&&&

 PE LÂNGĂ PLOPII FĂRĂ SOȚ

Mihai Eminescu

Pe lângă plopii fără soț

Adesea am trecut;

Mă cunoșteau vecinii toți -

Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea

Privii atât de des;

O lume toată-nțelegea -

Tu nu m-ai înțeles.

De câte ori am așteptat

O șoaptă de răspuns!

O zi din viață să-mi fi dat,

O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,

Să ne iubim cu dor,

S-ascult de glasul gurii mici

O oră, și să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin

O rază dinadins,

În calea timpilor ce vin

O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci

Și rânduri de vieți,

Cu ale tale brațe reci

Înmărmureai măreț,

Un chip de-a pururi adorat

Cum nu mai au perechi

Acele zâne ce străbat

Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni

Și plini de suferinți,

Ce mi-i lăsară din bătrâni

Părinții din părinți.

Azi nici măcar îmi pare rău

Că trec cu mult mai rar,

Că cu tristeță capul tău

Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor

La umblet și la port,

Și te privesc nepăsător

C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi

De acel farmec sfânt,

Și noaptea candelă s-aprinzi

Iubirii pe pământ.

---

     Unul dintre cei mai luminoși creatori ai literaturii române, Mihai Eminescu rămâne poetul care a știut să transfigureze trăirea intimă în artă universală, asemenea marilor spirite romantice ale Europei. În versurile sale, iubirea, timpul, destinul și melancolia se împletesc într‑o muzicalitate ce poartă amprenta unei epoci în care sensibilitatea era cultivată ca o noblețe a spiritului. Eminescu nu se mulțumește să scrie poezie; el clădește o lume în care sufletul se recunoaște, se rătăcește și se regăsește, asemenea unui călător ce înaintează prin propriile adâncimi.

     În poemul „Pe lângă plopii fără soț”, poetul atinge una dintre temele sale predilecte: iubirea neîmplinită, purtată cu o noblețe discretă. Versurile au delicatețea unei confesiuni șoptite într‑un salon de altădată, unde lumina lămpilor cade blând peste gânduri. Trecerea repetată „pe lângă plopii fără soț” devine un gest ritualic, o plimbare a speranței prin fața unei ferestre care strălucește nu doar prin lumină, ci prin promisiunea unei fericiri posibile. În tăcerea femeii iubite se adună o întreagă melancolie, iar contrastul dintre lumea care „înțelegea” și ființa inaccesibilă capătă subtilitatea unei drame interioare purtate cu demnitate. Iubirea, în această poezie, nu este doar sentiment, ea se înfățișează ca un destin frânt, o lumină care ar fi putut aprinde „o stea în calea timpilor ce vin”, dar care rămâne suspendată între dor și renunțare.

     În încheiere, poemul ne amintește că frumusețea iubirii nu se măsoară doar în împliniri, ci și în sinceritatea cu care a fost trăită. Iar învățătura pe care o desprindem este limpede: uneori, ceea ce nu se împlinește ne  modelează mai adânc decât tot ceea ce am dobândit.

Mihaela ILIE