***

 Eroii de la Reduta Grivița. Ce a făcut Prințul Carol în ziua de 30 august 1877

Ziua de 30 august, ziua primei victorii de la Grivița, a fost sărbătorită zeci de ani de autoritățile din România cu mult fast. Poveștile trecutului sunt astăzi aproape necunoscute, deși, în anii de după obținerea Independenței, s-au publicat zeci de cărți despre faptele eroice ale armatei române conduse de principele Carol.

În iulie 1877, ruşii suferiseră două grave înfrângeri în faţa Plevnei. Chiar după prima luptă pierdută, țarul Alexandru al II-lea i-a cerut principelui Carol să treacă Dunărea. La a doua înfrângere apelul din 19 iulie al Marelui Duce Nicolae era disperat. Osman Paşa se întărise la Plevna cu 60 de mii de oameni şi dădea grave lovituri ruşilor. Soarta războiului ar fi fost cu totul alta dacă tânăra armată română nu ar fi trecut Dunărea la 20 august.

Principele Carol a primit comanda supremă a trupelor române şi ruseşti şi la 26 august a început bombardarea Plevnei. Primul atac al trupelor româneşti a fost încununat de izbândă: regimentul al XlII-lea de dorobanţi ajutat de un batalion din regimentul al V-lea de linie şi de o secţie de baterie au luat cu asalt, în 28 august, un redan turcesc, cea dintâi poziţie cucerită laPlevna.

În seara de 30 august, importanta redută Grivița era în mâinile românilor. După 282 de ani de la ultima biruinţă asupra turcilor, cea repurtată de români sub Mihai Viteazul. Dimineaţa a început atacul general asupra Plevnei, pe toate liniile. După mari pierderi în rândurile româneşti, tânăra oştire a Principelui Carol a izbutit, la al patrulea asalt, să ia reduta Grivița – izbânda acestui atac general. Un steag şi trei tunuri au fost cucerite de la duşmani.

,,Succesul durabil câştigat la 30 aparţine trupelor mele” scria Principele Carol către Elisabeta Doamna, vestindu-i această primă izbândă. Iar în ordinul de zi către ostaşi spunea: „Voi aţi dovedit că virtuţile străbune n-au pierit din rândurile oştenilor români. Eu, ca Domnul şi comandantul vostru, sunt mândru de voi şi vă mulţumesc!”

“Zi noroasă și cețoasă foarte puțin prevestitore de noroc! Toată noaptea a plouat și de cu zori se cerne o ploaie subțire. Drumurile sunt muiate și noroioase. Prințul Carol are prea puțina nădejde că ziua de azi se va încheia cu o izbândă.

La orele 8 părăsește Poradimul și se duce la punctul de observațiune. Atacul e fixat abia la orele 3 după amiaza, fapt care face pe prinț să creadă că ziua va avea mai degrabă un sfârșit rău decât bun, deoarece, în caz de pierdere, nu va mai fi timp să ia revanșa asupra dușmanului.

Canonada – în total din 25 de tunuri -, care a început de cu zori, pe la orele 9, se oprește, la 11 însă reîncepe. La orele 10 sosește și împăratul Alexandru al II-lea al Rusiei cu întregul său stat major la punctul de observație. Felicitările ce i le aduce prințul cu prilejul zilei sale onomastice le primește în chip călduros. După un Te-deum sub cerul liber, se servește un dejun mic, la care prințul bea în sănătatea împăratului. Pe la orele 11 se aude din aripa stângă un zgomot de arme și tunuri, care se propagă până la centru, înspre Radicevo. Ce să fie? Sau că trupele au început atacul înainte de vremea fixată, ori că turcii au luat ofensiva!

Reduta Grivița

Din pricina ceții dese, situațiunea nu se poate lămuri , îndată însă mai mulți ofițeri sunt trimiși să aducă vești despre cele întâmplate. Generalul Crilov anunță că un batalion al avangardei sale, indus în greșeală, a izbucnit înainte de vreme. Pe la orele 1 sosește știrea din aripa stângă, că trupele puse sub comanda generalului Scobeleff sunt de două ore în focul luptei și că au avut a suferi pierderi însemnate.

Prințului i se pare cam curiosă această procedare personală a generalilor puși sub comanda lui supremă și crede că cu chipul acesta se împuțineză sorții de izbândă pentru ziua de azi. Pe la orele 2, Prințul Carol se desparte de împăratul Alexandru, care îl îmbrățișază, apoi, înconjurat de statul său major ruso-român, Prințul încalecă și cu toții pornesc înspre un punct în apropierea drumului, care duce la satul Grivița, de unde putea să cuprindă cu ochii o parte din câmpul de bătaie și de unde avea să diriguiască operațiunile pe ziua de azi.

În acest interval, cerul s-a mai limpezit și pe la orele 3 colonele de atac se îndreptă înspre șanțurile turcești în linie de bătaie; aripa stângă tot nu încetase încă lupta începută înainte de amiază. Cu tot focul ucigător, coloanele de atac înainteză în ordine, dar sunt silite să se oprescă în loc pe drumul pe care veniseră, acum însă acoperit de cadavre.

Ghiulele turcesti cad foarte în apropiere de Prinț. El se uită cu mâhnire la șirurile luptătorilor săi căzuți snop! De două ori în rând se reped șirurile românești până la șanțul aducătoarei de moarte redute Grivița, de două ori sunt respinse. Prințul nu mai poate îndura priveliștea de pe punctul său de observație, se repede iute jos, printre trupele sale, și cu prezența sa voiește să-i îmbărbăteze, le vorbește, le spune și-i încălzește la un nou atac pe soldați. “Trebuie să reușim! Jertfele aduse nu trebuie să rămână zadarnice! Acum e o datorie de onore să luăm reduta!”

Câmpul de bătaie e acoperit de morți și de răniți, mulți ofițeri au căzut. Soldații înconjoară pe Domnul lor și sunt gata din nou să se arunce în drumul ghiulelelor ucigătore. Prințul Carol ordonă colonelului A. Angelescu ca, cu puterile de care mai dispune, să dea un nou asalt și hotărăște ca generalul Schilder-Schuldner să țină gata o coloană de atac.

Foarte greu era pentru Prinț să conducă operațiunile trupelor ce se aflau în marș, pentru că distanța de la aripa dreptă a armatei române până la aripa extremă stângă a detașamentului Scobeleff era de 16 kilometri și fumul prafului de pușcă împiedica orice vedere. Insuccesul și pierderile cele mari ale aripei drepte veneau dintr-o greșeală fatală, în care au căzut cu toții și anume: nu era numai o singură redută Grivița, după cum indica harta rusescă, ci еrau două redute, și astfel trupele hotărâte pentru o singură redută luptau în același timp la amândouă redutele!

Reduta a doua se putea vedea numai după ce coborai în vale și urcai dealul ce se vedea îndată în față. Trupele care aveau să dea asaltul redutei a doua făceau parte din divizia a III-a. Un ofițer al statului major general, care sosise tocmai atunci, face Prințului următorul raport: Colonelul Ipătescu, căruia i se împușcase calul sub el, pornise focul cu brigada sa și se avântase înspre șanțurile inamicului, doi comandanți de batalione, anume Maiorul Șonțu și Căpitanul Valter Mărăcineanu, căzură și pierderile de ofițeri și trupe sunt mari, mai cu seamă în regimentul 8 (de sub comanda locotenentul-colonel Poenaru).

Elogii mari merită și trupele diviziei a IV-a, ale cărei rânduri de atac de sub comanda locot.-colonel Voinescu și căpitan Groza mergeau mână în mână, disprețuind mortea și înaintând cu o vitejie de eroi, cu toată pierderea de ofițeri și trupe, mai cu semă din batalionul 2 de vînători.

Prințul e mișcat foarte adânc de pierderile groaznice încercate și de moartea atâtor bravi ofițeri. Trebuie a renunța pentru azi la un al doilea atac asupra redutei Grivița No. 2. Prințul Carol se duce la locul răniților, cărora li se leagă rănile; ei zac încă pe câmpul de bătaie.

Aici sosește Prințului vestea zdrobitore că turcii au respins pe toată linia trupele române! Sunt orele 6 și jumătate. Prințul Carol se duce să comunice raportul Împăratului, care se află încă la Marele Duce Nicolae. De departe e recunoscut de împărat, care-l întâmpină cu întrebarea:

— Ce noutăți?

Prințul trebuie să recunoscă adevărul și să confirme împăratului că atacul n-a avut succes, dar că trage nădejde că azi va fi luată cel puțin reduta No. 1; în acestă privință a și dat ordin și e de așteptat că ziua onomastică a M. S. se va încheia dacă nu cu o victorie completă, cel puțin cu un succes.

În timp ce stătea încă de vorbă cu împăratul, care era mișcat de pierderile suferite, vine în zborul calului un ofițer de cazaci și anunță că cavaleria turcescă din garnizona Plevnei a pornit pe drumul înspre Grivița și năvălește cu furie!

Toți cei de față roagă cu insistență pe Marele Împărat să părăsescă în grabă punctul de observație și să se pună în siguranță în cartierul său general. Împăratul consimte și, însoțit de o escortă numeroasă, se duce la Radicevo; întregul său cartier, în 30 de trăsuri, îl urmeză.

Priveliște tristă pentru cei ce se uită la el! Impresiunea acesta nu se șterge nici la vestea ce se aduce în curând, că știrea ofițerului de cazaci nu era adevărată și că cavaleria turcescă nu înainta. Bubuitul tunurilor, zgomotul glonțelor, salvele puștilor urmeză mereu, cu toate că ziua a început a se îngâna cu noaptea. Prințul e mereu în așteptarea unei știri care să-i spună dacă atacul comandat de el e sau nu încoronat de izbândă.

Pentru paza Marelui Duce și a Prințului Carol se aduce din rezervă un batalion, și escortele care au dus pe împărat se întorc și ele. Se aprinde un foc mare și împrejurul lui se întind pe jos cele două înalte personagii, cu escortele lor. Toți sunt cuprinși de o oboseală în urma agitațiunilor zilei, și nimeni nu poate să spună ce va aduce clipa următore; fiecare tace și se gândește. Fără țintă, se încrucișează ideile în creierele pline de activitate ale celor doi șefi ai armatei și nici o conversație nu se poate închega.

Într-un târziu, pe la orele 9 seara, se aude tropotul unui călăreț. El aduce vestea îmbucurătore și mult așteptată, că pe la ora 8 și jumătate, în urma unui ultim atac, reduta Grivița, în fine, a fost luată de batalionul 2 de vânători, de regimentele 14 și 16 de dorobanți, și de al 5-lea de linie, și că le-a căzut în mână un drapel și trei tunuri turcești! De asemenea, 4 batalione rusești au purtat un atac cu izbândă înpotriva frontului de sud al redutei.

Știrea despre acestă izbândă neașteptată întârziase atâta pentru că cartierul general român nu știa bine încă unde Prințul va bivuaca și pentru că noaptea fusese neagră și drumurile grele, așa că ofițerul de ordonanță a putut veni cu greu numai. Știrea asta e ca o lumină în întunecimea nopții!

Prințul dă numaidecât de veste împăratului de cele întâmplate. De la aripa stângă comandată de general Scobeleff sosesc știri contradictorii, dar, după cât se pare, ar fi luat două redute, cu multe jertfe însă. El roagă pe Prințul

Carol să-i trimite în ajutor trupe din rezerva sa, dar Prințul e silit a refuza această cerere, deoarece depărtarea până la el e mare și e mare pericol ca trupele să nu se rătăcescă în întunericul des al nopții. De asemenea, nu poate să-i trimită nici un om, pentru că șirurile sale s-au cam rărit și trebuie să fie gata în orice moment la oricе atac de ofensivă din partea turcilor.

Bombardarea și salvele urmară toată noaptea; din depărtare se aud gemetele celor răniți, care aduc mult zdruncin în spiritele celor doi comandanți superiori, carec cu hainele ude leoarcă, așteaptă ivirea zorilor sub ploaia care cerne într-una.

Mai mulți ofițeri de ordonanță se întorc și aduc vești din ce în ce mai precise asupra diferitelor corpuri de armată în parte. Toate glăsuiesc că pierderile sunt enorme și câmpul de luptă e acoperit de cadavre. Mai cu sumă e mare numărul ofițerilor căzuți. Colonelul Schütter, aghiotantul împăratului, care comandă un regiment al diviziei 5 rusesc, a căzut în fața redutei Grivița; de asemenea, și generalul Rodionoff e greu rănit.

Prințul e în piciore la orele 4 diminăța; e o zi rece și plumburie. E o tăcere adâncă, numai de la aripa stângă se mai aude bubuiutul tunurilor. Rezultatul se cunoaște acum mai hotărât: Morți – 10.000, din care 2.000 – români!…

În acest timp iată că sosește maiorul Candiano Popescu, comandantul batalionului 2 de vânători cu drapelul turcesc; drapelul e purtat de soldatul care l-a smuls la atacul redutei Grivița. Mantaua și chipiul soldatului sunt ciuruite de gloanțe. Prințul Carol decorează pe acest erou cu «Virtutea Militară» și dispune a se transporta drapelul la București.

*** “Din viața Regelui Carol al României, însemnări de un martor ocular”, Stuttgart, 1897

Proclamațiunea M. S. Regelui după bătălia de la Grivița

Ostași,

În bătălia de la 30 August, ca și în luptele care au precedat și urmat această memorabilă zi, voi ați dovedit că virtuțile străbune n-au pierit din rândurile oștenilor români. Sub focul cel mai viu al inamicului ați înfruntat moartea cu bărbăție, ați luat o redută, un drapel și trei tunuri.

Țara vă va fi recunoscătore de devotamentul, de abnegațiunea voastră; iar eu, ca Domnul și Comandantul vostru, sunt mândru de voi și vă mulțumesc.

Deși am avut simțitoare pierderi, deși deplâng împreună cu voi bravii camarazi căzuți pe câmpul de onoare, dar sângele vărsat nu va fi în zadar: dintr-însul va rodi mărirea și independența patriei.

Dat în Domnescul Nostru Cartier General al Armatei de Occident,

Proclamațiunea M. S. Regelui cu privire la trofeele luate la Grivița

Ostași,

În ziua de 30 August, virtutea vostră a încununat cu victorie stegurile române. Regimentul 14 de dorobanți și Batalionul 2 de vânători, împreună cu trei batalione din glorioasa armată imperială rusă, au luat din mâinile inamicului reduta ce el apăra cu atâta înverșunare, și un drapel și trei tunuri au fost cucerite de trupele noastre.

Aceste trofee, Еu ordon a se trimite în capitala țării și a se păstră acolo ca o veșnică dovadă a vitejiei armatei românești. Drapelul se va așeza deocamdată în Arsenal, până se va hotărî definitiv locul unde are să se păstreze. Iar tunurile luate de la vrăjmași, două se vor așeza la ambele părți al statuii lui Mihai Vitezul. Umbra măreață a gloriosului Domn va vedea astfel că oștenii români au rămas până astăzi fii ai eroilor de la Călugăreni. Cel de-al treilea tun se va așeza înaintea marelui corp de gardă de la Palatul Domnesc, pentru a fi pururea pentru brava nostră armată un glorios exemplu de imitat.

Dat în Domnescu l Nostru Cartier General al Armatei de Occident, în Poradim, la 5 Septembre 1877,

CAROL

***

 Constanţa Buzea despre fostul soţ, Adrian Păunescu:''Rănită, minţită, nu mă văd în stare să-l iert"

Constanţa Buzea nu a participat, în 2010, la înmormântarea fostului ei soţ,  Adrian Păunescu, deşi au fost căsătoriţi timp de 16 ani

În jurnalul „Creştetul gheţarului”, editat în 2009, poeta Constanţa Buzea, care a murit pe 31 august 2012, la vârsta de 71 de ani, descria tot coşmarul pe care l-a trăit alături de Adrian Păunescu (1943-2010). Cei doi au fost căsătoriţi în perioada 1961-1977.

Constanţa Buzea nu a participat la înmormântarea din 2010 a poetului Adrian Păunescu, cel care îi fusese soţ timp de 16 ani. Constanţa Buzea şi Adrian Păunescu au avut doi copii, pe Ioana (născută în 1967) şi pe Andrei (născut în 1969). Ioana a murit la vârsta de 44 de ani, la un an după trecerea în nefiinţă a tatălui ei.

O mare amărăciune se simte din însemnările Constanţei Buzea din jurnalul ei, „Creştetul gheţarului”, editat de Humanitas în 2009. În timp ce delicata poetă este o sensibilitate rănită, Adrian Păunescu apare ca un monstru conjugal, ca un tiran plin de cinism, care a putut să-i mărturisească, la puţină vreme după ce-i născuse primul copil, că a înşelat-o şi că a devenit aproape în acelaşi timp tatăl a două fetiţe gemene.

"Viaţă tensionată, enervări absurde urmate de hilare reveniri şi înduioşările lui. Urât zăcământ aş răscoli dacă aş nota la infinit ce mi se întâmplă zilnic, prin ce fiori de frig trece sufletul meu. Energia celuilalt, agitaţia lui fără istov, dar şi absenţele nemotivate pe mine mă sperie.

Şi, fără să i pese de efect, mi se spovedeşte din orgoliu că este tată şi la altă casă. Că o nebună îndrăgostită de el, femeie măritată, i-ar fi născut gemene. Rănită, minţită, nu mă văd în stare să-l iert. Pe el nu-l absolv de vinovăţie. Instantaneu amestec de stupoare şi greaţă", scria poeta în „Creştetul gheţarului”. 

Agitaţia este la el o stare firească

Constanţa Buzea avea aproape treizeci de ani în momentul iniţial al Jurnalului, dar deja nu mai are iluzii în ceea ce-l priveşte pe partenerul ei, pe care-l priveşte critic, reproşându-i lirismul excesiv.

„Agitaţia este la el o stare firească, indispensabilă, inevitabilă, dar pe mine mă scoate din ritmul propriu, intens, interiorizat. În casa în care el vine şi doarme cîteva ceasuri, nu-mi vine nici mie să stau peste zi. Nu-i duc dorul, deşi, cîteodată, din orgoliu, mă simt singură.

Lirismul i se degradează în cantitate, în relatare, în discursiv, în anecdotic. Senzaţia că politica îi exploatează resursele, în defavoarea poeziei. Cartea lui a avut succes şi asta i-a dat o oarecare linişte, care nu va dura. Va vrea mai mult“. 

Un text din 21 ianuarie 1969 îl arată pe Adrian Păunescu suferind din dragoste. 

Nana-Otilia, numele sub care noua iubită a soţului ei apare în „Jurnalul" Constanţei Buzea, ar ascunde pseudonimul literar al Anei Blandiana şi numele său real, Otilia Coman. 

„Într-o noapte, soseşte acasă euforic şi gălăgios, umăr la umăr cu Nana Otilia, vizibil surprinsă când le-am deschis uşa. Au descărcat, mirosind a zăpadă, în mijlocul mesei noastre rotunde, o plasă cu mere roşii, de vis.  Păreau amândoi picaţi din grădina Raiului, după izgonire..." 

Despre suferinţa din iubirea sa pentru Nana-Otilia, Adrian Păunescu scria  în volumul de poezii „Fântâna somnambulă", apărut în 1968. Această perioadă este redată şi de Constanţa Buzea în jurnalul ei. 

„În vremea aceea, Adrian venea acasă şi se culca pe canapea întors cu spatele la noi. Cu faţa la perete, suferea. Ofta cu ochii strânşi, aproape să plângă, refăcând în minte scenele cu Nana îmbrăţişîndu-se şi prelungind agonia unei dorinţe apocaliptice.

Aşa şi-a scris cartea cu care a luat premiul şi a stârnit certuri în juriu. O carte ca o rană vie, pe care o cunosc şi o evit, pe care am dactilografiat-o. A scris la ea bolnav de o lingoare ce nu se mai istovea. Se ridica din reverii şi se apuca de scris. Scria şi mă chema să mi le citească“. 

FRAGMENTE JURNAL

"Adrian are mereu de plătit datorii

2 martie 1969  Mi-e cu neputinţă să fac ordine după mutare... Zugravi în casă, ca melcii, tărăgănează treaba de la o zi la alta. în schimb cer bani, ameninţând că nu mai vin fără plată în avans. Compun şi expediez scrisori cu noua noastră adresă. El doarme. Când se trezeşte mergem să votăm. De Mărţişor mi-a dăruit un pat de răchită, cât să încap în el singură. Şi o cergă flocoasă imensă. Mă gândesc că ne-ar mai trebui o antenă tv... 

Mâncăm la Casa scriitorilor împreună cu colegul lui de liceu Paul Bobonete Finescu. Adrian are de plătit mereu datorii. Se împrumută în stânga şi-n dreapta. Florica vine printre primii să ne vadă în noua locuinţă. Seara, mărţişoare, cafea, serial în familie, Sfântul. Ieri am dactilografiat 64 de pagini - un record! Ce coincidenţă, - poezii din 1964. Premiul e pe sfârşite... 

Naşterea se poate declanşa oricând

8 martie  1969  Din luna a opta încep pericolele. Naşterea se poate declanşa spontan. Şi cu Ioana au fost câteva alarme false. Când vine sorocul, ştiu ce mă aşteaptă. Anestezia ca o electrocutare, serul otrăvind măduva spinării, pulverizân­du-mi coloana când acul scurt pătrunde printre vertebre. îmi pierd consistenţa, mă degaj ca un fum şi nu mai pot controla decât vag realitatea. Apoi arsura primei trasări cu bisturiul la baza pântecului. Durerea se va şterge instantaneu. Aud ce se întâmplă şi ce se vorbeşte. 

O clipoceală şi vocile celor din asistenţă. Extragerea pruncului şi primul lui scâncet agresiv. Senzaţia de frig, de greaţă, de pierdere. Mi se injectează glucoză? Mă încălzesc, îmi revin.

Coaserea apoi, meticuloasă, clemele. Mi se pune în vedere să nu tuşesc, să nu strănut. Intrarea în convalescenţă, refacerea lentă, contemplarea pruncului, felicitările, emoţia primului lapte, furia laptelui, prima hrănire la sân, care dă o senzaţie erotică de vis. înflorirea de la o zi la alta, ca o schimbare la faţă, din somn, din supt. Şi de-atunci înainte, gata, crezi pentru totdeauna că episodul dulce-amar al sarcinii va fi uitat.

Revenirea la normalitate, care nu înseamnă neapărat reluarea traseului de dinaintea sarcinii. îmi fac griji, îmi fac curaj. Mă simt infinit obosită, anemiată, în urmă cu somnul, fără reacţii spontane la agresiuni, ferindu-mă de atingeri, timidă, pudică, tăcută... 

Se vaită la telefon

12 martie 1969  O săptămână de gripă cu tuse şi piept iritat, fără febră mai sus de 37 cu unu, ca de obicei. În situaţii similare el face reacţii spectaculoase, ridică în picioare toată casa, zace morocănos, transpiră abundent, panicat, rău la boală. Se vaită la telefon, vorbeşte răguşit mimând o anemie în glas. Află toată lumea, se leagă la cap în prosoape şi arată ca Marat în baie în propriul pat. Simt şi eu că mă usuc şi mă sufoc de la vaporii de Palux, dar şederea în pat nu e de mine... 

Ploaie viscolită. Foşnetul înfundat şi apos al străzii. în intersecţie, miliţianul şi fluierul lui fără nuanţe. Frânele şi opintirile maşinilor la stop. Calendaristic se-apropie Sfintele Paşti, dar n-a înfrunzit nici măcar sălcioara. Anul trecut pe vremea asta, în saloane bolnavele aveau narcise şi liliac în borcane, pe noptiere. Anul trecut pierdeam o sarcină, o fetiţă, pe care am botezat-o în gând Anamaria. Vinovată mă întreb cum ar fi fost acel copil dacă l-aş fi dus, periculos, până la termen?... " ("Creştetul  gheţarului", Humanitas, 2009)

***

 Povestea Mariei Montessori, educatoarea secolului XX

Maria Montessori s-a născut în orașul Chiaravalle, în Italia, pe 31 august 1870. Familia s-a mutat la Roma în 1875, iar anul următor Maria a fost înscrisă la școala de stat și între 1886-1890 a studiat la Institutul Tehnic ”Leonardo da Vinci”, dorind să devină inginer.

După absolvire, părinții săi au îndemnat-o să intre în învățământ, fiind unul dintre domeniile în care femeile puteau să lucreze, dar Maria era hotărâtă să urmeze școala medicală și să devină medic. În 1890 a urmat cursurile Universității din Roma, unde a studiat fizica, matematica și științele naturale, iar după doi ani s-a înscris la Facultatea de Medicină. A obținut numeroase burse și, în plus, a dat lecții particulare, astfel că și-a putut plăti cea mai mare parte a educației.

Maria Montessori a devenit, pe 10 iulie 1896, prima femeie medic din Italia și a fost angajată imediat la Spitalul San Giovanni, iar în 1897 s-a alăturat voluntar unui program de cercetare în cadrul clinicii de psihiatrie de la Universitatea din Roma.

Doctorița vizita azilurile pentru copii cu afecțiuni psihice din Roma și, în timpul unei vizite, îngrijitorul azilului i-a povestit că micuții pacienți adunau cu multă atenție de pe jos firimiturile căzute după ce luau masa. Montessori și-a dat seama că acești copii își doreau stimulare senzorială și că lipsa acesteia agrava starea lor. Astfel a început să cerceteze tot ceea ce avea legătură cu copiii cu diferite grade de întârziere psihică.

În 1898, munca ei cu copiii de la azil a devenit din ce în ce mai elaborată și s-a adresat Congresului Național Medical din Torino, unde a susținut teoria conform căreia lipsa unei îngrijiri adecvate reprezintă cauza agravării stării cestor copii.

Implicarea ei în Liga Națională pentru Educația Copiilor a fost urmată de numirea în funcția de co-director, împreună cu Giusseppe Montesano, la o instituție nou-înființată, numită Școala pentru copii cu tulburări de comportament. Montessori a lucrat timp de doi ani în cadrul acestei școli și a început o relație cu colaboratorul ei.

În 1898, doctorița a adus pe lume un băiat, pe Mario, dar după ce relația cu Giusseppe se destramă, femeia ia o decizie controversată. Își trimite copilul la țară și timp de cinci ani nu se implică deloc în viața micuțului. La un moment dat a reluat legătura cu Mario, care avea să devină la maturitate unul dintre cei mai importanți asistenți ai ei.

În 1901, Maria a părăsit Școala pentru copii cu tulburări de comportament, începând să studieze pe cont propriu filosofia educațională și antropologia. A deschis, pe 6 ianuarie 1907, prima ”Casa dei Bambini” într-unul dintre cele mai sărace cartiere din Roma, San Lorenzo. Montessori era convinsă că educația începe la naștere și că primii ani din viața unui copil sunt cei care-l formează cel mai profund.

În 1909, dr. Montessori a ținut primul ei curs pe teme pedagogice, urmat de o cercetare complexă, care a presupus studierea copiilor de toate rasele și culturile din numeroase țări. În 1915, medicul a mers și în Statele Unite, unde au fost deschise apoi multe școli bazate pe cursurile ținute de ea. Întoarsă în Europa, s-a stabilit la Barcelona, unde a înființat un seminar-laborator de pedagogie. Aici au venit mai târziu fiul său și soția acestuia, însoțiți de cei patru copii ai lor.

În 1933 toate școlile Montessori din Germania au fost închise, apoi cele din Italia au avut aceeași soartă, iar după izbucnirea Războiului civil din Spania, în 1936, membrii familiei Montessori au plecat în Anglia. Maria și fiul său au mers apoi în India, în 1939, pentru a susține cursuri de formare în pedagogie. La izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind cetățeni italieni, Mario a fost arestat, iar mama sa a fost pusă în arest la domiciliu.

S-au reîntors în Olanda în 1946, ultima apariție publică a educatoarei fiind la Londra, în 1951, la un congres de specialitate. Maria Montessori a încetat din viață în Olanda la vârsta de 81 de ani, pe 6 mai 1952 și, după moartea ei, Mario a preluat conducerea Asociației Internaționale care îi po artă numele.

😁😁😁

 O blondă care s-a săturat să râdă lumea de ea se vopsește brunetă, își schimbă numele și pleacă din oraș.

Pe drum, vede un cioban cu o turmă de oi. Ce se gândește ea: toată viața oamenii au făcut mișto de mine, a venit timpul să demonstrez că sunt o fată deșteaptă! Coboară din mașină și se duce la cioban:

– Bade, dacă-ți spun așa, dintr-o privire, câte oi ai în turmă, îmi dai o oaie?

– Da, fata tatei.

Blonda dă ochii roată și spune:

– 200!

– Așa e. Acum, înțelegerea-i înțelegere, alege-ți o oaie și a ta e!

Zis și făcut. Blonda își ia o oaie, se urcă veselă în mașină și dă să plece, când ciobanul îi bate în geam:

– Fata tatei, dacă-ți spun care-i culoarea naturală a părului tău, îmi dai câinele înapoi?

***

 Alexandru Pesamosca, medicul-înger, a decedat pe 1 septembrie 2011.

Alexandru Pesamosca s-a născut pe 14 martie 1930 la Constanța, fiind fiul unui ofițer de marină. A urmat în orașul natal școala primară și Liceul „Mircea cel Bătrân”, apoi s-a mutat la București, unde a absolvit Facultatea de Medicină Generală în 1954. La doar 24 de ani a devenit medic, fiind repartizat ca stagiar într-un sat de lângă Fetești, Niculești-Jianu. După trei ani, tânărul doctor a fost transferat la Spitalul de Copii Grigore Alexandrescu, unde a lucrat timp de 27 de ani la secția de chirurgie.

În 1971, Alexandru Pesamosca a primit o bursă cu durata de un an la Hôpital des Enfants Malades din Paris, iar între 1972 și 1984 a ocupat poziția de şef al secției de chirurgie de la Grigore Alexandrescu. Începând cu 1984 medicul a lucrat la Spitalul de Copii Budimex, conducând Clinica de Chirurgie şi Ortopedie Pediatricã pânã în 2002.

Într-un interviu, doctorul Pesamosca a mărturisit că a făcut, de-a lungul timpului, peste 50.000 de intervenții chirurgicale, spitalul fiind, de multe ori, cea de-a doua sa casă. Devotatmentul său excepțional l-a făcut să le spună celor care i-au fost discipoli: “Să nu vă despărțiți nicicând de pacient înainte ca el să părăsească spitalul, să muriți cu bolnavul de gât, că doar aşa veți putea contribui la misterul vindecării lui”.

În 1999, după ce a soția sa a murit, Alexandru Pesamosca s-a mutat într-o cămăruță de la spital, fiindu-le în permanență aproape micuților pacienți, dar și tinerilor medici care îi cereau deseori sfaturile. Cei doi fii ai săi au murit înaintea lui, primul în 1993, din cauza unei tumori cerebrale, iar cel de-al doilea din cauza cancerului, în 2008.

În vara anului 2011, medicul a fost internat la Spitalul Floreasca din cauza unor afecțiuni cardiace și renale. Pesamosca a murit în dimineața zilei de 1 septembrie 2011, la vârsta de 81 de ani. Pentru că a fost ctitorul Bisericii Cuviosul Stelian și Sfântul Nicolae Brâncoveanu, aflată în curtea spitalului în care a muncit în ultima parte a vieții sale, patriarhia a fost de acord ca doctorul să fie înmormântat în grădina instituției medicale, sub geamurile sălii de operație în care salvase viețile a mii de  copii.

***

 Liviu Rebreanu, povestea unei vieți fascinante

Liviu Rebreanu s-a născut pe 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua din Bistrița-Năsăud și a fost primul copil din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi. În anul 1889, familia s-a mutat în comuna Maieru, pe Valea Someșului Mare, unde viitorul scriitor a început cursurile școlii primare. A urmat apoi două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, de unde, în 1897, s-a transferat la școala de băieți din Bistrița, unde a studiat încă trei ani.

În 1900, tânărul s-a înscris la Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron, iar din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară “Ludoviceum” din Budapesta.

Pe 1 septembrie 1906, a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, în regimentul din Gyula, dar după mai puțin de doi ani a demisionat și a revenit în Prislopul Năsăudului, spre nemulțumirea părinților, care au văzut în această renunțare un eșec profesional de proporții.

Ilderim Rebreanu, fiul lui Tiberiu Rebreanu, cel mai mic dintre cei 13 frați ai scriitorului, a povestit că unchiul său ar fi pierdut atunci la poker banii popotei ofițerilor. Îi venise rândul să aibă grijă acei bani, dar s-a gândit să-i înmulțească la masa de joc și ar fi pierdut între 1.200 și 1.800 de coroane, o sumă foarte mare în condițiile în care leafa lui era de 100 de coroane pe lună.

În anul 1909, scriitorul a lucrat pentru o scurtă perioadă de timp ca funcționar la primăria din Vărarea, apoi a decis să se stabilească la București. În luna ianuarie 1910, în baza Tratatul de aderare a României la Tripla Alianță din octombrie 1883, guvernul de la Budapesta a cerut autorităților românești extrădarea lui, astfel că, o lună mai târziu, în februarie, Rebreanu a fost arestat și închis la Văcărești. Într-un memoriu adresat autorităților de la București în mai, Liviu Rebreanu susținea că adevărata cauză a cererii de extrădare este activitatea publicistică pe care o desfășurase anterior în slujba românilor de peste munți, dar explicațiile nu au fost luate în seamă și a fost transferat la închisoarea din Gyula, în Imperiul Austro-Ungar.

Pe 16 august 1910, tânărul a fost eliberat, tribunalul de apel considerând că delictul a fost ispășit după cele șase luni de temniță. În toamna aceluiași an, pentru că situația sa materială era precară, Rebreanu a revenit la București, dar s-a confruntat cu o nouă serie de probleme financiare: “Am sosit cu 300 de lei în buzunar. Și aici începe un capitol întunecat al vieții mele, o epocă grea, de luptă dârză, cu mizeria și pasiunea de scriitor”.

A fost angajat în cele din urmă la publicația “Ordinea” și, în aceeași periodă, a editat revista “Scena”, iar în iunie 1911 a fost numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova, condus de Emil Gârleanu, unde a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Ștefana (Fanny) Rădulescu. Cei doi s-au căsătorit pe 19 ianuarie 1912, moment în care scriitorul a adoptat-o pe fiica actriței dintr-o relație anterioară, Puia-Florica.

Rebreanu a cerut ca în actul de căsătorie să se fie menționată și micuța Florica, care avea trei ani şi jumătate în acel moment. „Juridic, ceea ce făcuse Liviu Rebreanu declarându-se tată este act penalizat încă din dreptul roman. Altele sunt instituţiile prin care se putea efectua legal intrarea în familie a copilului minor, fie prin înfiere, fie prin adopţie cu consimţământul tatălui natural, care era în viaţă şi cunoscut. Numai că acesta nu o recunoscuse legal”, a scris despre acest episod Teodor Tanco în volumul „Despre Liviu Rebreanu”. Mulți ani mai târziu, după moartea scriitorului, familia le-a acţionat în instanță pe Fanny şi Puia, negându-i fiicei adoptate statutul de descendentă naturală şi moştenitoare.

În 1912, actrița a fost concediată de la teatru, tânăra familie a fost nevoită să se mute la București, iar Fanny a devenit angajată a Teatrului Național, datorită intervenției lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. Din iulie 1913, scriitorul a început să lucreze ca reporter la ziarul Adevărul, dar, după izbucnirea celui de-al Doilea Război Balcanic, a fost concediat.

În 1916, Rebreanu s-a oferit voluntar în armata română, dar cererea nu i-a fost aprobată, așa că familia a rămas în București în timpul ocupației. În mai 1918 prozatorul a fost arestat și anchetat de autoritățile germane, dar a reușit în cele din urmă să fugă, cu sprijinul lui Titel Petrescu, și s-a refugiat la Iași, unde i s-au alăturat soția și fiica. Din această perioadă datează o scrisoare inedită, publicată de Ionuț Niculescu în Revista Teatrul în 1987, epistolă adresată de scriitor actorului Aristide Demetriade, în care îi cere sprijin pentru Fanny Rebreanu:

Iubite domnule Demetriade,

Îți scriu din exilul care nădăjduiesc că nu va mai ține mult. De-aici urmăresc cu dezgust și indignare crescândă înverșunarea cu care nenorocitul candidat caută să te stropească cu noroi, să murdărească activitatea d-tale (este vorba despre dramaturgul A. de Herz, directorul ziarului Scena în perioada 1917-1918, care intrase în conflict cu Aristide Demetriade din motive privind conducerea Societăţii Dramatice Române. Tot el l-a denunţat autorităţilor germane pe Liviu Rebreanu, ca supus austro-ungar sustras obligaţiilor militare, fapt ce a determinat fuga scriitorului la Iaşi).

Aceeași scârbă o simte aici toată lumea pentru personajul sinistru care își face o fală din a spurca tot ce este românesc și cinstit… Dar va veni, poate mai curând decât se așteaptă, răfuiala cea mare. Și atunci va fi scrâșnirea dinților. Până atunci, cel mai bun răspuns este disprețul. Te-ai murdări măcar dând ascultare lătrăturilor… Ceea ce ai făcut dumneata pentru Teatrul Național în timpul ocupației și-a găsit aprecierea și va găsi o recunoaștere cu atât mai completă cu cât va trece vremea. Oamenii nepărtinitori și competenți ți-au înscris numele alături de aceia care, în istoria Teatrului Național, au făcut silințele cele mai mari pentru a menține prestigiul și continuarea primei noastre scene. Sufletul d-tale trebuie să fie mândru și mulțumit de ceea ce ai făcut, de sacrificiile d-tale, de munca cinstită și neprecupețită pe care ai depus-o în interesul teatrului…

Dar acum trebuie să continuu cu o rugăminte personală. Sunt sigur de condescendența d-tale. Altminteri poate că nici nu m-aș fi adresat.

E o chestiune de dreptate. Știm bine că aici s-au făcut înaintări cu duiumul. Băieți luați aproape de pe stradă au fost bombardați stagiari cl. I. În timpul acesta, nevastă-mea, după o muncă cinstită de cinci ani de zile, se vede tot în coadă. O fi aceasta dreptate? Fac apel la simțul d-tale de dreptate și umanitate. În octombrie 1916 urma să fie avansată stagiară cl. II. Îți aduci aminte, desigur, că în aprilie același an i s-a dat premiul de creație cu asigurarea că la toamnă îi vine avansarea. Mavrodi este aici, o mărturisește. Dragomirescu, asemenea. Au venit anii de război, când ea a muncit sub conducerea d-tale. Știi bine cu câtă râvnă și cu cât succes a lucrat. A avut succese frumoase, nu ți le reamintesc, d-ta, desigur, le știi ca și mine. Dar la București n-ați putut face înaintări, altfel nu mă îndoiesc că ea ar fi fost printre cei dintâi avansați. Acum însă vine momentul când trebuie să se facă dreptate. Nu se poate ca ea să-și piardă anii, atunci când alții au câștigat în timpul războiului. Cred că e logic și omenesc și drept să i se dea acum drepturile cuvenite. Avansarea la clasa II trebuia să-i vie acum doi ani. Cred că e legal ca acuma, după doi ani, și încă ce ani, să i se dea gradul de clasa I. Chiar dacă n-ar fi avansările de la Iași și încă ei i s-ar cuveni înaintarea la clasa I după toate cerințele legii.

Nu încape îndoială că are și ea cel puțin atâta talent cât au cei avansați aici. Poate dacă am judeca drept, are chiar mai mult. Și mai are în plus o râvnă de muncă cinstită, care trebuie recompensată, mai ales acum, când la Teatrul Național bate un vânt de anarhie printre elementele tinere.

În sfârșit, nu mai vreau să pledez în fața d-tale un lucru care nici n-are nevoie de pledoarie. D-ta, care ești cinstit și drept, recunoști desigur toată dreptatea cerințelor ei. Ca director și membru în comitet însă ai și puterea, și influența de-a face să izbească dreptatea și cinstea. Și, poate, întrucâtva, chiar ca om, ca om cu suflet ales, vei găsi oportun să intervii pentru o cauză dreptă. De aceea mă și adresez d-tale. Mi-am făcut o plăcere de multe ori și eu să iau apărare dreptății, mai ales când a fost vorba de Teatrul Naționl și mai ales în timpul ocupației. Voi mai face-o cu aceeași dragoste, în curând. Poate și aceasta mă îndreptățește puțin și sper că și mie mi se va face dreptate, mai ales când ea va fi sprijinită de cuvântul d-tale autorizat.

În acest sens, îți anexez aici o petiție a nevestei mele. D-ta, ca fost director și ca membru în comitet, ai chemare s-o susții. Petiția aș vrea să ajungă în mâinile d-lui Motru împreună cu o vorbă bună de dreptate. Vorba aceasta nimeni nu poate s-o spună cu mai multă competență ca d-ta. De aceea îți trimit petiția, de aceea am încredere deplină în izbânda ei. Acum vine octombrie, când se poate face avansarea. Acum e și momentul dreptății.

Fanny va veni zilele acestea la București. Așteaptă zilnic ausweisul. Își va relua cu aceeași dragoste ocupația. Dar va fi singură nu știu câtă vreme. Ticăloșia criminală a personagiului murdar care te latră pe d-ta a făcut ca eu să trebuiscă să stau aici încă. În lipsa mea aș dori mult să găsească în d-ta un sprijin. Poate că pot conta și pe aceasta?

Nu te încredințez de recunoștința mea. În loc de încredințare, aș dori mai bine să-ti dau o dovadă. Poate că-mi va veni prilejul să ți-o dau.

Eu oricum am toată încrederea în d-ta. Încrederea aceasta m-a făcut să-ți fac rugăciunile acestea și mă mai face să fiu sigur că-mi vor fi împlinite.

Cu multe salutări și dragoste nestrămutată,

L. Rebrenu,

Str Păcurari 79 – Iași

P.S. Orice răspuns îl primesc grabnic și fără cenzură prin d. M. Barasch, redactor la “Lumina”, care mi-l transmite.

Demersul lui Liviu Rebreanu a avut succes. În volumul “Cu soțul meu”, Fanny scria: “În octombire am primit o scrisoare din București, de la Aristide Demetriad. Îmi comunica o veste bună. Eram avansată stagiară clasa I, dar mă ruga să mă întorc la teatru, concediul nemaiputând fi prelungit.”

Liviu Rebreanu a revenit în București în noiembrie 1919, iar zece ani mai târziu, în decembrie 1929, a fost numit director al Teatrului Național, funcție pe care a deținut-o timp de un an.

Scriitorul s-a bucurat, în perioada interbelică, de recunoașterea deplină a valorii sale literare, dar și de recunoaștere socială. Și-a cumpărat o căsuță la Valea Mare, în Argeș, unde s-a retras să scrie și a fost în permanență alături de soția sa, Fanny, pe care o adora.

„Via de la Valea Mare, scria Fanny Rebreanu, a fost singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit… De când şi-a cumpărat casa, toate verile până după cules şi le petrecea acolo, iar în perioada creaţiei, indiferent de anotimp, şederea la vie se prelungea la 5-6 sau 9 luni, cât era nevoie”.

Puia Florica, fiica adoptivă a scriitorului, s-a căsătorit pe 25 octombrie 1931 cu sublocotenentul Radu Vasilescu, la Biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti, avându-i ca nași pe Iuliu Maniu și pe Elena, văduva lui George Coşbuc, și a devenit mai târziu crainică a Radiodifuziunii Române. În 1995, cu puțin timp înainte de a înceta din viață, a decis să doneze Muzeului Literaturii Române apartamentul din București care adăpostește amintirile familiei, transformat în Casa Memorială Fanny și Liviu Rebreanu. Colecția cuprinde piese de mobilier, documente literare, scrisori, manuscrise, fotografii, precum și tablouri valoroase, pictate de Camil Ressu, Jean Steriadi, Nicolae Dărăscu, Francisc Șirato, și sculpturi realizate de Milița Petrașcu, Ion Jalea, Oscar Han. Tot aici se află și o colecție impresionantă de ceramică și o alta de icoane pe sticlă.

Foarte stimat în mediul cultural de la București, Rebreanu era căutat deseori de tinerii scriitori care îi cereau ajutorul. În 1937, a acordat un interviu pe care îl redăm:

“Despre geneza operei de artă. Mă întrebi în legătură cu scrisoarea publicată în „Ideea Europeană” dacă prefer tendința în opera de artă. Această chestiune s-a lămurit definitiv încă de pe vremea lui Caragiale. Ţi-aminteşti de cele trei expresii, pline de subînţeles: „Nici artă pentru artă, nici artă cu tendinţă, ci artă cu talent”.

Natural, talentul stă mai presus de orice discuţie. Numai el poate fi criteriul absolut de judecată estetică. Arta înseamnă creaţiune de oameni adevăraţi şi de viată reală. Nu atât meşteşugul stilistic, cât mai ales pulsaţia vietii interesează. Aici e misterul care leagă pe artist de Dumnezeu, ba îl întrece. Pe când Dumnezeu creează şi fiinţe inferioare şi totuşi trăiesc, artistul, ca să creeze viata adevărată, trebuie să atingă perfecţiunea.

Fraţii lui Trahanache poate au murit de mult – dacă au murit – dar Trahanache al lui Caragiale va trăi mereu. Fără această condiţiune primordială nu poate exista opera de artă. Arta nu poate fi glumă! Ai văzut ce rol divin are artistul față de Dumnezeu. Aici nu poate încăpea farsa. Asta e ceva prea serios ca să ne petrecem vremea cu jonglerii de bâlci. Ca să conţină elementul viabil trebuie mai întâi să fii sincer faţă de tine şi apoi faţă de opera ta.

Nu trebuie să pierzi din vedere factorul principal care este imaginea vieţii, în goană după expresia cea mai frumoasă şi cea mai nouă. Cel mai puțin viabile sunt floricelele de stil, numai singur adevărul are viață în el şi numai cu el vei învinge timpul. Acum pot să-ţi răspund şi la întrebarea de adineauri. Nu înţeleg numaidecât că opera de artă să fie morală, dar ea trebuie să aibă ceva uman. Arta adevărată, având ceva din viața însăşi, păstrează în sine şi o valoare etică. Dacă prin viață înţelegem ceva serios, vom considera ca atare şi arta.

Natural, gluma place mai mult ca seriosul, dar nu stărui mult asupra ei. Te mai gândeşti oare a doua zi la paiața care te-a distrat aseară la circ? Pe când zbuciumul întunecat din „Crimă şi pedeapsă” te urmăreşte săptămâni şi chiar mii de zile.

Puterea tradiţiei. Acei care creează puterea trecutului n-au dreptate. Eu unul nu pot să cred că fiinţele care m-au precedat n-au lăsat nicio urmă în sufletul meu. Prin locurile acestea au trăit altădată oameni, au suferit, au iubit şi au murit. Acestea toate nu sunt fraze, sunt nişte adevăruri.

Exemplu: Panait Istrati cu toate ideile lui socialiste înaintate este un tradiţionalist. Savoarea trecutului nostru se degajă atât din „Kira Kiralina” sau „Unchiul Anghel”, cât şi din toate celelalte.

Emil Gărleanu – cel mai bun prieten, despre care spune: „Sufletul lui Gârleanu era aşa după cum reiese din „Lumea celor care nu cuvântă”.

Despre revistele la care am debutat nu am mult de spus. Am colaborat mult timp la „Luceafărul”, apoi la „Convorbiri critice”, „Viata Românească”, „Ramuri”. În cafenelele literare din laşi, numai amintiri. Pe vremea debarcării mele la Bucureşti, scriitorii se adunau la cafeneaua „Kubler”. Fiind tânăr, nu prea aveam legături cu ei. Apoi ne-am adunat la „Imperial”, până acum câţiva ani. Acolo aveam locul nostru, aşa-zisa „masă a poeților”, pe care chelnerii ne-o păstrau cu sființenie şi de multe ori se întâmplau lucruri nostime, cu scriitorii care nu erau cunoscuţi de ei. Veneau de obicei Anghel, Iosif, Sadoveanu, Lovinescu şi alții. (Revista Dobrogeană, nr. 7-9 din 1937)

La comemorarea fratelui său, Emil Rebreanu

Pe 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, Liviu Rebreanu s-a retras în satul Valea Mare, pe care îl iubea atât de mult, și se pare că nu a mai revăzut Bucureștiul. Aici a murit, pe 1 septembrie 1944, la vârsta de 59 de ani, fiind vegheat de iubita lui soție, Fanny, și de Puia, fiica pe care a adorat-o.

Englezul Ivor Porter, diplomat și oficial al Legației Britanice la București, are însă o altă versiune asupra momentului morții lui Liviu Rebreanu. A povestit în cartea sa, “Operațiunea Autonomous. În România pe vreme de război”, publicată de Editura Humanitas în 1991, despre seara de 23 august: „Pe la miezul nopții, unchiul Lygiei Georgescu, generalul Ion Manolescu, a venit la închisoare să-l ia pe Rică (soțul Ligiei, ginere al fruntașului țărănist Sever Bocu şi finul lui Maniu, director al sucursalei Româno-Americană Standard Oil care era deținut la Malmaison) la un întâlnire la Periș. Era împreună cu Liviu Rebreanu. Înainte de asta, l-au condus pe colonelul Ionescu acasă cu mașina. Apoi i-au lăsat lui Maniu un mesaj, la locuința acestuia, să vină și el la întâlnire când va putea. La marginea Bucureștilor, lângă drumul care cotește spre Golf Club, au dat de un baraj românesc și Manolescu, care conducea în viteză și cu farurile stinse, nu a putut frâna în timp. Un soldat l-a împușcat pe directorul Teatrului Național, care se afla pe scaunul de lângă el. În loc de petrecere, au stat aproape toată noaptea la spital”.

Acestă variantă arată că Liviu Rebreanu, deşi se afla în stare foarte gravă, ar fi fost transportat ulterior la casa din Valea Mare, unde a murit pe 1 septembrie 1944, dar certificatul de deces consemnează doar cauze naturale, respectiv insuficienţă circulatorie (asistorlie). În memoriile publicate în 1969, Puia Rebreanu nu amintește nimic despre evenimentele din 23 august 1944 și circumstanțele morții scriitorului.

Liviu Rebreanu a fost înmormântat inițial în cimitirul din Valea Mare, dar dupa câteva luni a fost reînhuma t pe Aleea Scriitorilor de la Cimitirul Bellu.

***

 Misterul averii lui Al Capone, șeful imperiului crimei din SUA

Alphonse Gabriel Capone, cunoscut în întreaga lume drept Al Capone, este cel mai notoriu gangster american din toate timpurile. A avut o viață demnă de film și i-a sfidat pe oamenii legii în nenumărate rânduri.

A strâns o avere fabuloasă, pe care a reușit să o ascundă chiar înainte de a fi arestat. De atunci, banii gangsterului sunt căutați obsesiv de investigatori profesioniști și amatori din întreaga Americă.

Născut pe 17 ianuarie 1899 în New York, într-o familie italiană, Al Capone a fost, timp de șapte ani, liderul absolut al crimei organizate din Chicago. Și-a început „cariera” infracțională la o vârstă fragedă, la doar 14 ani, după ce a fost exmatriculat pentru că a lovit o profesoară.

În anii ce au urmat, Al Capone s-a alăturat unor bande mai mici de infractori, iar ulterior a lucrat pentru mai mulți gangsteri italieni. Era poreclit „Scarface” (fața cu cicatrice), după cicatricea care i-a rămas în urma unei tăieturi de cuțit pe care i-a aplicat-o Frank Gallucio, un răufăcător din New York.

Capone a părăsit New York-ul la 20 de ani. Tânărul infractor s-a mutat în Chicago, unde i s-a alăturat mentorului și prietenului său, Johnny Torrio. Împreună cu acesta, a fondat cartelul numit „Chicago Outfit”.

Al Capone și Torrio au controlat afacerile cu jocuri de noroc și prostituția până la adoptarea Legii Prohibiției, în 1920. Apoi, cei doi au devenit contrabandiști și distribuitori de alcool, care fusese scos în afara legii.

Al Capone a devenit liderul crimei organizate din Chicago în 1925, când Johnny Torrio a părăsit SUA și s-a întors în Italia, după ce o bandă rivală atentase la viața lui.

Rămas singur în fruntea operațiunilor, inteligentul Scarface și-a extins afacerile și a început să ducă o viață luxoasă, care a intrat în atenția autorităților.

Gangsterul s-a mutat într-un apartament luxos din hotelul Metropole și, ulterior, într-un apartament din hotelul Lexington, unde și-a stabilit centrul de operațiuni. La apogeul carierei sale infracționale, Al Capone avea în subordine peste 600 de gangsteri din Chicago.

Presa vremii estima că afacerile lui generau 100 de milioane de dolari anual. În economia de astăzi, averea lui Al Capone este estimată la aproximativ 1.3 miliarde de dolari.

Gangsterul folosea mereu numerar, distrugând toate urmele și documentele care i-ar fi putut conduce pe investigatori la el. În cele din urmă, a fost prins pe 5 iunie 1931, când guvernul SUA l-a arestat pentru evaziune fiscală.

După arestare, Al Capone a fost condamnat la 11 ani de închisoare, potrivit History.com. A fost încarcerat în penitenciarul din Atlanta în 1932. Avea doar 33 de ani.

Acolo, a fost diagnosticat cu sifilis și gonoree. Pe lângă dependența de cocaină, aceste boli îi cauzau momente de dezorientare și probleme psihice.

În curând, Capone a fost transferat în celebra închisoare Alcatraz, unde și-a petrecut următorii cinci ani. Cum bolile sale avansau, și-a petrecut ultimul an de încarcerare în spitalul din Alcatraz.

A fost eliberat condiționat în 1939. Apoi, și-a petrecut câțiva ani în instituții psihiatrice, după care s-a mutat în Miami cu soția lui. A rămas acolo până la moartea sa, survenită pe 27 ianuarie 1947.

A ținut secret, iar apoi a uitat unde și-a ascuns averea

Fostul șef mafiot și ucigaș cu sânge rece a murit de infarct, lăsând în urma sa sume substanțiale de bani. Însă nimeni nu știa ce s-a întâmplat cu averea sa.

Marie Capone, nepoata lui, a scris că unchiul ei avea milioane de dolari îngropați și ascunși în diverse locuri. Însă, cum era prea afectat psihic când a ieșit din închisoare, nu-și putea aminti unde ascunsese banii.

Au circulat zvonuri că Al Capone și-ar fi ascuns banii într-o peninsulă din statul Michigan. Încă de când mafiotul a fost arestat, oamenii îi caută averea, dar fără succes.

În anii ’80, compania de construcții Sunbow plănuia să renoveze hotelul Lexington, din Chicago, unde Capone își avusese reședința înainte de a fi arestat.

În timpul prospectărilor, angajații Sunbow au descoperit o serie de tuneluri subterane, care duceau spre bordelurile și barurile din apropiere. Fuseseră făcute pentru a-i oferi lui Al Capone o cale de scăpare, în cazul unei razii a poliției.

Pe lângă tuneluri, sub clădirea hotelului au fost descoperite și un poligon de tragere și un seif secret, în care se credea că se afla o parte din averea lui Al Capone.

Misterul încăperii securizate a fost elucidat pe 21 aprilie 1986, când seiful a fost deschis în cadrul unui show televizat. Emisiunea, denumită „Misterul seifurilor lui Al Capone”, a durat două ore.

Găzduit de Geraldo Rivera, show-ul a fost prezentat ca fiind „senzațional”, iar milioane de oameni din întreaga Americă au urmărit deschiderea seifului. Rivera a adus la fața locului și câțiva funcționari de la agenția americană de administrare fiscală, în cazul în care seiful ar fi conținut bani.

La fața locului a fost prezent și un medic legist, care ar fi trebuit să intervină dacă în camera securizată erau găsite cadavre. Dar când seiful a fost deschis, Rivera și telespectatorii săi au fost dezamăgiți.

Înăuntru s-au găsit doar câteva sticle goale și noroi. Absolut nimic spectaculos. Deși a avut un final dezastruos, emisiunea a fost una dintre cele mai urmărite din istoria SUA, cu o audiență de peste 30 de milioane de oameni.

Momentan, misterul averii lui Al Capone rămâne neelucidat și mulți continuă să caute bogățiile lui fabuloase.