***

 – Domnule Creangă, ce reprezintă pentru dvs. noaptea dintre ani?

– Povestea porcului.

– Ce invitați aveți anul acesta?

– Ivan Turbincă, Moș Ion Roată, Popa Duhu.

– Domnișoare?

– Fata babei și fata moșneagului.

– Care este meniul?

– Cinci pâini

– Altceva?

– Capra cu trei iezi.

– Cine vi le-a adus?

– Moș Nichifor Coțcariul.

– Și cât v-au costat?

– Punguța cu doi bani.

– Ce dorință vă veți pune la miezul nopții?

– Fă-mă, mamă, cu noroc,

  Și aruncă-mă în foc!

***

 Nicolae Labis a murit pe 22 decembrie 1956... S-a nascut pe 2 decembrie 1935...

Nicolae Labiș încă nu împlinise nouăsprezece ani când a scris „Moartea căprioarei”. Poemul uimește și azi prin dramatism și prin expresivitatea lui energică.

Deși a fost recitat de nenumărate ori − pe scenele unor teatre, la serbările școlare, la radio, la televiziune −, deși a fost menționat, analizat, reprodus în antologii de către critici și istorici literari, ilustrat de graficieni, pastișat de epigoni, rămâne în continuare surprinzător. Nu s-a oficializat. Nu și-a pierdut noutatea, care se reconstituie la fiecare nouă lectură. Și nici nu și-a pierdut misterul prin suprasemnificare. Cumplita secetă din 1946 (când viitorul poet abia trecuse de zece ani) este rememorată distorsionat în poem, devine o halucinație. Aceasta nu înseamnă că imaginile își pierd claritatea. Ele capătă, dimpotrivă, o pregnanță ieșită din comun, ca și cum cineva ar da butonul intensității culorilor și al contrastului la maximum. Autorul povestește, la timpul prezent, cum, copil fiind, îl urmează pe tatăl său, la o vânătoare de capre clandestină. „Vânătoarea foametei în munții Carpați”, „la ceas oprit de lege și de datini”, are drept justificare morală supremă disperarea: „Dar legea ni-i deşartă şi străină/ Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,/ Iar datina şi mila sunt deşarte,/ Când sorumea- i flămândă, bolnavă şi pe moarte.” Ca și în „Sofie’s choice”, răscolitorul roman al lui William Styron (care avea să apară însă abia în 1979), în poemul unui autor de nouăsprezece ani neîmpliniți din România, într-o țară comunistă, a optimismului obligatoriu, este evocată trăirea sfâșietoare a cuiva care trebuie să hotărască pe cine salvează și pe cine sacrifică dintre ființele dragi. Preferința pentru un asemenea subiect – găsit printre amintirile sale de adolescent care deja a trăit prea multe pentru vârsta lui − dovedește excepționalul instinct artistic al lui Nicolae Labiș. Sora lui, Margareta Labiș, povesteste ca, Nicolae Labis a scris poemul intr-o noapte. Atât, o noapte! În august 1954, Nicolae Labiș a venit de la București acasă, la Mălini, pe neașteptate, explicându-le alor săi că va rămâne în casa părintească două săptămâni ca să se odihnească. După ce a mâncat, a luat de la o vecină un cal și a mers călare, ferit de ochii lumii, pe malul râului Suha Mare, până la Poiana Mărului. Acolo a legat calul de unul dintre plopii care străjuiesc biserica și s-a așezat pe malul șanțului, cu capul în mâini (așa l-a văzut un flăcău care a trecut pe acolo cu o căruță). Reconstituia probabil, în minte, momentul cu vânarea căprioarei, petrecut cu opt ani în urmă, în timpul secetei din 1946, într-o poiană din apropiere. Seara s-a întors în casa părintească, s-a închis în camera lui și a lucrat neîntrerupt până spre miezul nopții. Apoi, s-a dus entuziasmat la mama lui, care încă nu adormise, și i-a spus că a scris un poem foarte bun, pe care i l-a citit cu glas tare. I-a mai spus că trebuie să plece în zori la București ca să-l publice cât mai repede, fiindcă vara șefii sunt plecați în concedii și cenzura este mai laxă.A plecat cu autobuzul la 6 dimineața (spre dezamăgirea surioarei lui, Margareta, care, la trezire, nu l-a mai găsit în casă), apoi a luat trenul de la Fălticeni, iar la Dolhasca l-a schimbat cu alt tren. Acolo, într-un compartiment, l-a întâlnit pe Fănuș Neagu, pe care îl cunoștea, i-a mărturisit că a scris un poem mai inspirat decât altele, iar Fănuș Neagu a vrut să-l citească. Atunci, Nicolae Labiș și-a dat seama că… nu avea manuscrisul la el. Îl uitase în casa părintească! În acest timp, la Mălini, Margareta a găsit foile cu poemul împrăștiate de curent prin cameră, le-a adunat, le-a pus în ordine și i le-a trimis prin poștă fratelui ei la București (aflând de la mama lor ce important era pentru Nicolae poemul). Dacă poșta nu și-ar fi făcut datoria, această capodoperă a literaturii române ar fi dispărut în neant! Dar manuscrisul a ajuns la destinație. Nicolae Labiș s-a bucurat primindu-l și l-a dus la „Viața Românească”. Cu sprijinul lui Ion Horea, poemul a apărut în numărul din octombrie al revistei.Margareta Labiș povestește în premieră (într-o confesiune publicată în paginile revistei „Curtea de Argeș” din octombrie 2014) ce s-a mai întâmplat după încheierea cu bine a acestor peripeții : „La puțin timp după apariția poemului în «Viața Românească», am primit un colet «cu valoare». Avea mărimea a doar două cutii de chibrituri. I-am recunoscut scrisul fratelui meu – el scrisese adresa pe colet −, dar nu bănuiam ce se putea ascunde în surprinzătorul pachețel. L-am desfăcut cu grijă: sub capacul albastru al unei cutioare se afla un strat, bine presat, de bombonele de mentă gumate. Dezamăgită, le-am aruncat pe pat, la întâmplare. «Ce glumă!». Dar, printre bombonelele împrăștiate am văzut un mic ceas de mână, cu brățara de argint, cu cadranul și limbile aurite. Era înfășurat cu grijă într-o scurtă scrisoare de mulțumire, încheiată simplu. «La mulți ani!» Era primul meu ceas. Avea o frumusețe aparte. L-am purtat mult timp, chiar și după ce s-a defectat ireparabil. Îmi amintea de fratele meu .”

***

 Cea mai mare nenorocire din cariera lui Constantin Tănase

În seara zilei de 22 decembrie 1937, un incendiu îngrozitor a distrus Teatrul Eforie, în care avea loc premiera revistei lui Constantin Tănase. Focul a mistuit cu o furie oarbă toată munca lui Tănase, toate costumele și toate decorurile, a distrus scena și sala și a lăsat pe drumuri, în pragul sfintelor Sărbători, aproape 200 de oameni, personal artistic, tehnic și administrativ. Această năpastă lovește pe marele actor român, pe Constantin Tănase, după 30 de ani de teatru, timp în care n-a primit subvenție de la nimeni, a plătit statului milioane de lei impozite, a făcut să trăiască mii de oameni și ne-a dat nouă, tuturora, spectacole de artă, adevărate clipe de mulțumire sufletească pe care nu le putem uita.

Dar năpasta focului l-a lovit crunt de data asta, dărâmându-i fără milă o cetate de iluzii pentru noi, iar pentru el, o muncă agonisită cu sudoarea actorului și a întreprinzătorului.

Pe ruinele fumegânde stă astăzi un om pe care soarta l-a lovit nemilos și nedrept. Nedrept, acesta e cuvântul, pentru că omul acesta a fost și este un om de bine, care a construit școală și biserică, a ajutat la construirea unui sanatoriu pentru actori, a ajutat cu banul său lumea veșnic împovărată de griji a actorilor.

Ruinele fumegânde rămase după focul nemilos trebuie să ne cutremure inimile. Iar nedreptatea pe care o suferă un om de muncă și talent cum e Tănase ne îndeamnă pe noi, care îl cunoaștem, să ne adresăm dumneavoastră, domnule director, rugându-vă a face să ajungă glasul nostru la opinia publică pentru ca o subscripție să fie lansată în favoarea și pentru ajutorarea lui Constantin Tănase.

Toți cei care au zâmbit la glumele lor, tuturor celor cărora le-a descrețit frunțile și le-a deschis inimile, fie și pentru câteva clipe, le adresăm apelul nostru, convinși că el va găsi înțelegere.

Iar domniei voastre, domnule director, care, atât de bun și simțitor pentru lumea artiștilor, ne veți da ospitalitatea în coloanele ziarului dvs., dați-nevoie să vă mulțumim din adâncul inimii.

Sala Eforiei era arhitixită de public la premiera „Cărăbușului“. Locurile la balcoane, loji și parter, toate erau ocupate. Numeroase scaune suplimentare au fost așezate lateral și pe cărarea din mijlocul sălii. Când deasupra capului d-lui Constantin Tănase, singur în scenă, zburau scântei și fâșii arse, lumea credea că e un efect de montare. Popularul comic spunea tocmai cupletul bucătarului-șef al revistei „Poftă bună la Tănase!”

Puiu Maximilian, comperul revistei, a observat primul focul, din culise, și a intrat în scenă strigând: Foc! Evacuați sala! A fost un moment de uluială. Apoi panica s-a deslănțuit în furii de sarabandă, întețită de țipetele femeilor înspăimântate. S-au lansat lozinci de calmare a spiritelor, dar femeile n-au putut fi potolite. În strigăte și bocete sinistre, ele se îmbulzeau spre ieșiri, cu părul despletit, fețele livide, rochiile sfâșiate. Disperate, se agățau de chica bărbaților ce își făceau loc cu umerii sau înfigeau unghii în mâinile întâlnite la întâmplare. Din nefericire, drumurile erau barate de scaunele mobile puse suplimentar, peste care cei căzuți înălțau movile de uriașe caracatițe. Dacă ieșirile ar fost libere și zăpăceala n-ar fi fost întețită de isteria femeilor, evacuarea sălii s-ar fi putut face în condiții satisfăcătoare, fără stâlciți și răniți.

Cei care am rămas la urmă în sala am avut o priveliște de un tragic impresionant. Cred că tuturora ne-a jucat în ochi catastrofa din biserica de la Costești și i-am simțit fiorul. O fâlfâire fierbinte și roșie de moarte. Scena era o ramă de flăcări care trimitea văpăi spre fotolii; sala era o nebunească Valpurgie, bloc de mișcări dezordonate.

Noroc că scurt-circuitul a cuprins doar firele de pe scenă și lumina electrică a mai durat vreo 15 minute, minutele evacuării. Focul mânca lacom, cu plescăituri sinistre, din decorurile proaspăt vopsite — uleiul e inflamabil — cortinele și costumele din cabine. Îmbrăcați sumar, actorii și actrițele, orchestranții, lucrătorii și mașiniștii s-au refugiat în curtea Eforiei prin ușa din fundul scenei, despicată cu toporul. Geamurile sparte, ușile deschise a stârnit curent între scenă și sală. Fășii în flăcări au pornit în zbor spre ultimii spectatori care nu ajunseseră la ieșire. Unii au suferit ușoare arsuri.

Vârtejuri de fum înecăcios năvălesc în sală, pe culoare, în foaierul îmbâcsit de public. Pe coridoarele garderobelor, personalul de serviciu stătea la datorie.

Fete îngrozite și înlăcrimate mai distribuiau paltoanele celor care nu-și pierduseră capul și așteptau să se subțieze puhoiul ca să iasă și ei. Două garderobiere au fost găsite carbonizate sub dărâmături. Erau, desigur, fete necăjite, care veniseră cu elan la slujbă, voioase că au găsit de lucru, acum în ajunul sărbătorilor și în toiul iernei. Dar Crăciunul lor s-a prefăcut în scrum.

Scena ardea ca un rug imens. Vedetele și baletistele în costume golașe se salvaseră. Tănase, năucit, a fost scos cu sila de pe scenă. Când a aflat că toți din ansamblu au scăpat, Tănase a schițat un zâmbet de satisfacție. Apoi și-a amintit de calul adus în culise pentru un tablou din revistă: „Salvați calul! Nu-l lăsați in foc!”

Ardeau decoruri, costume, recuzită de milioane de lei; o întreagă avere neasigurată era prefăcută in cenușă. Gândul lui Tănase — sărăcit de dezastru — mergea spre animalul ce trebuia să-i fie tovarăș de aplauze. Calul a fost salvat. Gestul domnului Constantin Tănase descoperă inima unui om de treabă, a unui om care a înlănțuit multe fapte generoase în viața lui.

Incendiul de la Eforie aduce în discuție problema siguranței sălilor noastre de spectacole. Multe din aceste săli sunt vechi, șubrede, neigienice și n-au degajările necesare pentru cazul nenorocit al unui incendiu.

La Eforie, sinistrul n-a luat proporții catastrofale, fiindcă sala e spațioasă, cu degajări laterale spre garderobă. Și aci evacuarea s-a făcut anevoie, fiindcă o singură ieșire dădea în stradă, prin foaierul comun al Voxului, Teatrului Vesel și al Băilor Eforiei. Poliția, direcția generală a teatrelor, serviciul de arhitectură și cel sanitar al municipiului trebuie să reexamineze atent și cu simțul răspunderii sălile de spectacole, impunând deschideri laterale sălilor care nu au degajări suficiente pentru o evacuare rapidă.

De asemenea, poliția nu trebuie să îngăduie supranumerări în sălile de teatru și cinema. Spectatorii în picioare și scaunele suplimentare ocupă drumurile și barează ușile de ieșire, așa încât cea mai ușoară panică se poate transforma într-o catastrofă. La toate reprezentațiile asistă pompieri special detașați. Aceștia au oare un simplu rol decorativ? Căci, în afară de supravegherea fumătorilor, ei n-au la îndemână cele necesare pentru o intervenție imediată. Există doar aparate portative cu substanțe ce înăbușe focul.

La Eforie, pompierii prezenți în sală n-au putut interveni, căci cu pumnii nu poți potoli un incendiu. Guri de apă și furtunuri care să intre în funcțiune nu se găseau la Vox. Despre aparatele și substanțele speciale, nici pomeneală, încă o neglijență condamnabilă. Sala „Vox” n-are cortină de fier. Astfel, scena n-a putut fi despărțită de sală, fapt care ar fi micșorat panica și consecințele ei accidentale. Incendiul s-a iscat pe scenă, la o rivaltă de sus. El e datorit unui scurtcircuit, provocat desigur de o instalație electrică neglijent făcută. Supravegherea instalațiilor de lumină în sălile de spectacole, avându-se în vedere ca firele să fie bine izolate, e un imperativ ce trebuie respectat riguros. În această grozavă nenorocire a fost și un dram de noroc. Evacuarea sălii s-a făcut la timp, cu puțin înainte ca grinzile, balcoanele și lojile în flăcări să se prăbușească. Astfel n-am avut de înregistrat o catastrofă ce-ar fi îndoliat multe familii. Erau aproape 2.000 de oameni în sală, din toate clasele sociale ale Capitalei.

Palatul Eforia era asigurat. Tănase, însă, nu. Paguba lui e ruinătoare, aproape două milioane lei. Incendiul înseamnă un dezastru și pentru numerosul ansamblu, alcătuit din vreo 400 de persoane: actorii, baletul, orchestra, mașiniștii, lucrătorii, personalul de serviciu, plasatorii, garderobierii. Toți aceștia rămân fără de lucru, adică fără foc și pâine, acum, în ajun de sărbători, în toiul iernii care se anunță aspră. Desnădejdea e mare: spiritul de camaraderie și asistență va trebui să se manifeste prompt și eficace.

În ce privește „Cărăbușul“, desigur că n-a fost răpus de balaurul de foc. Talentul lui Constantin Tănase și darul lui de organizare vor găsi largi concursuri, mai ales că Tănase e atât de iubit pentru omenia lui, așa că, aidoma pasărei Phoenix, „Cărăbușul“ să reînvie din propria lui cenușă.

Cu privire la cele două femei găsite carbonizate, s-a stabilit precis că ele sunt cabiniere ale teatrului. Una din ele se numește Iosefina Schmidt, în vârstă de 46 ani, cu domiciliul in str. Samoil Vulcan Nr. 60. Sunt temeri că ar mai exista o victimă, dat fiind că o fată din baletul teatrului n-a putut fi încă găsită. Dintre răniți, cei mai mulți au fost pansați la „Salvare” și lăsați liberi. Singura rănită mai grav a fost domnișoara Dorstige Schimberg. Grație îngrijirilor care i s-au dat, d-șoara Schimberg a părăsit azi dimineață Spitalul de Urgență. Cât privește starea celor doi electricieni din serviciul teatrului, ea e simțitor ameliorată. În tot timpul zilei de ori, o mulțime imensă de curioși a staționat în față teatrului, privind ravagiile incendiului.

Incendiul de la Eforie a continuat să ardă până azi la amiază. Postul central de pompieri, rămas în tot timpul nopții la fața locului, sub comanda d-lui locot. Herman, a izbutit să-l stingă definitiv abia la ora 2 după amiaza. Au fost distruse complet de flăcări acoperișul și interiorul întreg al Teatrului Vox, acoperișul băii, acoperișul și întreg interiorul Teatrului Vesel cu tot ce se afla acolo; mobilier, recuzită, etc.

Spre Bulevardul Elisabeta nu a fost mistuită de flăcări decât cupola din mijloc. Întregul pod, precum și cele două etaje cuprinzând birourile Eforiei și apartamente de locuit, precum și magazinele de la parter au scăpat neatinse. Cele două cinematografe, “Daily” și „Corso”, pot continua să funcționeze în mod normal. Pagubele nu au putut fi evaluate precis. Se crede că se cifrează la câteva zeci de milioane de lei.

Cu toată străduința poliției și a oamenilor de bine și buna organizare a operațiilor de salvare, au fost totuși și hiene cu chip de om care au profitat de nenorocire pentru a jefui publicul. Astfel, multe doamne au fost trântite la pământ și apoi prădate. Acești tâlhari au mărit intenționat înghesuiala și panica, spre a putea opera în voie. În modul acesta a fost jefuită doamna Durma, din str. Mussolini No. 16, de o blană de lutru și de o brățară scumpă pe care o purta în seara reprezentației.

Alți mizerabili, profitând de zăpăceala generală, au tăbărât pe casiera teatrului, d-ra Jeana, care vindea bilete. Aceasta opunând rezistență, au luat-o la bătaie. Casiera pierzânddu-și la un moment dat cunoștința, hoții au crezut că au ucis-o și au furat toți banii din casă, vreo 209.000 de lei, cât se apreciază că ar fi fost rețeta la această premieră.

Astfel că domnul Constantin Tănase, directorul teatrului, pe lângă că și-a pierdut toată averea pe care o plasase pentru montarea acestei feerii fastuoase, a fost jefuit și de rețeta premierei, bani destinați pentru plata pictorilor, decoratorilor și tuturor meșterilor carr lucraseră până în ultimul moment pentru a asigura succesul reprezentației.

Incendiul care a distrus complet Teatrul Vox, în seara premierei, a devenit, prin proporțiile lui și prin împrejurările în care s-a produs, obiectul celor mai animate discuții. Dar noaptea de groază a trecut. Ruinele fumegânde ale Teatrului Vox s-au stins. Spectatorii și-au regăsit nu numai calmul, dar grație prezenței de spirit a Poliției Capitalei și cele mai multe din hainele și obiectele lăsate la garderobă în timpul panicii. Țipetele, leșinurile, micile accidente provocate de această nenorocie vor fi curând uitate. Un singur lucru rămâne, ca un trist și dezolant exemplu al ingratitudinii destinului: Constantin Tănase nu va mai avea unde juca. Actorul acesta atât de popular, cu un trecut de luminoase succese și cu reale merite în propagarea gustului pentru teatru va trebui acum, la începutul stagiunii de iarnă, să renunțe la orice activitate. Odată cu el, aproape 400 de artiști și tehnicieni vor trebui, sub lovitura acestei tragice întâmplări, să încrucișeze mâinile. Desigur, cazul în cruzimea lui nu are precedent la noi. Patru sute de oameni vor aștepta și primi Crăciunul cu durere și vor avea sărbătorile cele mai întunecate și mai amare.

Incendiul de la Vox a aruncat în stradă, pradă lipsurilor ce vor deveni din ce în ce mai crunte, oameni de talent și de recunoscută putere de muncă. Ce vor face ei, acum in iarnă? Omul bun și cinstit, directorul de netăgăduită energie și pricepere, actorul îndrăgostit de farmecul meseriei sale, Constantin Tănase nu va cădea atât de ușor sub lovitura întâmplării de miercuri seara. Ne e cu neputință să bănuim că un om care numai prin munca lui, neajutat și nesubvenționat de nimeni, a ajuns la rolul pe care-l joacă Tănase în viața teatrală românească, va putea fi doborât de un accident, fie el chiar de proporții considerabile. Cu teatrul ars până în temelii, cu decorurile și costumele distruse și cu trupa în stradă, nimeni nu poate arăta optimism și curaj. Dar nici să ne gândim la dispariția glorioasei companii „Cărăbuș” nu ne este îngăduit. Mai energic și mai întreprinzător ca oricând, Constantin Tănase va reuși într-un timp scurt să se refacă. Spunem acest lucru pe baza numeroaselor scrisori primite de noi și în care toți cititorii care ne scriu — dar absolut toți — propun organizarea unei liste de subscripții pentru plata regulată a personalului, până în clipa când Tănase se va ridica din nou!

Am căutat să stăm de vorbă cu actorii teatrului Vox. Desigur, toți sunt abătuți și neliniștiți. Totuși, sunt hotârâți ca atâta timp cât va fi posibil, să rămână în jurul lui Constantin Tănase și să-l ajute să-și facă un nou teatru.

Pe doamna Mya Apostolescu am găsit-o la prefectura de poliție, unde venise să caute numeroase lucruri pierdute în timpul incendiului. Am întrebat-o ce va face acum, când teatrul Vox nu mai există. Mi-a răspuns hotărâtă.

— În orice caz, rămân lângă d. Tănase. Până în clipa în care domnia-sa se va redresa complet, eu voi juca gratuit în trupa d-sale.

Fără îndoială, gestul e de o rară noblețe. Dar Mya Apostolescu are o situație specială. Ceilalți actori ai lui Tănase vor trebui plătiți. Pentru moment, numai marele public o poate face. Și o va face, deoarece Tănase binemerită deja acest public pe care a știut să-l delecteze cu talentul și verva sa. Nici un om care a asistat la unul din spectacolele lui Tănase nu va putea accepta ca ansamblul lui, alcătuit din aproape patru sute de inși, să rămână pe drumuri. Dragostea, încrederea și ajutorul marelui public vor trebui să-l ridice din nou pe Tănase în locul de unde l-a prăbușit un acident stupid.

La îndemnul ziarelor noastre, suntem siguri că vor răspunde toți acei care, pregătindu-se să petreacă sărbătorile în pace și veselie, nu vor înțelege să uite că aproape 400 de oameni au rămas în cea mai cumplită desnădejde.

Am reușit ieri să-l vedem pe domnul Tănase. Cu toată durerea și cu tot zbuciumul său lăuntric, popularul actor părea totuși calm. Mi-a mărturisit că dezastrul acesta îl va costa2 milioane lei. Deocamdată nu știe ce va face. Domnul Tănase a mulțumit celor care i-au trimis, cu acest trist prilej, calde dovezi de dragoste și admirație.

Este demn de relevat și elogiat gestul actorilor Teatrului Național din București, care au hotărât să cedeze leafa pe o zi în folosul camarazilor de la Vox. Prin hotărârea aceasta, actorii primei noastre scene au dat dovadă de un înalt spirit camaraderesc. De asemenea, Teatrul Alhambra a hotărât să cedeze actorilor de la “Vox” întreg beneficiul unui spectacol. Fără îndoială, gesturile acestea își vor găsi îndată imitatori. Ne e cu neputință să credem că ministerul artelor, de la care Tănase n-a primit niciodată subvenții, va lăsa să dispară una din cele mai glorioase companii ale teatrului nostru.

Domnul colonel Romulus Hotineanu, primul procuror militar al corp. II armată și șeful cenzurii, a trimis d-lui Tănase următoarea scrisoare:

    București, 23 Decembrie 1937

    Iubite maestre Tănase,

    Am fost aseară și eu la premiera revistei “Poftă Bună la Tănase”, deși cu o seară înainte îți văzusem revista, în situațiunea mea de șef al Cenzurei. Așa de mult mi-a plăcut, așa de mult m-a entuziasmat jocul d-tale și al întregului ansamblu, încât am venit și a doua seară pentru a revedea sărbătorirea și delirul unui public ce era să fie electrizat de talentul d-tale și al întregii trupe deosebit de distinsă. Dar vai! Soarta a împiedicat acest lucru și am fost nevoit să plec – Dumnezeu știe cum – mâhnit și distrus sufletește că cel mai mare actor al nostru în comedie, după o muncă de aproape 35 ani de când te cunosc eu, și-a văzut distrusă întreaga operă, lăsând în preajma sărbătorilor o trupă fără de cele necesare, lipsită de răsplata unei munci de zi și noapte pentru delectarea noastră. Am îndemnat pe toți prietenii mei să ajute compania „Cărăbuș” cum cred mai bine, ca să poată din nou continua opera d-tale, pentru care te-ai sacrificat o viață întreagă. Mă lipsesc de sărbători de orice plăcere și îți trimit ca un prim fond 3.000 de lei și am credința că gestul acesta va fi imitat de miile de admiratori ce îi ai și de toți acei ce aseară au fost în teatru să te sărbătorească, deși au avut mult de suferit. Primește, iubite Maestre, odată cu admirațiunea mea, și un cuvânt de încurajare pentru d-ta și întreaga trupă.

    Lt. Colonel Romulus Hotineanu

    Prim Procuror militar și Șeful Serviciului Cenzurei 

Surse:

Dimineața, Opinia, Lupta, Rampa, Uni versul, Realitatea ilustrată (decembrie 1937)

***

 8 curiozități despre Steven Spielberg, regizorul care a absolvit facultatea de film la 55 de ani

Născut la 18 decembrie 1946, Steven Spielberg este un adevărat maestru al filmului, ajungând al doilea cel mai bogat regizor din lume (după George Lucas), cu un portofoliu de peste 100 de pelicule regizate de-a lungul unei cariere de o jumătate de secol.

Printre filmele sale se numără „Jaws”, „Jurassic Park” și „Saving Private Ryan”, ca să amintim doar câteva dintre titlurile care s-au bucurat de succes enorm. Steven Spielberg este un nume cunoscut încă din anii ‘70, iar comunitatea sa de fani se întinde pe mai multe generații.

Totuși, cum a ajuns acest cineast la faima de care se bucură astăzi? Ce evenimente i-au modelat cariera? Iată o serie de lucruri mai puțin cunoscute despre Steven Spielberg:

1

Steven Spielberg a câștigat doar un dolar de pe urma primului său film

Steven Spielberg este miliardar. Și-a sporit averea cu fiecare film pe care l-a regizat, nu a ajuns aici peste noapte.

Când avea doar 16 ani, a creat primul său film, un SF intitulat „Firelight”. Pentru acest proiect a avut la dispoziție un buget minuscul, de doar 500 de dolari, câțiva prieteni din liceu și garajul părinților săi.

Filmul a fost prezentat la un cinematograf din Phoenix, Arizona, iar vânzările de bilete i-au adus un profit „enorm”: doar un dolar. Toată lumea trebuie să înceapă de undeva…

2

A fost cel mai tânăr regizor care a semnat un contract pe termen lung

Steven Spielberg a intrat în istoria filmului prin mai multe realizări de-a lungul carierei sale, dar prima dată când a făcut-o avea doar 20 de ani.

În timp ce era student la Universitatea de Stat din California (USC), a obținut un stagiu neremunerat la Universal Studios, la departamentul de editare. În timpul stagiului, i s-a permis să creeze un scurtmetraj intitulat „Amblin”.

Filmul a primit multe laude și premii care i-au atras atenția lui Sidney Sheinberg, vicepreședintele Universal Studios. Sheinberg i-a oferit lui Spielberg un contract de regie pe șapte ani, transformându-l în cel mai tânăr regizor care a semnat vreodată un contract pe termen lung.

3

Steven Spielberg a absolvit facultatea la 55 de ani

Pe când era student la USC, cariera lui Spielberg a început să ia avânt, drept pentru care a decis să renunțe la facultate pentru a lucra cu normă întreagă la Universal Studios.

Chiar dacă a devenit unul dintre cei mai respectați regizori și chiar a obținut cinci doctorate onorifice, Spielberg a regretat întotdeauna că nu și-a terminat studiile.

În 2002, la vârsta de 55 de ani și la 34 de ani după ce s-a retras de la USC, a obținut oficial diploma de licență cu spcializarea film și producție video, participând la ceremonia de absolvire a studiilor.

Cu acea ocazie, a declarat că a insistat să termine facultatea pentru a le transmite copiilor săi și tinerilor, în general, cât de important este să își urmeze aspirațiile universitare.

4

Deține 2.5% din prima parte a seriei „Star Wars”

George Lucas și Steven Spielberg sunt buni prieteni și fiecare a crezut întotdeauna în munca celuilalt. În 1976, cei doi au demonstrat cât de mult se susțin reciproc ajungând la o înțelegere.

Când George Lucas a vizitat platoul de filmare al peliculei „Close Encounters of the Third Kind”, a fost convins că filmul urma să aibă un mare succes.

George Lucas a preconizat și că „Star Wars” va avea succes la public, astfel că a propus un târg: el și Spielberg să își cedeze reciproc 2.5% din profitul obținut de filmul fiecăruia.

„Star Wars” a devenit unul dintre cele mai de succes filme din toate timpurile, aducându-i lui Steven Spielberg 40 de milioane de dolari, în timp ce Lucas a câștigat 13 milioane de dolari de pe seama titlului prietenului său.

5

Steven Spielberg nu a încasat nimic pentru „Schindler's List”

Spielberg a realizat zeci de filme influente de-a lungul anilor, dar cel care a avut cel mai mare impact emoțional asupra sa a fost „Schindler’s List”, din 1993.

Filmul i-a adus mai multe premii prestigioase, inclusiv Oscarul pentru cel mai bun regizor, dar a generat și peste 300 de milioane de dolari, din care Spielberg nu a încasat nimic.

Spielberg a declarat că s-ar „mânji cu sânge” dacă ar face profit de pe urma peliculei, deoarece mesajul transmis de film era mai important decât recompensa financiară.

În schimb, a folosit fondurile pentru a înființa Fundația Shoah, în onoarea victimelor Holocaustului. Chiar dacă nu a obținut bani de pe urma filmului, în final a avut numeroase beneficii, folosindu-se de acest titlu ca promo pentru cursul său avansat de regie și producție de film.

6

„James Bond” l-a refuzat de două ori

Mulți fani ar fi tentați să creadă că un regizor atât de talentat precum Spielberg ar putea regiza orice film și-ar dori. Totuși, nu este cazul, deoarece Spielberg a fost respins de două ori de către producătorii seriei „James Bond”.

La începutul carierei, Spielberg i s-a adresat regizorului „James Bond”, Albert Broccoli, cu propunerea de a se implica în regia unuia dintre filme.

Broccoli i-a spus lui Spielberg că are nevoie de mai multă experiență înainte de a regiza un film „James Bond”. Spielberg i-a urmat sfatul și, după ce a lansat „Schlinder’s List”, a abordat din nou subiectul. De data, lui Spielberg i s-a spus că serviciile sale sunt prea scumpe.

7

Diagnosticat cu dislexie

Se pare că nimic nu-l poate opri pe Steven Spielberg, nici măcar o tulburare precum dislexia (dificultatea de a citi și a înțelege ceea ce citești). În anii de școală, Spielberg a fost adesea batjocorit pentru incapacitatea sa de a citi bine. Nimeni nu știa la acel moment de ce suferă.

Abia la vârsta de 60 de ani a fost diagnosticat formal, după ce a obținut miliarde de dolari, câteva premii prestigioase și… diploma de licență.

Astfel, a devenit o sursă de inspirație pentru și mai mulți oameni, deoarece nu a lăsat niciodată ca vreun obstacol să-l împiedice să devină unul dintre cei buni regizori din toate timpurile.

8

Steven Spielberg nu este bogat, este putred de bogat

Căsătorit de două ori, Steven Spielberg are un fiu din prima căsătorie cu actrița Amy Irving și alți cinci copii și doi fii vitregi cu actuala soție Kate Capshaw. Familia sa nu trebuie să ducă grija banilor.

Spielberg nu numai că a regizat unele dintre filmele cu cele mai mari încasări realizate vreodată, ci a luat și decizii înțelepte atunci când a venit vorba de bani.

O mare parte din avere a obținut-o pe seama celor trei filme „Jurassic Park”: 250 de milioane de dolari doar pentru primul film. Spielberg primește, de asemenea, 2.5% din încasările „Star Wars” (mulțumită înțelegerii cu George Lucas).

Forbes estimează că averea lui Spielberg este de 3.6 miliarde de dolari, în timp ce Indicele Bloomberg o situează la 6.18 miliarde de dolari. La atât ea miliarde, ce mai contează această diferență…

***

 Secretul lui Antonio Stradivari, cel mai faimos lutier din istorie, decedat pe 18 decembrie 1737

În lumea instrumentelor cu coarde, puține sunt la fel de apreciate ca Stradivarius. Creatorul mărcii a fost Antonio Stradivari, un lutier neobosit din Cremona care a realizat aproape 1.200 de instrumente de-a lungul celor peste 70 de ani de muncă.

De fapt, o mare parte din succesul său se datorează unui alt lutier (producător de instrumente cu coarde) mult mai puțin cunoscut, dar la fel de important: Nicola Amati, cel mai ilustru membru al unei familii de lutieri din Cremona.

Stradivari a lucrat ca ucenic al lui Amati, dovadă fiind inscripția de pe primul instrument cunoscut pe care l-a realizat Stradivari, când avea 22 de ani: Antonius Stradivarius Cremonensis Alumnus Nicolaij Amati, Faciebat Anno 1666 (Realizat de Antonio Stradivari din Cremona, student al lui Nicola Amati, în anul 1666).

În anul următor, Stradivari a intrat singur în afaceri și și-a deschis propriul atelier, deși primele lui instrumente – dintre care doar vreo 20 s-au păstrat – urmează în mod clar metodele de proiectare și fabricație ale maestrului său.

La moartea lui Amati, în 1684, fiii acestuia au moștenit afacerea, dar băieții nu au avut talentul tatălui lor și, din acel moment, majoritatea comenzilor i-au revenit lui Stradivari.

Între timp, acesta devenise cunoscut drept „cel mai bun discipol al lui Amati”. Stradivari a perfecționat continuu stilul învățătorului său, până când a dezvoltat un stil propriu.

Celebrul lutier era un muncitor neobosit: a trăit până la 93 sau 94 de ani (nu se cunoaște exact data nașterii, care s-a petrecut fie la sfârșitul anului 1643, fie la începutul anului 1644) și a lucrat mai mult de 70 de ani, potrivit Enciclopediei Britannica.

A murit la 18 decembrie 1737 și, deși în ultimii ani a delegat o parte din producție către doi dintre fiii lui – Francesco  și Omobono –, până la sfârșitul vieții s-a ocupat cu supravegherea instrumentelor care au ieșit din atelier.

Se estimează că, în această lungă carieră, a realizat aproape 1.200 de instrumente, majoritatea viori, deși a realizat și violoncele, contrabasuri, lăute, mandoline, harpe și alte instrumente mai puțin cunoscute, cum ar fi teorba și viola da gamba.

Dintre toate, s-au păstrat aproximativ 450 de viori și alte 200 de instrumente, conform estimărilor colecționarilor și restauratorilor.

Instrumentele Stradivari – mai ales viorile – sunt unele dintre cele mai apreciate printre muzicieni, pentru sunetul excelent și robustețea lor.

Secretul este, în general, considerat a fi în lacul folosit, deși există numeroase teorii despre un „ingredient magic” necunoscut, care l-a transformat pe Antonio Stradivari în cel mai bun lutier.

Studiile științifice din ultimele decenii converg spre un anumit consens asupra misterului: conform acestora, a fost vorba despre un amestec de compuși minerali din munții Cremonei, pe care Stradivari l-a aplicat pe lemn înainte de a-l lăcui.

După o perioadă de expunere la acest amestec, lemnul se cristaliza parțial, rezultând o placă mai puțin poroasă, ce crea un sunet mai puternic, precum și o protecție împotriva deteriorării, mucegaiului și paraziților.

Au existat, de asemenea, multe dezbateri cu privire la calitatea specială a lemnului pe care l-a folosit, provenind din molidul de pe Valea Fiemme (actuala provincie Trentino), care are o rezonanță deosebită.

O legendă populară, dar neîntemeiată, susține că Stradivari aducea el însuși buștenii din munți, rostogolindu-i în pantă pentru a-i alege pe cei despre care credea că sună cel mai bine.

Realitatea este mai puțin distractivă, dar are mai mult miez științific: Antonio Stradivari a trăit în așa-numitul „minim al lui Maunder”, o perioadă cuprinsă între anii 1645 și 1715, caracterizată printr-o reducere a luminii solare, o scădere generală a temperaturilor și o creștere a precipitațiilor.

Aceste caracteristici climatice au dus la apariția arborilor din care el și alți mari lutieri ai epocii au obținut lemn deosebit de dens și de elastic, ideal pentru confecționarea de instrumente cu arcuș.

Încă din timpul vieții lui Antonio Stradivari, instrumentele Stradivarius au fost apreciate nu numai de muzicieni, ci și de colecționarii de artă, care le afișau ei înșiși sau le împrumutau celor mai buni muzicieni.

Stradivarius

Trebuie spus, totuși, că în prezent instrumentele lui Stradivari nu mai sună exact ca în vremea lor, deoarece majoritatea pieselor din care sunt compuse au fost schimbate sau reparate de-a lungul anilor și doar plăcile de sunet au rămas aceleași de la fabricare.

Fiecare instrument are un nume care îl deosebește de celelalte: cel mai faimos este, cu siguranță, Mesia, o vioară fabricată în 1716 și expusă astăzi la Muzeul Ashmolean din Oxford, considerată singura piesă care se păstrează în starea inițială, fără să fi suferit vreo modificare. A fost folosită de foarte puține ori, ultima dată în 1940.

De asemenea, sunt remarcabile vioara Dubois, din 1667, cel mai vechi instrument Stradivarius folosit în concert, și Arpetta, singura harpă Stradivarius care s-a păstrat până azi, deținută acum de Conservatorul din Napoli.

Rare sunt colecțiile care pot fi numite astfel, deoarece instrumentele Stradivarius se găsesc în întreaga lume.

Antonio Stradivari Stradivarius

Două dintre cele mai faimoase, ambele accesibile marelui public, sunt cele ale Muzeului Palatului Regal din Madrid (compus din două viori, două violoncele și o violă) și cea a Bibliotecii Congresului Statelor Unite (compusă din trei vioare, un violoncel și o violă).

Și, datorită importanței sale practice, trebuie menționată și colecția Nippon Music Foundation, formată din 15 viori, trei violoncele si o violă.

Este una dintre cele mai mari colecții de instrumente Stradivarius, pe care fundația le împrumută gratuit celor  mai buni muzicieni din lume.

***

 Michèle Morgan, una dintre cele mai mari actrițe ale secolului XX, moare pe 20 decembrie 2016...

Michèle Morgan, pe numele său real Simone Renée Roussel, s-a născut pe 29 februarie 1920 la Neuilly-sur-Seine, o suburbie înstărită a Parisului. Părinții săi erau Louis Roussel, funcționar într-o firmă care producea parfumuri, și Georgette Payot, care era casnică. În timpul crizei din 1929 bărbatul a rămas șomer, și-a luat soția și cei patru copii și s-a mutat în orașul Dieppe din Normandia, unde a deschis un mic magazin alimentar, dar a dat faliment doi ani mai târziu.

Micuța Simone a descoperit fascinația scenei după ce a văzut câteva spectacole la cazinoul din Dieppe, iar în 1935 a decis să plece la Paris, unde spera să aibă șanse de a deveni cunoscută. A convins-o pe mama ei să o lase să plece însoțită de fratele mai mic, Paul, care avea 12 ani, și s-a mutat la bunicii materni din Neuilly-sur-Seine.

Cu ajutorul unei agenții de casting a obținut primul ei rol, ca figurantă în filmul Mam’zelle Mozart din 1936. Regizorul peliculei, Yvan Noé, a sfătuit-o să-și îmbunătățească talentul nativ luând lecții de teatru și anul următor s-a înscris la cursul Simon, unul dintre cele mai vechi cursuri de formare destinate actorilor de comedie. În 1937, adolescenta a adoptat pseudonimul Michèle Morgan care i s-a părut că sună mai à la Hollywood și în același an a fost remarcată de regizorul Marc Allégret, care i-a oferit un rol principal în filmul “Gribouille”, alături de Raimu. A urmat în 1938 “Le Quai des brumes”, peliculă regizată de Marcel Carné⁠, în care a jucat alături de Jean Gabin, și filmul “Remorques” din 1940, regizat de Jean Grémillon. După invazia Franței în 1940, Michèle Morgan a plecat în Statele Unite, la Hollywood, unde a fost încheiat un contract cu RKO Pictures, dar cariera ei nu a avut un mare succes, cu excepția rolurilor din “Joan of Paris”, în care a jucat alături de Paul Henreid, și “Higher and Higher”, film în care a fost distribuit și Frank Sinatra.

Actrița a fost testată pentru rolul principal din “Casablanca”, dar RKO nu a fost de acord cu suma de bani oferită de Warner Bros. Va filma mai pentru compania Warner, fiind distribuită în filmul “Passage to Marseille”, în care l-a avut ca partener pe Humphrey Bogart.

După încheierea războiului, Michèle Morgan, actrița cu cei mai frumoși ochi din cinematografie, s-a întors în Franța, unde și-a reluat rapid cariera primind rolul principal din filmul “Simfonia pastorală” din 1946, regizat de Jean Delannoy, rol pentru care a obținut premiul pentru cea mai bună actriță la prima ediție a Festivalului Internațional de Film de la Cannes.

În cariera sa a jucat în peste 60 de filme, printre cele mai cunoscute fiind “Première Désillusion”, “Fabiola”, “Les Orgueilleux”, “Marile manevre”, “Napoleon”, “Maria Antoaneta, regina Franței”, „Un minut de adevăr”. În anii ’70, Michèle Morgan s-a retras din cinematografie, acceptând doar apariții ocazionale în televiziune și teatru. Au existat totuși trei excepții: filmul “Le Chat et la Souris” din 1975, în care a jucat rolul doamnei Richard, peliculă regizată de Claude Lelouch, miniseria tv “Le Tiroir secret” din 1986, în care a interpretat-o pe Colette Dutilleul-Lemarchand și, în 1990, “Stanno tutti bene”, filmul lui Giuseppe Tornatore, în care a jucat alături de Marcello Mastroianni.

A fost pasionată și de pictură, tablourile sale fiind expuse la diferite galerii de artă, iar în 1977 și-a lansat volumul de memorii numit Avec ces yeux-là („Cu acei ochi”).

În timp ce se afla la Hollywood, în 1942, actrița s-a căsătorit cu William Marshall, cu care a avut un fiu, Mike Marshall, dar cei doi au divorțat în 1948. Doi ani mai târziu s-a recăsătorit cu actorul francez Henri Vidal⁠, iar după decesul prematur al acestuia în 1959, a format un cuplu cu regizorul, scriitorul și actorul Gérard Oury până la moartea lui, în 2006.

Michèle Morgan a murit pe 20 decembrie 2016, în vârstă de 96 de ani, la Meudon, Franța, din cauze naturale, fiind înmormântată la Cimitirul Montparnasse.

***

 Doctorul care a scăpat omenirea de variola - O pledoarie istorică în favoarea vaccinării

Edward Jenner, un doctor din Gloucestershire, Anglia, este cel care a introdus vaccinul împotriva variolei, boala care a ucis milioane de oameni de-a lungul secolelor. La sfârșitul secolului XVIII, pe când era ucenicul unui chirurg de țară, tânărul Edward observă că mulgătoarele de la ferme care se îmbolnăveau de vaccină (Variolae vaccinae, variola vacilor, care produce o formă ușoară de boală la om), nu se mai îmbolnăveau ulterior de vărsatul negru (variola umană).

Jenner își continuă studiile medicale la Londra, sub îndrumarea profesorului John Hunter. Se pare că i-a vorbit profesorului despre observațiile sale, iar acesta i-ar fi replicat: Nu te gândi, Jenner, încearcă!

După terminarea studiilor, se reîntoarce în Berkeley pentru a practica medicina. În luna mai a anului 1796, la o fermă din împrejurimi izbucnește o epidemie de vaccină, variola vacilor. Și Jenner are ocazia să experimenteze un procedeu empiric, asemănător cu variolizarea.

Pe 14 mai 1796, el face două incizii mici în brațul unui băiețel de 8 ani, James Phipps, fiul grădinarului său, peste care aplică secreția colectată dintr-o pustulă a unei mulgătoare bolnave de variola vacilor. La locul inciziei s-a produs o pustulă asemănătoare celei din variolă, care s-a vindecat în scurt timp.

Pentru a verifica eficiența procedurii, șase săptămâni mai târziu, pe 1 iulie, Jenner îl infectează deliberat pe Phipps cu variolă umană, dar Phipps nu face boala.

Încurajat de acest rezultat, Jenner repetă experiența pe încă 8 copii, inclusiv pe fiul său, obținând același efect. Întocmește un raport, pe care îl tritrimite la Royal Society. Raportul este respins, deoarece argumentația era considerată insuficientă.

După multe experimente, Jenner își completează lucrarea și o publică singur, sub titlul “Anchetă asupra cauzelor și efectelor vaccinei variolei, o boală care a fost descoperită în unele comitate din vestul Angliei, în special în Gloucester, și cunoscută sub denumirea de variola vacilor”.

Jenner a denumit vaccin substanța folosită pentru transmiterea variolei vacilor, după denumirea în limba latină a acestei boli (lat. vaccinia, derivat din lat. vacca – vacă), iar vaccinarea era procedeul utilizat pentru protejare împotriva variolei. Lumea medicală, reticentă la început, a sfârșit prin a accepta metoda de vaccinare a medicului englez, care s-a extins rapid în Europa, deși cauza bolii rămânea necunoscută.

Cu toate acestea, vaccinarea a întâmpinat o serie de dificultăți la începutul secolului XIX, din cauza transmiterii sifilisului, ca urmare a vaccinării prin metoda braț-la-braț. În 1805 se dezvoltă o nouă tehnică de producere a vaccinului, care înlătură pericolul contagiunii inter-umane cu alte boli. Această tehnică înlocuiește treptat tehnica lui Jenner, vaccinarea braț-la-braț fiind interzisă în Anglia la sfârșitul secolului XIX.

Abia în a doua jumătate a secolului XIX, fenomenul a căpătat o explicație științifică. În 1857, Louis Pasteur demonstrează că bolile infecțioase sunt produse de microorganisme, care pot fi crescute și studiate. El formulează teoria germenilor patogeni în anul 1864.

În 1876, Robert Koch descoperă agentul etiologic al antraxului (Bacillus anthracis) și, în 1881, agentul TBC (Mycobacterium tuberculosis).

În 1880, Pasteur dovedește că se poate asigura protecție împotriva bolilor infecțioase prin injectarea unor microorganisme atenuate în corp. După câteva probe reușite pentru prevenirea holerei, antraxului și erizipelului porcin, în 1881, Pasteur, împreună cu Emile Roux, reușesc să prepare primul vaccin împotriva antraxului și, în 1885, primul vaccin împotriva rabiei, deschizând calea imunizării active fundamentate științific.

În semn de omagiu față de Edward Jenner, Louis Pasteur propune ca numele de vaccinare să fie extins la toate procedurile de protejare împotriva maladiilor prin inocularea unei substanțe externe.

Numai în secolul al XX-lea au murit de variolă între 300 și 500 de milioane de oameni. În 1967 s-au îmbolnăvit de variolă circa 15 milioane de oameni și au căzut victime acestei boli două milioane.

În același an Organizația Mondială a Sănătații a desfășurat o campanie intensă de vaccinare și de informare a opiniei publice cu privire la variolă. În 1977, boala a fost total eradicată; de atunci nu s-a mai semnalat nici un caz, fiind singura afecțiune contagioasă ai cărei germeni au fost total eliminați din  mediul natural.