guițul melancolic al porcului ce moare.


Cu zâmbetul pe buze, asasinați o scroafă!

Zadarnic plânge porcul, bărbatul drag al ei,

Zadarnic plâng orfanii, nevinovați purcei,

Când sângele-i se varsă, „pembẻ” ca o garoafă.


Spre-a vă’mbuiba stomacul, voi faceți hecatombă

Din porci!... Vai vouă însă când printre-acești martiri

Ura’mpotriva crudei, barbarei omeniri

Va izbucni grozavă cum explodeaz’o bombă!


Porceasca gintă pururi a fost sacrificată!

Nu-n almanachul Ghota, pe cei mai bravi strămoși,

Ci-n Almanachul Paţac, și-n maţ de caltaboși,

Modernul porc, cu jale, azi lăcrimând și-i cată!


O porci! Iată Decembre! Aceasta este luna

Când pentru voi Ignatu-i un Sfânt Bartolomeu!...

Șoriciul pachidermic când oare s’o’nroși

Simțind revolta rasei jertfite’ntotdeauna.


Când va suna guițul solemn al răzbunării?

Când vor pretinde porcii la viață dreptul lor?

Când vom vedea la Dacia-al porcilor popor

Urlându-și desnădejdea ca valul dârz al mării?


... Sosi-va ziua’care puterea’ți-o vei pierde

Vei fi silit macazul stomacului să’ntorci,

Și’n loc să fii călăul micilor mei porci,

Vei rumega la birturi cârnați de iarbă verde!...


Jorj Delamizil (pseudonim al publicistului George Ranetti)

***

 ȘI TOTUȘI VIN COLINDĂTORI


E perioada marii sărbători a Crăciunului. Ca și în alte timpuri, vestitori plini de bucurie, copii zgribuliți de frig, vin pe la ușile noastre să ne vestească Nașterea Mântuitorului. Chiar dacă, acum mai bine de un secol, “un bătrân moldovean” spunea în revista “Foaia Populară” – numărul special de Crăciun din 26 decembrie 1899:

„Din an în an datinele, obiceurile, credințele noastre, lăsate din bătrâni, își pierd tot mai mult din consistența lor, așa că, cel mult peste două generații nici nu se va mai pomeni de serbările, cunoscute sub numele de Colinzile Crăciunulul și ale Anului nou dacă tot astfel vor merge lucrurile. Astăzi chiar, în ajunul acestor două sărbători, doar prin mahalale și prin sate se mai păstrează obiceiul străbun de a umbla cu colinda. În orașe, și mai cu seamă prin străzile principale, nici nu se mai știe de acest obicei. Bogătașii închid porțile și nu lasă copiii cari vin cu colinda. Cât despre Irozi, Nunta țărănească, Steaua, nici nu se pomenește ca să se mai arate prin străzile din centru (...). E dureros de tot, ca aceste obiceiuri să dispară, și încă într-un mod atât de trist.”


A trecut mai mult un secol de la apariția articolului “Distrugerea datinelor noastre” din care am citat. Două războaie mondiale și 50 de ani de comunism au trecut peste noi. Și totuși colindele și obiceiurile de Crăciun nu au dispărut încă. Ele s-au transformat, s-au laicizat, au devenit comerciale uneori comercializat - dar nu au dispărut. Și nu s-a pierdut nici parfumul lor, mereu proaspăt. Ele trebuie doar duse mai departe. 

Tocmai de aceea am cules pentru voi câteva colinde publicate de revista “Realitatea Ilustrată” în numărul din 25 decembrie 1927. Colinde care se mai aud și astăzi – chiar dacă versurile lor sunt ușor schimbate…


DUMNEZEU ȘI SF. PETRU

 

Coborât-a, coborât,

Flori dalbe,

Domnul sfânt pe-acest pământ

Dumnezeu și sfântul Petru,

Dumnezeu

Și soțul său

De cu zori și până'n seară

Pe-o scară dalbă de ceară,

La mijlocul satului

La casa bogatului.

- Gata-i cina om bogat?

- Gata, gata pentru noi,

Nu pentru calici, ca voi.

Dumnezeu cu soțul său

Se luară și plecară

La capătul satului

La casa săracului.

- Bună seara om sărac

Gata-i cina de cinat?

- Gata-i gata, puținea,

Poftim Doamne lângă ea.

Dumnezeu și sfântul Petru

Se luară și plecară

Și așa îl d'întrebară:

- Uite Petre'n stânga mea,

Spune-mi mie ce-i vedea?

- Văd casa bogatului

Chiar sub talpa iadului

În cuțite

Ascuțite …

- Uite Petre'n dreapta mea,

Spune-mi mie ce-i vedea?

- Ce văzui mă bucurai:

Văd casa săracului

În mijlocul raiului

Stând cu mesele întinse

Cu făcliile aprinse.

... Se luară și sburară

Sus la cer se ridicară.


COLINDUL VITELOR

 

După dealul cel mai mare

                     Ler Doamne, Ler

Este-un iezer și-un pârău

Și se scaldă Dumnezău.

Tot se scaldă și se'ntreabă:

- Ce-i mai bun pe-acest pământ?

- Nu-i mai bun ca calul bun

Că te duce și te-aduce.

Iar se scaldă și se'ntreabă:

- Ce-i mai bun pe-acest pământ?

- Nu-i mai bun ca boul bun,

Că răstoarnă brazda neagră

Și revarsă pâinea albă.

- Ce-i mai bun ca oaia bună?

Că ea vara te hrănește

Și iarna te încălzește.

- Nu-i mai bun ca stupul plin,

Și ceară de lumânare.

- Ce-i mai bun ca sănătatea

Că ea le'ntrece pe toate,

                      Ler Doamne, Ler.


NOI UMBLĂM ȘI COLINDĂM

 

Noi umblăm și colindăm

Măruț, mărgăritar

Pe la uși de mari boieri

Dar boierii nu-s acasă

Că-s în codri la vânat.

Ei vânară cât vânară

Zi de iarnă până'n seară

Și nimic nu împușcară

Numa'un pui de căprioară.

Întins-au pușca să-l împuște

Și săgeata să-l săgete.

Hohaho, nu mă'mpușca

Măruț mărgăritar

Că eu nu-s cine gândești,

Eu-s lonu Sântionu,

Nănașul lui Dumnezeu

Și cumătru lui Sân Petru.

Ori ne dați, ori nu ne dați

O bucată de cârnaț,

Ori ne spuneți că n'aveți,

Nu ne țineți sub păreți,

Ca e anul prea sărac

S'a gătat făina’n sac.


CE VEDERE MINUNATĂ

 

Ce vedere minunată,

Lângă Vicleem s'arată.

Cerul strălucia.

Îngerul venia

Pe rază curată.


Păstorilor din câmpie

Se vestește bucurie

Că'ntru'un mic locaș

Din acel oraș

E sfânta Mărie.


În coliba păstorească

Vrut-a Domnul să se nască

Fiul Său cel sfânt

Nouă pe pământ

Să ne mântuiască.


Păstorii cum auziră

Spre locașul sfânt porniră

Unde au aflat

Pruncul minunat

Și îl preamăriră.


E Isus Păstorul Mare

Turmă ca el nimeni n'are,

Noi îl lăudăm

Și ne închinăm

Cu credință tare.


PE LUNCILE VIILOR

 

Pe luncile viilor

Lilion, și-al nostru Domn

Multe ploi că au plouat

Și luncile le-au spălat

Mândre flori au răsărit.

Dar la flori cine culege?

Mărioara, fată dalbă

Ca să-și facă o cunună

Și s'o poarte sănătoasă,

Sănătoasă și voioasă.

- Să-mi trăiți, să-mi văcuiți

Și ca pomii să'nfloriti

Și ca ei să'mbătrâniți.

Să fii gazda veseloasă

La astă colindă-a noastră,

Să trăiască stăpânii,

Să-și însoare flăcăii,

Să trăiască gazdele

Să-și mărite fetele.

***

 DOUĂ TRĂDĂRI


Două trădări au făcut ca două străvechi provincii românești – Bucovina și Basarabia - să fie înstrăinate. Povestea acestor trădări este astăzi foarte puțin cunoscută. Tocmai de aceea, cred că un articol publicat în numărul din 21 mai 1912 al revistei „Universul Literar” merită să fie citit chiar și după ceva mai mult de un secol de la prima lui apariție:

 

Pentru o tabacheră de aur și 5000 de galbeni

 

“La 1775, pentru o tabacheră de aur și 5000 de galbeni, generalul rus Rumanzof și-a trădat țara; a retras trupele ce comanda și a lăsat ca Bucovina să fie ocupată de trupele austriace. Trei tratate și ticăloșia unui domn al Moldovei - Grigore Ghica Vodă – au întărit furtișagul Bucovinei, ca fiind vorba numai de ocuparea unei fâșii înguste de pământ, unui drum de comunicație între Ardeal și Pocuția, după cum fuseseră păcăliți sau după cum se lăsaseră a fi păcăliți miniștrii turci. Și astfel istoria a avut să înregistreze smulgerea de către austriaci din pământul țărei românești a unui teritoriu care întrecea în îmbelșugare și valoare toată cealaltă parte a Moldovei, a peste 300 de orașe și sate care mai toate spuneau câte un fapt sfânt din istoria Moldovei lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș.”

 

Trădarea fraților Moruzi

 

“Cu Ardealul cotropit de mult, cu Bucovina îngenunchiată coroanei habsburgice, României îi mai era păstrată o lovitură. Despre cele ce s'au petrecut peste douăzeci de ani, despre urgia ce s'a revărsat iarăși asupra Moldovei când cu încheierea unui nou tratat de pace între ruși și turci la 1812, de astă dată la București, un istoric povestește precum urmează: Împrejurările în care se încheia tratatul acesta sunt din cele mai ciudate. În adevăr, Rusia find amenințată de Napoleon cel Mare cu un război groaznic, nu mai putea ține oștiri la Dunăre și prin urmare s’ar fi mulțumit să încheie pace cu turcii în orice condițiuni. Napoleon chiar înștiință pe sultan să nu primească pacea cerută de țar, mai puțin încă să încuviințeze vreo pretențiune a lor, căci el a declarat război Rusiei.


Din nenorocire, trebile din afară ale Porții se aflau atunci în mâinile fraților Moruzi, cari, ca toți grecii fanarioți, erau vânduți rușilor. Dragomanul Dimitrie Moruzi fusese însărcinat cu tratările păcii la București și lăsase să-i țină locul fratele său Panaiot. Acesta, cum primi ștafeta lui Napoleon, în loc să o traducă și să o dea Sultanului, o trimite grabnic lui Dimitrie, care numai decât o arată solilor rusești, în loc sa o dea lui Galip-Effendi, împuternicitul Porții. Galip-Effendi, în necunoștință de împrejurări, văzând că solii ruși nu mai cer amândouă principatele și că se mulțumesc cu Basarabia, iscăli pacea. Puțin după aceea trădarea Moruzilor se descoperi și, deși târziu, ei își primesc răsplata binemeritată; amândoi sunt decapitați, iar pe hârca lui Panaiot, lăsată în vileag trei zile, s'a scris:

 

“Cunoscând toate treburile politice ale guvernului său și unindu-se cu frate-său ca să le descopere vrășmașilor Statutul, trădătorul a plătit această crimă cu capul său”. Și astfel la 16 Maiu 1812, se rupe din pământul Moldovei altă fâșie, ca o fâșie de carne, de astă dată de ceilalți prieteni, de ruși. Istoria a înregistrat faptul așa cum s'a petrecut, în toată ticăloșia lui.”


Istoria își va spune desigur cuvântul


“Au trecut de atunci o sută de ani (notă: articolul citat a fost publicat în anul 1912). Afacerile politicești s'au schimbat și au schimbat mersul lucrurilor, de-au făcut ca ticăloșia să rămână ticăloșie, ba încă să sporească și să se întărească. Istoria își va spune desigur cuvântul asupra acestor afaceri politicești, asupra acestor o sută de ani trecuți și urmașii urmașilor noștri vor ști, vor trebui să știe cel puțin: cum de, vreme de o sută de ani s-au lăsat două milioane de români pradă celei mai barbare desnaționalizări; cum de, peste o sută de ani Rusiei, prietenă a României, îi vine gust să sărbătorească cucerirea Basarabiei; cum de, cu tot patriotismul de care se face atâta caz la noi în Capitala Țării Românești, numai tineretul s'a asociat la doliul ce este, ce trebuie să stea pururi în inimile tuturor românilor după pământul moldovenesc de pe malurile Nistrului, sărutat de ostașii lui Ștefan-cel-Mare și bătătorit acum de cazacii moscoviți. Cel puțin atât va trebui să se știe.”


Sursa: articolul “Cuvântul istoriei” – semnat A.A.D. – publicat în numărul din 21 mai 1912 al revistei „Universul Literar” – citită din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

***

 EDITH PIAF, MUZICĂ, ALCOOL ȘI AMANȚI


Trupul unei femei mărunte, de un metru patruzeci şi şapte, îmbrăcat cu o rochie neagră de o absolută sobrietate, ar fi ascuns bine temperamentul vulcanic, de n-ar fi fost vocea care-i trăda firea, la antipodul aparenţelor. Piaf i-a vrăjit pe toţi bărbaţii „ei“, adeseori i-a dat cu împrumut altor femei, toţi cei care prin ziare au fost botezaţi pe urmă “Domnul Piaf”, sau chiar şi atunci, pe loc! Pentru a-i cuceri, nu folosea vreun artificiu, doar emoţia vocii, care declanşa mereu acelaşi scenariu:îi chema la ea să bea un pahar, lângă pian, iar ei rămâneau până în zorii zilei; şi nu plecau niciodată înainte ca ea să-i părăsească.


În viaţa lui Edith Piaf şi-au făcut loc numeroase legende, pe care ea le-a întreţinut din plin, alegând variantele biografice care i se păreau mai “prezentabile“. Edith Piaf a contribuit la apariţia a două cărţi, Au bal de la chance (La sărbătoarea norocului) în 1958, prefaţată de marele admirator şi prieten Jean Cocteau, şi Ma vie (Viaţa mea), o antologie de interviuri acordate lui Jean Noli pentru France-Dimanche, apărută după moartea ei, în 1964:găsim acolo repetate aceleaşi anecdote…, dar cu poante diferite!


La fel ca Marlene Dietrich – cele două femei se adorau-, Edith Piaf şi-a construit mitul de-a lungul existenţei. Materia primă, faptele strict reale, depăşeau în pitoresc ceea ce lumea de-abia tolera într-un roman. Piaf nu inventa, ea aranja, ca un compozitor, grijulie să finiseze mica melodie a vieţii sale. Într-un singur aspect n-a trişat şi n-a negociat vreodată, pasiunea pentru iubire:“În viaţă e-o singură morală:că eşti bogat sau falit, fără iubire eşti halit.“


O copilărie de saltimbanc


O placă oficială aşezată pe Rue de Belleville, la numărul 72, afirmă căEdith Piaf s-a născut în plină stradă, în timp ce un spital din apropiere i-a înregistrat naşterea la 19 decembrie 1915. Ce contează, din moment ce e clar esenţialul:viaţa ei se va desfăşura pe stradă, până la vârsta de 20 de ani. Mama ei, Anita Maillard, e artistă ambulantă, mai cunoscută prin barurile din Belleville sub numele de Line Marsa. Fată de oameni sărmani, a dat peste un alt sărăntoc, Louis Gassion, un chipeş contorsionist de trotuar, mobilizat în 1914 şi trimis pe front. Pe fetiţa lor nou-născută, Anita o lasă în grija maică-sii, Aişa, de origine kabilă, o beţivană patentă. Într-o permisie, Louis Gassion o găseşte pe micuţa Edith într-o cocioabă greţoasă, plină de păduchi şi râie, sugând din biberon laptele amestecat cu vin roşu. O ia imediat şi-o duce la Bernay, în departamentul Eure, la propria lui mamă, care conduce cu mână de fier un bordel. Între 2 şi 7 ani, Edith se însănătoşeşte, apoi înfloreşte printre cele zece angajate ale stabilimentului. Va păstra o mare tandreţe pentru prostituate, fără a fi fost ea însăşi una, după cele mai multe mărturii.


În 1923, Louis Gassion, fără o para chioară, vine s-o ia cu el la drum pe micuţa Edith. Vor dormi prin hambare sau pe la amantele lui Louis, vor mânca pe sponci, nişte pâine, uneori înmuiată în vin. Edith îşi aminteşte că n-a zărit-o pe maică-sa decât o singură dată, într-un bar din Paris, cu acest comentariu al tatălui:„Aia de-acolo, poţi să-i dai un pupic, e mamă-ta… pe bune!“


Louis nu e nici lăudăros, nici demonstrativ, dar e în stare să renunţe la un pahar de lichior pentru a-i cumpăra o păpuşă fiică-sii, chiar dacă “scatoalcele“ sunt frecvente. Ceea ce o va face pe Edith să spună despre singurul bărbat care a protejat-o cât de cât:“Dintr-o mardeală ca lumea n-a murit nimeni.“Va explica astfel păruielile ei de mai târziu cu amanţii:“Când ai încasat-o mereu, nu te obişnuieşti prea repede să nu mai fii caftită“, ceea ce înseamnă, printre rânduri, că, dacă nu mori de pe urma unor bătăi, ele nu trec totuşi fără a lăsa consecinţe durabile.


Într-o zi de colectare a mărunţişului, pe când are 10 ani, Edith cântă, iar tatăl ei vede asta ca pe-un bonus:vor face echipă, până când se aventurează de una singură, la 15 ani, prin cazărmi, pe unde îşi rătăceşte repede himenul. La 17 ani, Edith întâlneşte un mărunt agent comercial, cu care se mută într-o cameră de pe strada Belleville. Dar fetiţa care se naşte din această relaţie moare la un an şi jumătate, în iulie 1935, dintr-o meningită fulgerătoare. Edith, care o lăsa ba pe la unii, ba pe la alţii, nu prea va vorbi despre asta, dar pe ascuns îşi va reproşa moartea ei. Iar la decesul celebrului boxer Marcel Cerdan, paisprezece ani mai târziu, nu va găsi decât imaginea iubirii materne pentru a-şi exprima durerea:“Nu era iubitul meu, era pruncul meu, copilaşul meu.“


Încă din primele câştiguri, îşi întreţine financiar tatăl şi mama – atunci când o localizează-, cu senzaţia că întoarce roata destinului. Louis Gassion moare de alcoolism în 1944, Line Marsa dintr-o supradoză, în 1945, dar Edith a apucat să facă pentru ei mai multe decât au făcut ei pentru ea. Totuşi va cânta despre taţi şi despre bărbaţi cu un zel neobişnuit;niciodată despre mame şi femei, decât dacă sunt prostituate, ca omagiu indirect, prin cântecele ei, pentru acel strop de căldură pe care l-a primit din partea lor.


Vremea protectorilor


În octombrie 1935, Edith îşi duce viaţa pe trotuare şi-l întâlneşte, în cartierul şic Etoile, pe Louis Leplée, patron la Gerny’s, un cabaret de lângă Champs-Elysées. Fascinat de vocea ei, o cheamă la audiţie. Edith e obişnuită să-şi înece bucuriile şi necazurile în alcool la Belleville, cu amica ei „Curviştina“ (“Momone“), nenorocita care-i va sta alături toată viaţa, şi e cât pe ce să rateze audiţia. Louis ăsta, al treilea bărbat din existenţa sa, încarnează tot ceea ce ea nu cunoaşte:e homosexual, discret, rafinat, bogat, puternic şi… de încredere! Ea îi va spune mereu „Tăticu“ (“Papa“). El o angajează imediat.


Din ziua următoare, Edith cucereşte tot Parisul intelectual, politic şi artistic, uluit de vocea ei şi de extrema sărăcie a ornamentelor sale. Cocteau o proslăveşte de la bun început, iar admiraţia lui nu va păli niciodată. Tăticu îşi botează cântăreaţa, mică şi fragilă, “Fetişcana Vrăbiuţă“ (“Mome Piaf“), întrucât “Fetişcana Vrabie“ (“Mome Moineau“) exista deja, era altcineva. Îmbrăcată sărăcăcios, Piaf se dovedeşte din start foarte conştiincioasă în privinţa repertoriului, intratabilă şi sigură de sine. Va cânta despre mediul său natural:vagabonzii, cartierele deochiate, alcoolul, caftelile, relaţiile sexuale de-o noapte, uitarea  înainte de toate, iubirea.


Spectacolele de gală şi reluarea primelor sale discuri la radio reuşesc să umple de invidie lumea din Place Pigalle, unde s-a stabilit de-acum. La fel ca-n Belleville, peştii dau târcoale şi, multă vreme, Piaf şi Momone le-au plătit taxă de protecţie. Dar atunci când, la 6 aprilie 1936, Tăticu cel bogat e găsit asasinat la domiciliu, privirile se îndreaptă fireşte spre Edith. Cine, din anturajul patronului de la Gerny’s sau din cel al lui Piaf, l-a omorât pe Leplée? Şi de ce? Nu se va şti niciodată. Fetişcana Vrăbiuţă, şicanată şi terfelită de presă, trebuie să se refugieze pe Coasta de Azur, unde trăieşte de pe urma unor spectacole aranjate de Jacques Canetti, impresar debutant şi producător al primului ei disc. Un an mai târziu, revenită la Paris, îşi cheamă în ajutor o veche cunoştinţă, textierul Raymond Asso, care i-a oferit deja Mon legionnaire (Iubitul meu din Legiunea Străină). El o iubeşte. În noiembrie 1937, o relansează pe scenă cu adevăratul prenume, Edith, făcînd uitată Vrăbiuţadin paginile ziarelor de scandal. Va fi un al doilea tată:o pune să citească, să studieze, mai ales cu compozitoarea Marguerite Monnot, care o va însoţi pe cântăreaţă în întreaga ei carieră şi-i va scrie muzica pentru cele mai mari succese.


Devenită cap de afiş, Edith Piaf evoluează pe o mulţime de scene pariziene, precum şi în diverse turnee până la război, când Raymond Asso e mobilizat pe front:asta o va scuti de neplăcerea de-a se despărţi din proprie iniţiativă! Căci Paul Meurisse, tânăr dandy încă necunoscut, care cântă la cabaretul de peste drum, îi place prea mult ca să nu-l ducă în camera ei de hotel din Pigalle. Va face din el un actor, ajutându-l să joace într-o piesă pe care Cocteau a scris-o pentru ei, povestea unei iubiri agitate. Asso descoperă că a trecut pe lista de rezerve, atunci când vine să-i bată la uşa camerei, într-o permisie, scenă de vodevil pe care curând Meurisse o va interpreta la rândul său…, dar în rolul încornoratului! Nici unul dintre bărbaţii lui Piaf nu se va supăra, fiindcă ea e cu totul altfel, artistă mai presus de toate, desprinsă de principiile burgheze.


Îmbrăţişează talente şi corupe soţi


Scenariul se repetă:ei îi aduc o melodie, ea cântă pentru ei, beau amândoi în jurul pianului, iar ea le şopteşte:“Rămâi peste noapte.“


Lui Piaf nu-i pasă de durere:o transformă în emoţie, pe măsură ce un amant îl înlocuieşte pe celălalt. La începutul războiului, se refugiază în zona liberă şi participă la Rezistenţă în felul ei, ascunzându-l pe Emer, care e evreu, apoi pe Norbert Glanzberg, un iubit tot evreu şi compozitor. Îi ia locul ziaristul Henri Contet, care se instalează cu ea la Paris, deşi e însurat. Edith Piaf declara cu umor:„Totdeauna m-am înţeles bine cu nevestele amanţilor.”Şi, într-adevăr, îi “restituie“, nu fără a-i fi transformat în textieri pentru cântece, ca pe Henri Contet, inginer ca formaţie, care i-a rămas un preţios colaborator. Edith Piaf nu era lipsită de moralitate, dar o avea pe a sa proprie, aceea a unei femei experimentate sau dezabuzate:e mai bine să fii amantă decât nevastă. “Totdeauna îmi iau catrafusele, asta e revanşa mea asupra femeilor frumoase“, glumea.


La întoarcerea în 1942, la Paris, Edith Piaf urcă din nou pe scena cabaretelor. S-a instalat la ultimul etaj al unui bordel ocupat de germani, dar unii biografi îi atribuie diverse acte de rezistenţă, departe de orice compromis. Imediat după sfârşitul războiului, paşii i se încrucişează cu ai frumosului Yves Montand, pe când încă e împreună cu Henri Contet:le impune un turneu în trei. Montand se lăfăie pe afiş alături de Piaf;cât despre patul în care s-ar fi lăfăit împreună, subiectul şi astăzi se mai dezbate.


De dragul lui Montand, Piaf mută şi munţii din loc. Îi găseşte primul rol important înLes Portes de la nuit [Uşile nopţii]de Marcel Carne (1946) şi îl obligă pe Contet să compună melodii pentru el. După ce Montand se lansează, ea îl părăseşte, la fel ca şi pe Contet, pentru Jean-Louis Jaubert, unul dintre membrii trupei „Compagnons de la chanson“, unde are un cuvânt greu de spus. La sfârşitul fiecărei iubiri, Edith se mută mai departe, un obicei la care nu va renunţa niciodată. Neavând nici o mobilă, puţin legată de anumite locuri, ea nu ţine decât la oameni, dar şi la ei doar o vreme:nu lasă iubirea să lâncezească.


New York, New York


Pe vremea aceea, adevăratul succes se măsura la New York. În 1946, Piaf se duce acolo, împreună cu cei trei colaboratori talentaţi care n-o vor mai părăsi:Robert Chavigny, la pian, Marc Bonel, la acordeon, şi Louis Barrier, impresarul ei. Compozitoarea cea mai devotată rămâne Marguerite Monnot, antiteza lui Piaf:veselă, fără griji, bine crescută, fostă speranţă a muzicii clasice. Textierii însă se schimbă în ritmul noilor întâlniri, al noilor iubiri. Reţeta Piaf funcţionează.


Trupa “Compagnons de la chanson“ o urmează în turneul american, iar Edith Piaf devine răsfăţata Statelor Unite, după câteva debuturi grele, în faţa unui public pentru care “Pariziană“ echivalează cu “Chanel“ sau “Moulin Rouge“. Până în 1948, turneele din străinătate se ţin lanţ, fără pauză:dincolo de Atlantic, dar şi în ţările nordice, mereu alături de preferatul trupei, , Compagnons“, Jean-Louis Jaubert, în ciuda vreunei năzbâtii, îndată ce el nu-i pe fază. Incapabilă să rămână singură, Edith înşală fără a trăda:ea nu-l reneagă pe partenerul titular, doar se “consolează“ lângă altul, chestiune de nuanţă! Lumea ştie precis dacă e bine dispusă, ori prost dispusă, după cuvintele cântecelor de dragoste pe care le compune, dar şi mulţumită unei ample corespondenţe, zeci de pagini în fiecare zi, adresate iubiţilor ei sau lui Jacques Bourgeat, un literat întâlnit la Gerny’s şi care a rămas confidentul ei.


La New York apare Marcel Cerdan, în primăvara anului 1948. E fascinat de aureola lui Piaf, descrisă de toţi, îndată ce începe să cânte, cu mâinile puse-n şolduri şi privirea rătăcită în depărtări. Ea ştie să facă tot ceea ce el nu ştie, să scrie şi să şlefuiască vorbele, în timp ce el încarnează tot ce iubeşte ea:nu e prea înalt (un metru şaptezeci), dar e vânjos, campionul Europei la box, categoria mijlocie. Se va purta cu el ca şi cu nimeni altul, şi nu va avea timp să-l părăsească ea mai întâi, ceea ce-l va împinge pe un prieten să spună:“Singurul bărbat care a părăsit-o a fost Cerdan, dar numai fiindcă a murit.“


Piaf şi Cerdan:iubirea magică


Magică pentru noi, magică şi pentru Piaf însăşi, care nu va avea niciodată prilejul să trăiască până la capăt gustul fericirii, într-o viaţă banală şi sedentară, iubirea dintre Cerdan şi Piaf e marcată de absenţă, lipsuri, durere. Meciurile boxerului îl obligă să meargă în toate colţurile lumii, soţia lui şi cei trei copii mici trăiesc la Casablanca. Edith îşi organizează turneele în funcţie de programul lui – un recital la Casablanca de Crăciun, de pildă, pentru ca el să se poată desprinde de familie de sărbători. Ea îi scrie, plânge, dar adevărata noutate e că ei nu se bat deloc. Toţi ceilalţi bărbaţi, chiar şi cei mai placizi, povestesc despre un proces de violenţă iniţiat de Edith, care-i împingea să-şi iasă din fire, ba chiar lovea prima, încât să-i determine s-o ia la bătaie, după care părea mulţumită şi îşi regăsea calmul. Crize de gelozie, pahare sparte, evadări şi episoade de alcoolism cu Momone, înşelătorii ostentative, a făcut de toate, însă alături de Cerdan apare o altă Piaf, blândă şi fidelă, care se uimeşte pe ea însăşi.


La întoarcerea lor împreună în Franţa, în septembrie 1948, după ce Cerdan tocmai a fost proclamat campion mondial în Statele Unite, noul cuplu e asaltat de presă la aterizare (bietul Jaubert, aflat în acelaşi avion, face feţe-feţe). Însă Piaf refuză să recunoască public idila lor, din respect pentru soţia lui, dar şi pentru că Cerdan nu intră în obişnuita categorie a “domnului“ Piaf. El e deja cineva!


Societatea vremii vibrează la unison, în faţa acestei iubiri evidente, dar adultere, de parcă Edith Piaf ar ocoli moralitatea cotidiană. Singurul ziar care a îndrăznit să pună titlul “Hoaţa de soţi“ şi-a atras furia publicului, la fel ca şi cel care a anunţat, după 0 înfrângere a lui Cerdan, “Piaf îi poartă ghinion”. Istoria cea mare, unde Piaf va avea o statură magică, o înghite pe cea măruntă:cine îşi mai aminteşte, cine a ştiut vreodată, cu excepţia specialiştilor, că Marcel Cerdan era însurat pe-atunci?


Piaf călătoreşte, munceşte, o evită pe Momone, îşi aşteaptă bărbatul, cântă pentru el de la distanţă, îi scrie kilometri de scrisori minunate, cărora el le răspunde cu tonuri la fel de pătimaşe. Ea nu-i cere să divorţeze. El îi propune această variantă, dar…


La 27 octombrie 1949, după un an şi jumătate de iubire nebună, avionul care îl aduce înapoi pe Marcel Cerdan, de la Paris la New York, spre Edith, se prăbuşeşte în arhipelagul Azore. Piaf, înnebunită de durere, hotărăşte că va cânta cu orice preţ în seara aceea:acolo, sus, el o va auzi. Intonează Imnul iubirii, cu propriile cuvinte premonitorii:“Dacă într-o zi te smulge viaţa din braţele mele, dacă mori, departe de mine…“ şi leşină pe scenă la pasajul “Dumnezeu îi reuneşte pe cei ce se iubesc“.


E prima dată când Edith Piaf cade în timpul spectacolului, prima dintr-o lungă serie. Cei paisprezece ani care îi rămân de trăit vor fi devastaţi de grave probleme de sănătate şi mai multe accidente de maşină. De la 20 de ani, Piaf luptă împotriva demonului alcoolului, dorinţa de-a uita, însă viaţa a trădat-o:soarta, în povestea cu Cerdan, iar apoi trupul ei, care începe să pretindă anestezice.


Văduvie adulteră şi căsătorie din interes


Timp de un an, Edith Piaf e în degringoladă, la marginea nebuniei:cade în misticism, participă la şedinţe de spiritism, e înşelată de şarlatani, care îi promit că va vorbi cu Marcel Cerdan pe lumea cealaltă, în schimbul unor sume colosale. Îi goneşte pe prietenii sinceri, care încearcă s-o prevină, Michel Emer, Henri Contet sau tânărulCharles Aznavour, secretarul ei (căruia i-a descoperit talentul bine cunoscut). Marinette, soţia legitimă a lui Cerdan, o invită până la urmă pe Piaf la Casablanca, pentru a-şi împărţi durerea. Piaf, la rândul ei, o invită la Paris, plătindu-i drumul şi cazarea, atât ei, cât şi copiilor, copleşind-o cu daruri, după bunul obicei.


Scena artistică o ajută să supravieţuiască şi să-şi menţină nivelul de trai, mai luxos ca niciodată, presărat de petreceri cu prieteni şi intervale de sărăcie lucie. Slăbită şi deprimată, încearcă o poveste de iubire cu Eddie Constantine, tânăr american chefliu pe care îl lansează în teatru, apoi în lumea spectacolului muzical, şi care-i va fi total nerecunoscător. Impresarul Louis Barrier i se înclină în faţa dorinţelor şi îi adoptă îndată pe toţi bărbaţii pe care ea îi reperează, adică pe amanţii ei.


Degeaba:Piaf nu mai face faţă. Atunci când îl întâlneşte pe Jacques Pills, un bărbat atent, îndrăgostit şi divorţat (de cântăreaţa Lucienne Boyer), altminteri textier talentat şi cântăreţ recunoscut (are vreo câteva admiratoare), ea speră într-0 iubire senină şi dezinteresată. El o iubeşte – dar ea? Îi scrie lui Jacques Bourgeat:“Cu cât îl cunosc mai mult pe Jacques, cu atât îl apreciez mai mult“. “A aprecia“:un verb foarte departe de registrul său năvalnic!


Piaf nu se mai încrede în iubirea nebună, funestă, şi se mărită pentru prima dată în viaţa ei, la New York, în septembrie 1952, având-o ca martor pe Marlene Dietrich, întâlnită în lumea cabaretului din New York, îndată după război. Cele două femei împărtăşesc aceleaşi pasiuni:hipnoza revărsată asupra mulţimilor şi vraja asupra bărbaţilor, mai mult din nevoie decât din dorinţă. Piaf, spre deosebire de Marlene, nu manifestă nici un fel de reţinere pentru poveştile de iubire, dar caută mai degrabă un braţ de încredere, decât sex. Nu se ascunde de amanţi, sub straie monahale, ci se îndreaptă spre ei ca o mamă sau ca Pygmalion, şi o priveşte pe necruţătoarea Marlene cu admiraţia pentru cineva cu care nu seamănă.


Măritată patru ani cu Jacques Pills, Piaf se străduieşte să-i fie fidelă, dar nu-i e uşor, mai ales că trupul 0 părăseşte, îndemnând-o la excese. Atinsă de reumatism articular deformant, are dureri atât de mari, încât i se prescrie un tratament cu morfină, de care devine dependentă şi pe care 0 combină cu alcool, analgezic temeinic şi vechi complice de zile negre. Jacques Pills încearcă s-o ţină la distanţă pe celebra Momone, s-o scape de ispita pierzaniei, 0 încurajează să urmeze tratamente de dezintoxicare, dar rezultatele sunt mereu provizorii. Deşi foarte slăbită, Piaf îşi continuă activitatea pe scenă, emisiunile, înregistrează discuri, obţine un triumf american în 1956, la Carnegie Hall – trei mii de spectatori, un record pentru o franţuzoaică-, fără a mai pune la socoteală cele câteva roluri cinematografice. Cedează atunci câtorva amanţi, printre care Jean Dréjac, unul dintre cei mai buni textieri pe care i-a avut.


Jacques Pills, om cumsecade, dispare la fiecare escapadă a ei şi revine mai târziu, până la divorţul din 1958. Edith Piaf se mută atunci singură, pe Bulevardul Lannes, ultimul ei domiciliu, cel mai constant. Vechea frenezie a iubirilor reîncepe:tânărul Georges Moustakidevine răsfăţatul ei, înainte de pictorul american Douglas Davisşi alţi câţiva. Concerte, amanţi şi nopţi scurte, Piaf rezistă doar cu ajutorul stimulentului preferat al epocii, Maxiton, şi al antidotului său calmant, Gardenal. În 1960, îşi adaugă în repertoriu “şlagărele“ luiCharles Dumont, care n-are rolul de amant, ci, fireşte, de sclav:“Eram obiectul ei. După trei luni, eram stors.“Nimeni nu poate ţine ritmul cu ea. Dar se epuizează:între 1959 şi 1962, petrece opt luni din treizeci la spital.


A doua căsătorie şi cântecul de lebădă


Într-o seară de februarie din 1962, la cabaretul Patachou, Edith Piaf se blochează cu ochii pe fiul unui frizer de suburbie, frumosul Théo Lamboukas, pe care-l botează “Sarapo“, sarapo însemnând în greacă “te iubesc”. Ca de obicei, îl duce la ea acasă – cântatul, pianul, paharele ciocnite, oboseala-, îi spune „Rămâi peste noapte”. El nu va mai pleca niciodată. Are 26 de ani, ea are 47 şi e bolnăvicioasă ca o babă, cu mâinile şi corpul deformate, abia mai ţinându-se pe picioare de-a lungul concertelor. Lumea o persiflează din greu, atunci când îl pune să cânte şi pe Théo, considerat un gigolo. Toţi îşi fac griji pentru banii lui Edith, mai ales când cei doi se căsătoresc, la 9 octombrie 1962. Dar lumea habar n-are cum stau lucrurile. Theo o va iubi, va avea grijă de ea până la sfârşit şi îi va cinsti memoria, chiar la mult timp după moarte. Piaf are ochi buni!


Împreună organizează un concert la Olympia, Theo în deschidere, apoi un turneu francez, în timpul căruia Piaf nu se ridică din patul de boală decât pentru a urca pe scenă, unde se menţine doar prin transfuzii de sânge, făcute cu o oră mai devreme. În 1963, epuizată, cu ficatul ciuruit de “viaţă“, droguri şi analgezice, face o comă hepatică periculoasă. Începe atunci stagiunea de adio, plină de cântece interpretate pentru prietenii care defilează prin vila închiriată cu acest prilej pe Coasta de Azur. Acolo se stinge din viaţă, la 9 octombrie. E adusă în taină la Paris, potrivit ultimei sale dorinţe, şi moartea e anunţată oficial în data de 11, în aceeaşi zi cu a lui Cocteau. Mii de oameni se perindă pe Bulevardul Lannes, prin faţa trupului îmbălsămat, patruzeci de mii de parizieni o însoţesc la cimitirul Pere-Lachaise. Theo se pierde în uitare, înainte de-a muri şi el, neconsolat, într-un accident de maşină în 1970.


Această iubire de ultimă oră a mângâiat sfârşitul vieţii lui Edith Piaf, astfel încât ea poate şopti, într-unul dintre cele din urmă interviuri la radio, cuvintele cu care voia să rămână în amintirea noastră:“Ce-am aşteptat eu de la iubire? Păi, ceea ce mi-a şi oferit… Minunea, tristeţea, tragicul, extraordinarul.“


Sursa:

Catherine Siguret, Femei celebre pe divan

***

 LA ȘCOALĂ NU ȚI S-A SPUS CĂ...................... 1. Energia ar fi fost gratuită dacă nu-l manipulau pe Tesla iudeii așkenazimi; 2. Eminesc...