luni, 16 septembrie 2024

***

 IN MEMORIAM , ANCA PARGHEL


(n.16 septembrie 1957 -d.5 decembrie 2008)


"Iubesc oamenii, dar nu mă agăţ numai de asta; iubesc şi pietrele, şi florile, şi cerul albastru, şi soarele. Şi nu mă sfiesc să arăt asta."


Anca Parghel, interpretă şi profesoară de muzică de jazz. 

A cântat în cadrul marilor festivaluri de jazz începînd cu 1984 (Bucureşti, Braşov, Sibiu, Costineşti, Iaşi, Nürnberg, Leipzig, Varşovia, Leverkusen, Viena, Liège, Tübingen, München, Linz, Zagreb, Varna, Lomza şi Bratislava), dar şi în cluburile de jazz din România, Bulgaria, Germania, Belgia, Austria şi Elveţia.De-a lungul carierei a cântat alături de muzicieni români cunoscuţi, între care Johnny Răducanu, Mircea Tiberian, Garbis Dedeian, dar şi cu celebrităţi din jazzul mondial (Billy Hart, Archie Shepp, Larry Coryell, Jean-Louis Rassinfosse, Phillipp Catherine, Marc Levine, Claudio Roditi, Thomas Stanko, Ricardo del Fra, Stephane Galland, Jon Hendricks Band, Klaus Ignatzek etc.Stabilită în Bruxelles, Belgia.A apărut de asemenea pe scena Festivalului de Jazz Bucureşti 2002, alături de Big Band-ul Radiodifuziunii Romane.În 2008, artista a primit numeroase premii, din care o parte pentru albumul „Zamorena" şi single-ul „Brasil" lansat în colaborare cu Fly Project şi Tom Boxer. Din premiile primite merită amintite: „Artistul anului 2008" şi „Cel mai bun cântec pop-dance" la Premiile Radio România Actualităţi, „Premiul pentru întreaga activitate" la Romanian Music Awards, de asemenea, Anca Parghel a fost desemnată „Cetăţean de onoare al oraşului Câmpulung Moldovenesc", localitatea de origine a artistei.


Sursa Livia Cojocariu

***

 Zece citate celebre din opera lui Ion Creangă. 


1. „Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puţini suie, mulţi coboară, unul macină la moară” („Povestea lui Harap-Alb”,1877).

 

2. „Dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi, după cum socoţi tu, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele.”(„Amintiri din copilărie”,1879).

 

3. „Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale” („Păcală”,1880).

 

4. „N-ar fi rău să fie bine-n ţara asta” (anecdotă)

 

5. „Românului i-e greu până se apucă de treabă, că de lăsat îndată se lasă.” (scrisori). 

 

6. „Ştiu că sunt prost. Dar când mă uit în jur, prind curaj”. 

 

7. „Ia mai daţi-vă şi pe jos, căci calul nu-i ca dobitocul, să poată vorbi...(„Moş Nichifor coţcariul”, 1880). 

 

8. „Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt niciodată n-am fost! („Amintiri din copilărie”, 1879). 

 

9. „Din cărţi culegi multă înţelepciune, şi, la dreptul vorbind, nu eşti numai aşa, o vacă de muls pentru fiecare!”(„Amintiri din copilărie”, 1879). 

 

10. „Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi găurit pielea în dreptul ochilor, nu ne-am putea vedea greşelile unii altora” („Întîmpinare la critica domnului Nădejde”, 1881). 


❤️


Sursa Dogaru Adi

duminică, 15 septembrie 2024

***

 Albastru pur: istoria diamantului Hope 


Se spune despre el că e cel mai frumos diamant din lume; este, cu siguranță, și cel mai cunoscut. De zeci, chiar sute de ani, atrage fascinația și curiozitatea oamenilor nu doar pentru frumusețea sa, ci și datorită zvonurilor privind blestemul care-l înconjoară. Diamantul Hope, căci despre el este vorba, a fost purtat cândva de regi și regine, iar astăzi poate fi admirat de toată lumea. Istoria l-a purtat, de-a lungul secolelor, din India în Europa, apoi peste Atlantic, unde se află și astăzi, la Smithsonian Natural History Museum.

Diamantul albastru care va deveni, mai târziu, diamantul Hope, este menționat în surse sigure abia în secolul al XVII-lea. Potrivit unor surse bazate pe relatările primului proprietar cunoscut al pietrei, negustorul francez Jean-Baptiste Tavernier, diamantul Hope își are originile în India, în faimoasa mină Kollur, unde ar fi fost descoperit în secolul XVII. Nu se știe însă exact cine, cum, când și unde l-a descoperit. Ce știm (aproape) sigur este că negustorul de bijuterii Jean-Baptiste Tavernier ajunge în posesia diamantului (prin cumpărare sau furt) și se întoarce la Paris cu piatra neșlefuită care a fost primul precursor cunoscut al diamantului Hope. Acest diamant a ajuns să fie cunoscut drept Tavernier Blueși avea, înainte de tăiere, aproximativ 115 carate.

În cartea lui Tavernier, în care acesta își povestește călătoriile, există mai multe schițe ale unor diamante pe care negustorul le-a vândut Regelui Ludovic al XIV-lea în 1668-1669, între care și un diamant albastru. Tavernier menționează mina Kollur ca sursă importantă de pietre prețioase colorate, dar nu oferă alte informații cu privire la diamantele de acolo sau despre proveniența exactă a diamantului albastru.

Tavernier vinde, așadar, diamantul Regelui Franței. De aici, parcursul său este relativ bine documentat. În 1678, Regele Soare îl însărcinează pe bijutierul Curții, Sieur Pitau, să reșlefuiască piatra. Rezultatul a fost un diamant de 67.125 de carate, care va apărea de acum înainte în inventarele regale drept le diamant bleu de la Couronne de France. Potrivit unei surse, lui Pitau ar fi lucrat doi ani la șlefuirea diamantului, iar piatra rezultată – un diamant triunghiular de 69 de carate – i-ar fi uimit pe toți.

Aproape un secol mai târziu, în 1749, Ludovic al XV-lea decide să așeze piatra pe altă bijuterie, un pandantiv realizat de bijutierul Andre Jacquemin. Acesta a asamblat o piesă spectaculoasă cu un spinel roșu de 107 carate, 83 de diamante pictate în roșu și 112 diamante pictate în galben, piesa amintind de legenda Lânii de Aur (bijuteria servea drept decorație pentru Ordinul Lânii de Aur). După moartea Regelui, bijuteria nu a mai fost purtată și, în ciuda faptului că Maria Antoaneta, viitoarea regină a Franței, a ordonat schimbarea multora dintre bijuteriile Coroanei, diamantul albastru a rămas sub vechea formă.

Pe 11 septembrie 1792, în zilele Revoluției Franceze, un grup de hoți pătrunde în Palatul Tuileries, unde se afla familia regală, și fură mare parte dintre bijuteriile coroanei. Multe dintre acestea au fost ulterior recuperate, însă diamantul albastru a dispărut și, timp de câțiva ani, nu se va mai ști nimic despre el. Cumva, diamantul și-a găsit drumul spre Londra, unde reapare ani mai târziu, dar sub o altă formă. Diamantul albastru, așa cum s-a aflat el în posesia regelui Franței, nu a mai fost văzut niciodată căci a fost reșlefuit, pierzând 23.5 carate. Faptul că diamantul Hope de astăzi își are originile în diamantul albastru francez a fost confirmat în 2005, când în arhivele Muzeului de Istorie Naturală de la Paris a fost descoperit un model tridimensional din plumb al vechiului diamant, iar specialiștii au identificat o serie de caracteristici identice cu ale diamantului Hope.

În 1812, la Londra apare un diamant albastru de aceeași formă, mărime și culoare ca diamantul Hope de azi, în posesia negustorului Daniel Eliason. Piatra avea acum doar 45.54 carate. Se pare că Regele George IV ar fi achiziționat diamantul de la Eliason, însă sursele nu sunt foarte clare, căci în Arhivele Regale nu există nicio mențiune a acestei achiziții. Însă Regele apare, în relatările contemporane, precum și în câteva opere de artă, ca proprietar al unui fabulos diamant albastru. Acesta nu  rămâne însă în posesia Coroanei britanice, căci a fost vândut, se pare, după moartea Regelui pentru plata unor datorii. Așa se face că, în 1830, diamantul ajunge la bancherul londonez Thomas Hope, iar nouă ani mai târziu apare într-un catalog al colecției de pietre ale lui Henry Philip Hope, provenit din aceeași familie de bancheri. De aici, diamantul va lua numele pe care îl poartă și astăzi.

La moartea lui Henry Philip Hope, moștenirea sa este împărțită între trei nepoți, iar câteva dintre nestematele sale – inclusiv diamantul – ajunge în posesia lui Henry Thomas Hope. Acesta va expune diamantul la expozițiile universale de la Londra și Paris, în 1851 și 1855, după care îl depozitează la loc sigur, într-un seif bancar. Pentru următoarele decenii, diamantul rămâne în posesia familiei Hope, până când Lord Francis Hope ajunge să vândă diamantul din cauza problemelor financiare (pentru suma de £29, 000, echivalentul a peste 2 milioane de lire sterline) în anul 1902. Piatra ajuneg la Adolph Weil, un comerciant londonez, care o vinde la rândul său lui Simon Frankel, un negustor de diamante din New York, pentru suma de 250.000$. Astfel, diamantul Hope ajunge, la începutul secolului XX, pe pământ american.

În 1908, Frankel vinde diamantul unui colecționar turc (care ar fi acționat, se pare, în numele sultanului) care, un an mai târziu, vinde din nou bijuteria, la Paris, pentru 80.000$. Cel care a achiziționat-o, bijutierul Simon Rosenau, o vinde în 1910 lui Pierre Cartier pentru 550.000 de franci. Acesta va încerca apoi să vândă diamantul tot în America, lui Evalyn Walsh McLean (foto sus), o figură importantă a înaltei societăți americane. Inițial reticentă din cauza istoriei tulburătoare a diamantului – și a zvonurilor privind blestemul pietrei, McLean acceptă în final să cumpere diamantul Hope, pentru care plătește mai bine de 150.000$. Evalyn McLean a purtat diamantul, deja faimos în persa americană, la mai multe evenimente mondene de-a lungul anilor, iar ziarele titrau că familia McLean angajase un fost membru al serviciilor secrete americane pentru a păzi diamantul.

La bătrânețe, McLean a lăsat diamantul drept moștenire copiilor săi, cu cererea ca acesta să nu fie vândut până când copiii nu vor ajunge la vârsta de 25 de ani. Cu toate acestea, în 1949, administratorii averii sale au primit permisiunea să vândă diamantul pentru a acoperi datoriile. Astfel, diamantul Hope ajunge în posesia faimosului bijutier Harry Winston, care va accepta, în 1958, să doneze piatra Muzeului Smithsonian, unde se află și astăzi. De atunci, diamantul Hope este cea mai căutată dintre atracțiile muzeului de istorie naturală, pe care nu l-a părăsit decât de patru ori în 50 de ani (pentru o expoziție la Luvru și una la Johannesburg, apoi pentru două vizite temporare la buticul Harry Winston din  New York).

***

 Numele lui Carl Zeiss, transformat în definiția excelenței în optică. „Țais” este folosit în România pentru a desemna orice lucru bine făcut


Compania pe care a creat-o Zeiss în 1846, una dintre cele mai mari și mai respectate firme de optică, este în funcțiune și astăzi și produce cele mai căutate lentile din lume. În România, numele inginerului a devenit foarte cunoscut în perioada interbelică, pentru că toți opticienii foloseau pentru ochelari produsele fabricate la Jena. Calitatea lentilelor Zeiss era atât de bună, încât oamenii au început să utilizeze cuvântul „țais” pentru a defini excelența în orice domeniu.


Mijlocul secolului al XIX-lea… Tehnica opticii se afla la începuturi, iar bazele ei teoretice erau prea puţin cunoscute şi cercetate în cadrul universităţilor. Principiile de bază, folosite de Fraunhofer la începutul secolului al XIX-lea pentru a construi aparate şi dispozitive astronomice şi pentru a obţine prin fuziune sticlă specială pentru optică, erau aproape uitate.


Profesorul Ernst Abbe descria în 1887 activitatea opticienilor-meşteşugari din acele timpuri: „Fără teorie, pe care de obicei chiar o respingeau în mod hotărât, şi numai în baza unui talent înnăscut şi apoi dezvoltat prin multă rutină, ei reuşeau să obţină, prin aducerea sticlei şi metalului în forme potrivite, efecte a căror realizare nici ei şi, de obicei, nici alţii nu şi-o puteau explica.”


În aceste împrejurări, Carl Zeiss a înfiinţat în 1846 un mic atelier optic în oraşul Jena. La începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, cercetarea se extindea într-un ritm rapid în toate domeniile ştiinţei. Verificarea rezultatelor acestor cercetări impunea însă crearea unor instrumente optice perfecţionate şi de mare precizie. De asemenea, dezvoltarea tot mai rapidă a tehnicii în cadrul marilor fabrici care luau fiinţă avea nevoie de noi procedee şi instrumente cu care să se poată efectua măsurători de precizie.


Meritul istoric al lui Carl Zeiss (1816 – 1888) constă tocmai în faptul de a-şi fi dat seama de aceste necesităţi ale timpului, căutând să le satisfacă prin lucrările efectuate în atelierul său, pentru care „metoda raţională pentru execuţia de produse tehnice care să corespundă unor efecte fizice” era linia conducătoare în fabricarea de instrumente optice şi de mecanică de precizie.


Zeiss a venit pe lume pe 11 septembrie 1816 la Weimer și a fost al cincilea copil al unei familii bine situate. Mama lui, Johanna Antoinette, era fiica unui avocat, iar tatăl, Johann Gottfried August Zeiss, avea un atelier care producea obiecte de artă.


După încheierea gimnaziului, viitorul inginer a studiat științele naturale, dar a realizat că era mai interesat de tehnică, matematică și mecanică. A decis să întrerupă studiile și s-a înscris la Facultatea de Mecanică, la Universitatea din Jena. După absolvire, a fost timp de 4 ani ucenic la dr. Friedrich Körner, care producea în atelierul său ustensile pentru Goethe.


În perioada aceea, în care revoluția industrială schimba fundamental mersul societății europene, Zeiss a făcut călătorii de studiu, a audiat o serie de cursuri la Politehnică și a lucrat în diferite ateliere și fabrici din Stuttgart, Darmstadt, Viena și Berlin. A fost în mod special interesat de optică și a sesizat necesitatea unei colaborări coordonate între ştiinţă şi măiestria practică în domeniul construcţiei de instrumente optice.


Revenit la Jena, Zeiss și-a deschis ușile atelierului care a devenit celebru în întreaga lume pe 17 noiembrie 1846, cu o investiție inițială de 100 de taleri, bani pe care îi împrumutase de la unul din frații lui, Eduard, și care au fost mai târziu rambursați de tatăl său.


Până în 1849, atelierul a obținut un profit de 197 de taleri. Tânărul a lucrat inițial singur, construind și reparând multe tipuri de aparate, mai ales lupe tăiate din semifabricate de oglindă. În micul magazin asociat se vindeau ochelari de vedere, telescoape, microscoape, instrumente de desen, termometre, barometre, balanțe, accesorii pentru suflarea sticlei, toate produse de alte companii.


În 1847, a început să creeze el însuși microscoape simple, care au avut aproape imediat succes. În comparație cu cele ale concurenților – Vincent Chevalier din Paris, Simon Plössl din Viena sau profesorul Friedrich Körner -, cele produse de el s-au dovedit a fi nu numai mai ieftine, ci și mai bune. Afacerile deveniseră atât de profitabile încât inginerul a putut să-și angajeze un asistent și să-și mute atelierul într-un spațiu mai generos. Pe 1 iulie 1847, Zeiss a angajat primul ucenic, pe August Löber, un tânăr de 17 ani care a fost unul dintre cei mai importanți lucrători din atelierele Zeiss, rămânând angajat al companiei până la moartea sa.


În mai 1849, Zeiss s-a căsătorit cu fiica unui pastor, Bertha Schatter, dar tânăra a murit la nașterea primului copil, în februarie anul următor. Fiul, Roderich, a supraviețuit și mai târziu s-a alăturat afacerii familiei. În mai 1853, Carl s-a recăsătorit cu Ottilie Trinkler, fiica unui angajat, cuplul având un fiu, Karl Otto, și două fiice, Hedwig și Sidonie.


Mărturiile epocii arată că Zeiss își conducea atelierul cu mână forte, dar, cu toate acestea, era considerat un patron bun la inimă și generos cu angajații. Microscoapele care nu îndeplineau standardele stricte de precizie erau distruse chiar de patron pe nicovala atelierului, programul de lucru era de la 6 dimineața până la 7 seara, cu o pauză de un sfert de oră în jurul orei 10 și una de o oră la amiază, dar, în ciuda acestor reguli stricte, atmosfera în mica firmă era plăcută.


Toți noii angajați erau selectați personal de Zeiss, care îi chema la el acasă pentru interviu, patronul organiza mici petreceri, salariile erau bunicele pentru acea epocă, iar în 1875 a fost înființată clinica de sănătate Zeiss, care le oferea muncitorilor consultații și acces gratuit la medicamente.


Dacă un angajat se îmbolnăvea și nu mai putea lucra, salariul îi era plătit integral timp de șase săptămâni, iar pentru următoarele șase săptămâni i se oferea jumătate din salariu.


În 1866, inginerul a obţinut colaborarea cunoscutului savant Ernst Abbe (1840 – 1905), profesor de matematică şi fizică la Universitatea din Jena. Prin rezultatele lucrărilor de cercetare efectuate timp de multe decenii, Abbe a devenit creatorul opticii teoretice, dând astfel o bază solidă opticii practice şi tehnice. El a realizat şi a imprimat ca principiu permanent în activitatea fabricii „Zeiss” îmbinarea dintre cercetarea ştiinţifică şi munca practică. Toate progresele opticii moderne, punerea în practică a cunoştinţelor teoretice dobândite de Abbe au devenit însă posibile numai după ce s-a putut folosi o materie primă corespunzătoare, sticlele optice noi de Jena.


Pe 14 octombrie 1876, a fost sărbătorită finalizarea celui de-al 3.000-lea microscop Zeiss, moment în care personalul atelierului număra deja 60 de angajați. În același an, primul fiu al inginerului, Roderich, s-a alăturat companiei, asumându-și atribuții comerciale și administrative și devenind partener în 1879.


Carl Zeiss a rămas însă activ în firmă, mergând zi de zi la atelier. În decembrie 1885, a suferit un accident vascular cerebral ușor, din care și-a revenit complet și a putut participa la sărbătoarea organizată cu ocazia finalizării celui de-al 10.000-lea microscop, pe 24 septembrie 1886, prilej cu care au fost invitați la atelier toți angajații și soțiile lor.


Starea de sănătate a inginerului s-a înrăutăți însă în următoarea perioadă și, după ce a suferit mai multe accidente vasculare cerebrale, s-a stins din viață pe 3 decembrie 1888, la vîrsta de  72 de ani, fiind înmormântat la Jena.

***

 Ion Agârbiceanu, părintele “Fefeleagăi”, a fost marginalizat în primii ani ai regimului comunist. 

Casa sa din Cluj a fost naționalizată de partid și  scriitorul a fost nevoit să o împartă cu un oficial local

Ion Agârbiceanu s-a născut pe 12 septembrie 1882 în satul Cenade din Alba, în Transilvania, și a fost al doilea din cei opt copii ai lui Nicolae și ai Anei Agârbiceanu. Tatăl și bunicul lui erau tăietori de lemne, iar numele de familie provenea de la satului Agârbiciu.

În jurul anului 1900, tatăl său a devenit pădurar și administrator de moșie, s-a abonat la o serie de publicații în limba română care apăruseră în Transilvania, dar mama sa, deși era o mare iubitoare de povești și povestiri, era analfabetă.

Copilul a terminat școala primară în satul natal, apoi a studiat la Blaj, absolvind Gimnaziul Superior în 1900, avându-i profesori pe Gavril Precup și pe Ambrosiu Chețianu.

Agârbiceanu a devenit secretar al Societății Literare Blaj, pe atunci singurul organism literar de limbă română din oraș încă tolerat de administrația maghiară, apoi corespondent al ziarului clujean Răvașul, unde semna cu pseudonimele Alfius, Agarbi sau Potcoavă.

Scriitorul s-a convertit la catolicism în tinerețe, dar, potrivit propriilor mărturii, a fost ateu în cea mai mare parte a adolescenței sale. Arhiepiscopia Făgărașului din Blaj a l-a sprijinit pentru a fi trimis la studii, la Facultatea de Teologie a Universității din Budapesta, între anii 1900 și 1904, iar aici a devenit cu adevărat convins de credința și chemarea sa.

Tânărul s-a întors la Blaj după absolvire și a lucrat la internatul local de băieți, apoi a primit o bursă bisericească și s-a întors la Budapesta pentru a studia literatura.

În martie 1906, s-a căsătorit cu Maria Reli Radu, fiica unui protopop din Ocna Mureș și în același an, în urma unei ceremonii de hirotonire care a avut loc în Duminica Paștelui,  a fost numit preot paroh la Bucium, în Munții Apuseni, iar din 1907 a fost și curator al bibliotecii sătești.

Scriitorul a vizitat Bucureștiul în 1906 și a trimis note de călătorie entuziaste pentru ziarul Unirea, devenind apoi colaborator regulat al revistei Sămănătorul din București.

Din 1910 până în 1916 a fost preot paroh la Orlat, în județul Szeben, dar călătorea frecvent în satele vecine, devenind prieten apropiat cu criticul literar Ilarie Chendi. A aderat apoi la Partidul Național Român și l-a susținut ideologic pe liderul tineretului formațiunii, Octavian Goga, colegul său de la Luceafărul și Tribuna.

În momentul izbucnirii Primului Război Mondial, Agârbiceanu avea deja trei fii și o fiică, iar în septembrie 1916 casa sa din Orlat a fost bombardată de armata germană. Scriitorul a fugit din Austro-Ungaria împreună cu familia, urmând armata română în retragere, prima sa destinație fiind Râmnicu Vâlcea, apoi a plecat spre Roman, în Moldova.

Alături de alți ardeleni pe care autoritățile române doreau să-i protejeze de posibilitatea de a fi capturați de armata austro-ungară, familia Agârbiceanu a fost evacuată în Rusia în august 1917 stabilindu-se în cele din urmă lângă Yelisavetgrad.

Condamnat de liderii bisericii catolice pentru fuga sa în Regat, scriitorul s-a gîndit serios să emigreze împreună cu familia în America. După ce a fost evacuat din nou-înființata Republică Populară Ucraineană în august 1917, Agârbiceanu și-a găsit adăpost în satul Borogani, lângă Leova, în Basarabia, într-un conac deținut de familia Macrea. Curând însă a început Revoluția bolșevică, iar scriitorul și-a luat din nou familia și s-a întors în Moldova, unde a devenit capelan militar pentru Corpul Voluntarilor Români din Rusia, care avea sediul la Hârlău. În decembrie 1917, după înființarea Republicii Democratice Moldovenești, i s-a făcut propunerea de a ocupa un post de profesor al unuia dintre liceele basarabene.

În octombrie 1918 se afla din nou la Roman, unde a fondat ziarul Vestea Nouă, dar îl vizita frecvent pe colegul său, preotul Ioan Bălan, la Iași și în timpul uneia dintre aceste călătorii s-a îmbolnăvit de gripă spaniolă, dar a reușit să se înzdrăvenească în scurt timp.

La sfârșitul anului, scriitorul a venit în București, a fost numit Cavaler al Ordinului Coroanei în aprilie 1919, iar în octombrie același an s-a mutat la Cluj.

Membru al Comitetului Executiv PNR în 1919, Agîrbiceanu a candidat la alegerile din noiembrie, primele după crearea României Mari, și a ocupat un loc în Adunarea Deputaților reprezentând județul Târnava-Mare.

Pentru că a fost vehement în opiniile sale care susțineau păstrarea libertăților transilvănene împotriva tendințelor centraliste ale Vechiului Regat, scriitorul a fost considerat autonomist și chiar bolșevic. Ales din nou în martie 1922 în Parlament, Agârbiceanu a încercat să se opună adoptării noii Constituții pe care el și partidul său au definit-o drept “absolutistă”.  Discursurile sale din Adunarea Deputaților afirmau că după Unirea de la 1918 ardelenii nu au avut poziția la care sperau, așa că scriitorul a încercat să obstrucționeze votul și a trebuit să fie escortat afară din sala parlamentară în timpul unei ședințe din martie 1923.

La un an după fuzionarea PNR cu Național Țărănesc din 1926, Agârbiceanu a devenit membru al Partidului Popular al lui Alexandru Averescu, din care făcea parte și Goga. În 1930, a fost ridicat la rangul de protopop pentru raionul Cluj, iar în 1931 a devenit canon al Episcopiei Cluj-Gherla.

Acordul de la München, războiul slovaco-ungar și apoi începutul celui de-al Doilea Război Mondial l-au alarmat pe scriitor, care a scris despre tristețea sa la auzul veștii ocupării Franței de către Hitler.

La sfârșitul lunii august, după ce al doilea Dictat de la Viena a acordat Transilvania de Nord Ungariei, Agârbiceanu a fugit din Cluj la Sibiu, noile autorități au cerut expulzarea sa, însă ordinul a fost emis după ce el plecase deja din oraș.

Cărturarul a continuat să scrie și să publice literatură în timpul regimului lui Carol al II-lea și în cea mai mare parte a celui de-al Doilea Război Mondial, iar după căderea regimului lui Antonescu și campania de recuperare a Transilvaniei de Nord, a devenit colaborator al unui nou săptămânal politic, Ardealul. A rămas la Sibiu până în 1945 și apoi s-a întors la Cluj, dar i s-a interzis să-și publice opera laică imediat după intrarea în vigoare a Legii 1021 din februarie 1945, care pedepsea scriitorii pentru pozițiile lor din timpul războiului.

În 1948, când noul regim comunist a scos în afara legii Biserica Greco-Catolică, el a refuzat să se alăture Bisericii Ortodoxe. Casa sa din Cluj a fost naționalizată de partid și a fost nevoit să o împartă cu un oficial comunist. Luptându-se să se întrețină, Agârbiceanu se baza doar pe vânzarea cărților sale, dar cumpărătorii erau din ce în ce mai puțini.

În 1953, după cei cinci ani cât a fost marginalizat din cauza refuzului său de a deveni ortodox, Agârbiceanu s-a alăturat colegiului de redacție al revistei Steaua, cel mai probabil în urma măsurilor de destalinizare. A fost primit și în Uniunea Scriitorilor, iar cu ocazia împlinirii a 80 de ani, în 1962, a fost decorat cu Ordinul Steaua Republicii Populare Române, clasa I.

Cu câteva zile înainte de moartea sa, Agârbiceanu i-a spus unui apropiat că “momentul potrivit pentru a pleca în alte locuri” era iminent și că “și-a făcut ordine în casă”. Scriitorul a murit la Cluj pe 28 mai 1963, în urma unui infarct miocardic. Trupul său a fost depus la Sala Universității, dar autoritățile comuniste nu au permis oficierea unei slujbe religioase decât la Cimitirul Hajongard, înainte de înm ormântarea propriu-zisă.

***

 Șampania care i-a biruit pe boierii Moldovei. De la Ion Neculce cetire...


Istoria celebrei șampanii începe în Franța în epoca preindustrială, și dacă acest fapt este bine știut, mai puțin cunoscut este modul în care șampania franțuzească ajunge, pe filieră rusă, în spațiul românesc. 

Istorioara veselă ne este relatată de cronicarul Ion Neculce. Acesta descrie contextul domniei lui Dimitrie Cantemir, alianța cu Petru cel Mare, precum și ospețele reciproce ocazionate de întâlnirea celor două personalități. La Iași, domnitorul oferă o masă unde rușii descoperă farmecul vinului de pe pământul românesc:

„Să ospăta și să veselea prea frumos cu vin de Cotnar și lăuda vinul foarte. Și încă mai bine le place vinul cel cu pelin, și mult să mira cum spre partea lor nu să face vin cu pelin așe bun”.

 De cealaltă parte, înaintea bătăliei de la Stănilești, și vodă Cantemir este invitatul țarului Petru cel Mare:

„Și au pus masă suptu acel cortu, gios pre pământ... Și au șădzut împăratul și cu Dumitrașco-vodă... Și ne-au cinstit pre bine și frumos, și mai pe urmă ne-au închinat însuși împăratul, cu niște vin al lui de la franțoji, care, îndată cum au băut, au mărmurit toți de beți, bând de acel vin. Și n-au mai știut cum au dormit întru acea noapte, și domnul și boierii...”.

 Fără îndoială, avem astfel prima întâlnire cu celebra șampanie franțuzească, care iată, i-a biruit, pe neașteptate, pe bravii boieri ai Moldovei. Pe măsură ce înaintăm în secolul al XIX-lea, interacțiunea elitelor cu această băutură este tot mai frecventă și este parte chiar a statutului social privilegiat. Boierii români se familiarizează cu șampania la Paris, la Viena și la Berlin și apoi o comandă în țară sau, în anumite cazuri, chiar inițiază producerea ei pe pământul românesc.

Și tot Moldova este pionieră în istoria șampaniei în spațiul nostru prin faptul că domnitorul Mihail Sturdza a avut fericita inspirație de a-l trimite, în 1837, pe Ion Ionescu de la Brad în Franța pentru a-și desăvârși studiile. Acesta a făcut, printre altele, o vizită în Auxerre (Champagne) unde a petrecut șase luni pentru a învăța cum se face șampania. Întors în țară după lungul stagiu francez, el a produs pentru domn prima șampanie obținută din vinul de la via domnească de la Socola. Evenimentul inaugural a fost trecut sub uitare pentru o vreme, însă modernizarea care generează aspirația spre Occident și stilul său de viață aveau să readucă în prim-plan acest produs.

Și tot din spațiul Moldovei vine și a doua anecdotă despre complicata legătură dintre boierii moldoveni și șampanie. Istorisirea aceasta a fost publicată în ziarul „Tribuna” din Arad în 13 septembrie 1911 și ne relatează despre o farsă făcută de către Mihail Kogălniceanu, în tinerețea sa, lui Aga Ștefan Catargi: 

„Acest funcționar, pentru a’și arăta un prea mare respect cătră Domnitor, obicinuia să lase liber, în rapoartele sale zilnice, un spațiu însemnat între sfârșitul rapoartelor și iscălitura sa. Kogălniceanu tăia regulat în fiecare zi partea cea albă, cu iscălitura, și după ce o umplea cu o comandă de șampanie, sau de cofeturi la cel mai bun cofetar din lași, o trimetea acestuia. Cofetarul, negreșit că se silea să satisfacă cât mai repede dorința Agăi, dar în același timp se mira de marea consumațiune, ce capul poliției i-o făcea.

,Ne putem închipui hazul ce’l făcea Kogălniceanu cu prietenii lui de păcălitura Agăi, și gustul cu care ei beau și benchetuiau pe socoteala lui. Cofetarul văzând că Aga tot comandă fără să achite suma ce datorea, se prezentă într’o zi cerîndu-i foarte respectuos achitarea socotelei. Aga rămâne înmărmurit când vede propria lui iscălitură pe scrisoarea lui Kogălniceanu. El se jăluește lui Vodă care, bine înțeles, că n’a făcut și el decât a râde de minunata păcălitură. De atunci înainte Aga nu’și mai manifesta marele său respect cătră Domnitor printr’un așa mare spațiu alb...”.

 În ultimele decenii ale veacului al XIX-lea, nicio petrecere și nicio întâlnire mondenă nu se mai desfășoară fără nelipsita șampanie. Aceasta devenea simbol al veseliei, al luxului și al opulenței la care jinduiau mulți români. Încetul cu încetul, șampania acaparează meniurile restaurantelor cu ștaif, care își fac un titlu de glorie din a include aceste băuturi fine sosite din a doua patrie a aristocrației române, Franța.

Șampania este omniprezentă în vitrinele marilor magazine, ziarele o cântă, iar romanele descriu valurile de șampanie care însoțesc strălucirea lumii „La Belle Époque”. Odată cu pătrunderea și stabilirea în țară a numeroși germani, evrei, austrieci, unguri și francezi care consumă frecvent acest produs, cererea devine tot mai mare. În mod natural, legăturile cu firmele producătoare ale licorii acesteia atât de prețuite de aristocrația europeană devin permanente. 

Acest text este un fragment din articolul „Şampania regilor. României. Istoria celei mai populare șampanii româneşti din prima jumătate a secolului XX”, publicat în numărul 37 al revistei „His toria Special”

***

 Ștefan Hepites, primul român care a cercetat starea vremii, ora exactă și producerea cutremurelor

Ștefan Hepites s-a născut pe 17 februarie 1851 la Brăila, fiind fiul farmacistului Constantin Hepites, devenit primar al orașului, și al soției sale, Smaranda. După ce a finalizat școala primară la Brăila, tânărul a urmat cursurile liceului „Matei Basarab” din București, iar din 1865 a devenit elev al școlii militare de ofițeri din Capitală pe care a absolvit-o ca șef de promoție, cu gradul de sublocotenent de artilerie.

Hepites și-a continuat studiile la Școala Specială de Artilerie și Geniu de la Bruxelles, urmând în paralel și cursurile Facultății de Științe. În 1873 a obținut titlul de doctor în științe matematice și fizice, a demisionat din armată și s-a înscris la Școala Politehnică din Bruxelles, unde va obține în 1875 diploma de inginer constructor.

Revenit în țară, Ștefan Hepites a participat la Războiul de Independență, după care și-a început prolifica activitate de cercetare pe care a continuat-o tot restul vieții.

Tânărul s-a căsătorit cu Maria, fiica doctorului Gheorghe Athanasovici, unul dintre întemeietorii Facultăţii de Medicină, iar în 1878, împreună cu soţia sa, a înfiinţat la Brăila o mică staţie meteorologică, urmată de încă unsprezece astfel de obiective de-a lungul Dunării, menite să avertizeze din timp asupra riscului de inundaţii. Cum nu dispunea de instrumente de înregistrare, cercetătorul făcea singur observațiile din oră în oră, între orele 6 și 22, uneori și noaptea, iar rezultatele sale erau publicate în ziarele locale.

A fost apoi, pe rând, inginer în portul Brăila, inginer la Ministerul Lucrărilor Publice, profesor de fizică la Școala de Artilerie, inginer la Căile Ferate Române și inspector general al Domeniilor Statului.

În 1884 Hepites a fost numit director al Institutului Meteorologic al României, nou înființat în București în cadrul Școlii de Agricultură de la Herăstrău, creând aici prima stație meteorologică centrală din România.

Destoinicul cercetător a organizat rețeaua meteorologică națională care, la sfârșitul anului 1893, avea în funcțiune 159 de stații. Hepites a înființat în cadrul institutului noi departamente: serviciul de măsuri și greutăți, cel pentru determinarea orei exacte, un altul pentru înregistrarea cutremurelor și o secție pentru măsurători geomagnetice.

Inițial, buletinele atmosferice cu datele de la principalele stații erau publicate zilnic în Monitorul Oficial, apoi informațiile despre evoluția fenomenelor meteorologice au fost tipărite săptămânal, pentru a facilita astfel urmărirea pe termen lung a vremii.

Hepites a reușit să instaleze, în incinta Institutului Meteorologic, un birou de verificări pentru compararea și verificarea etaloanelor de măsură și a greutăților metrice, dotat cu toate instrumentele necesare și a fost cel care a redactat legislația prin care era reglementată aplicarea sistemului metric.

Începând din 1888, savantul a cerut într-o serie de rapoarte succesive înființarea unui serviciu al orei la Institutul Meteorologic, solicitând achiziționarea aparaturii necesare. Astfel că în 1893 a sosit la București luneta meridiană ce fusese comandată de autorități la Geneva, fiind instalată în sala unde se mai aflau pendula siderală Fénon 121, cronometrul sideral Dent și cronometrul Fénon pentru ora mijlocie. După puțin timp o lunetă ecuatorială Bardau a fost instalată într-o cupolă mobilă pe o șină circulară în turnul clădirii noi de birouri și, datorită acestor instrumente, începând din 1900, efemerida astronomică pentru București a fost calculată în fiecare an, fiind utilizată în primul rând în serviciul orei. În 1908 acest departament, împreună cu toate documentele și instrumentele sale, a trecut la Observatorul Astronomic.

Urmând exemplul institutelor meteorologice din străinătate, Hepites a decis să instaleze la Institutul Meteorologic aparatură pentru înregistrarea cutremurelor de pământ, deoarece, spunea el, „cutremurele n-au fost niciodată studiate temeinic la noi din punct de vedere al frecvenței și intensității lor”. În 1889 a procurat două seismoscoape, instrumente capabile să avertizeze sonor producerea unui cutremur și să repereze momentul producerii lui. Cercetătorul a organizat o rețea de observații macroseismice, bazată pe rețeaua de stațiuni meteorologice deja existentă în cadrul căreia lucrau informatori seismici bine instruiți, iar în 1893 a publicat prima listă a cutremurelor de pământ simțite în țară între 1838 și 1893.

Savantul a reușit să instaleze în 1895 un microseismoscop și un seismometrograf, iar în 1902 au fost aduse la institut două seismografe Bosch, de același tip cu cele aflate în funcțiune la acel moment la stațiunea seismologică centrală a Europei de la Strasbourg.

Mai târziu Ștefan Hepites a cerut instalarea unei stații speciale pentru studiul magnetismului terestru, pentru care a cerut achiziționarea instrumentelor necesare. „Elementele magnetismului terestru sunt supuse la diferite variații periodice. Este necesar să se cunoască, în fiecare localitate, amplitudinea acestor variații, și mai necesar încă este determinarea valorilor absolute ale elementelor magnetismului pământesc. Nici o determinare de acest fel nu s-a făcut până acum în țară la noi”. Solicitările sale au fost acceptate și în acest scop avea să fie construit în 1896 pe Dealul Filaret pavilionul de magnetism terestru, din materiale amagnetice, iar determinările științifice au început în 1898.

În anul 1908, când Serviciul Meteorologic al României a fost integrat în Observatorul Astronomic și Meteorologic, nou înființat sub autoritatea Ministerului Instrucțiunii Publice, afilierea lui Hepites la această instituție a încetat.

Cercetătorul a fost ales membru al Academiei Române în 1902. În perioada 1916–1919 a condus Biroul Internațional de Măsuri și Greutăți, iar în 1919 a fost reprezentantul României la Uniunea Internațională de Geodezie și Geofizică, nou constituită.

Ștefan Hepites a murit la Brăila, pe 15 septembrie 1922, la vârsta de 71 de ani, fiind înmormânta la București, la  Cimitirul Bellu.

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai ap...