, ****

 Cântec pentru mama

de Virgil Carianopol

Tare necăjită ai fost, mamă

Iarna, vara, orice timp trecând

Cât era de frig sau de căldură,

Tot desculță te-am văzut umblând.

N-ai purtat o haină mai ca lumea,

O scurteică veche doar aveai.

Dar și pe aceea totdeauna,

Doar de sărbători o îmbrăcai!

Ochii tăi ardeau ca două stele.

Le mai văd luminile şi azi.

Boabe mari de lacrime, ca jarul,

Le striveai cu mâna pe obraz.

Tu așa ai fost de când țin minte

Pe picioare-ai mers la drum, mereu.

Nici în car nu te suiai de teamă

Boilor să nu le fie greu.

Ce păcat că n-ai trăit măicuță

C-ai plecat fără de timp în lut.

Ce pantofi ți-aș fi adus acuma,

Și ce haină ai mai fi avut!

Virgil Carianopol (n. 29 martie 1908, Caracal, județul Romanați, astăzi județul Olt – d. 6 aprilie 1984, București) a fost un poet român.

Invitație la lectură

 

Invitație la lectură ... pentru elevii din clasele de gimnaziu 📚📖

Recomand o serie de lecturi, care sper să vă capteze atenția și să vă poarte pe aripile imaginației. Distracție frumoasă alături de personajele preferate!

Clasa a V-a

 

''Recreația mare” de Mircea Sântimbreanu

“Istoria lui Răzvan” de Horia Corcheş

“Harun şi marea de povești” de Salman Rushdie

“Val şi cetatea sufletelor” de Ana Alfianu

“Vântul bate la uşă” de Madeleine L’Engle

“Sumki” de Amos Oz

“Emil și detectivii” de Erich Kastner

“Visătorul” de Ian McEwan

“Confesiunile unui prieten imaginar” de Michelle Cuevas

''Momente şi schiţe (Vizită*, D-l Goe...*, Bubico)'' de I.L.Caragiale

''Din marile legende ale lumii; Legendele Olimpului'' de  Alexandru Mitru

''Căprioara" de Emil Gârleanu

" Amintiri din copilarie" ( La cireșe) de Ion Creangă 

"Dragoș Vodă " - legenda

" Prâslea cel voinic și merele de aur" - basmul

" Boierul și Păcală " - snoava 

''Ulița copilăriei'', ''În casa bunicilor'' de Ionel Teodoreanu

" Mihai Viteazul" de Nicolae Bălcescu 

Clasa a VI-a

“Cui i-e frică de computer?” – coord. Liviu Papadima

“Care-i faza cu cititul?”

“Ce poți face cu două cuvinte?”

“Uite cine vorbește” (juniorii)

“Cui i-e frică de computer?” (juniorii)

“Umbra vântului” de Carlos Ruiz Zafon

“Pulbere de stele” de Neil Gaiman

“Darul lui Jonas” de Lois Lowry

“Charlie și fabrica de ciocolată” de Roald Dahl

“Cum să faci să nu citești în vacanța de vară” de Tommy Greenwald

“Negustor de pești”, “Un vocabular literalmente bogat”, “Elev”

"Cartea Oltului " de Geo Bogza ( reportajul)

Clasa a VII-a

,,Tabăra'' de Louis Sachard

,,Elevul Dima dintr-a șaptea'' de Mihail Drumeș

,,Cui i-e frică de computer?'', coord. Liviu Papadima

,,Care-i faza cu cititul?'', coord. Liviu Papadima

,,Minunea'' de R.J. Palacio

,,Vrem să dăruim câte-o fereastră'' de Matei Vișniec

,,Cronicele din Narnia'' de C.S. Lewis

,,Moara lui Călifar'' de Gala Galaction

,,Poezii'' de Mihai Eminescu

"Amintiri din copilărie" de Ion Creangă ( IV)

,,Să creștem mici'' de Laura Grunberg

,,Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău'' de Fredrik Backman

,,Popa Tanda'' de Ioan Slavici

"Florin scrie un roman" de Mircea Cărtărescu 

,,Tropice tâmpe'' de Florin Bican

,,Viața lui Pi'' de Jann Martel

,,Tinerețea lui Don Quijote'' de Marin Sorescu

Clasa a VIII-a

“Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi” – Nikolai Nosov

“Cititorul din peșteră” – Rui Zink

“Emil și detectivii” – Erich Kastner

“Minunea” – R.J.Palacio

“Ferma animalelor” – George Orwell

“O scurtă istorie a lumii” – Ernst H. Gombrich

“Micul prinț” – Antoine de Saint-Exupery

“Zece negri mititei” – Agatha Christie

“20.000 de leghe sub mări” – Jules Verne

“Poveste fără sfârșit”, “Momo” – Michael Ende

“Lungul drum către Santa Cruz” – Michael Ende

“George și cheia secretă a universului” – Lucy și Stephen Hawking

“Jocul culorilor”, “Unde se varsă Nilul?”, “La telefon” – Mircea Sântimbreanu

“Inimă de cerneală”, “Cavalerul Friensbart și dragonul său”, “Monstrul planetei albastre” – Cornelia Funke

vol. “Care-i faza cu cititul?”

“Poveste despre dragoste și întuneric” – Amos Oz

“Umbra vântului” – Carlos Ruiz Zafon

“Dacă într-o noapte de iarnă un călător” – Italo Calvino

“Hoțul de carți” – Markus Zusak

"Baltagul" de Mihail Sadoveanu

" O scrisoare pierdută " de Ion Luca Caragiale

***

 

Librarul de 76 de ani (născut în 1948), Mohamed Aziz, din Rabat, Maroc, petrece 6 până la 8 ore pe zi citind cărți. 

După ce a citit mai mult de 5.000 de cărți în franceză, arabă și engleză, rămâne cel mai vechi librar din Rabat, după mai mult de 43 de ani în același loc.

 Întrebat de ce își lasă cărțile nesupravegheate afară, unde ar putea fi furate, a răspuns că cei care nu pot citi nu fură cărți, iar cei care pot citi nu sunt hoți. 

Este cunoscut drept cel mai fotografic librar din lume. Și-a avut taraba de cărți folosite din 1963 în Medina, cel mai vechi cartier din Rabat, capitala Marocului. Rămas orfan la vârsta de 6 ani, a încercat să pescuiască pentru a-și împlini visul de a absolvi liceul, dar la 15 ani a abandonat școala pentru că nu și-a putut permite manualele, care erau prea scumpe pentru familia sa. 

Frustrat și fără studii, a decis să deschidă o librărie, așezând cărți pe un covor pe podea sub un copac, iar acum, de mai bine de jumătate de secol, își conduce magazinul, realizându-și visul de a studia. 

Ziua lui durează douăsprezece ore. Înainte de a deschide librăria, caută cărți folosite în alte magazine pentru a le citi și revinde.

 Astăzi, la peste șaptezeci de ani, spune că două perne și o carte sunt suficiente pentru a se simți fericit. 

Acumulează turnuri de cărți și când îl întrebi câte are, răspunde că nu are niciodată destule.

 Își întrerupe lectura doar pentru a se ruga, a fuma, a mânca și a servi și sfătui clienții interesați de subiecte specifice. 

De-a lungul timpului, librăria lui a devenit faimoasă și mulți turiști o vizitează pentru a cumpăra câteva cărți și a-i face fotografii.

***

 

Ion Minulescu, prins între iubirea pentru soţie şi pasiunea pentru amantă

Ion Minulescu a avut două muze: prima a fost soţia sa, Claudia Millian (foto) , alături de care a găzduit serate de pomină, la care venea toată lumea artistică a Bucureştiului dinainte de Marele Război. În perioada interbelică, poetul a întâlnit-o pe Rose Kritzmann, o femeie misterioasă care i-a rămas alături până la moartea lui. Scrisorile intime cu amanta sa au fost publicate în urmă cu ceva ani şi dezvăluie o altă latură sentimentală a poetului.

Se poate spune că soarta a făcut ca Ion Minulescu s-o întâlnească pe Claudia Millian. Totuşi, şansa aceasta a fost mijlocită de primul soţ al artistei. În 1910, Claudia era proaspăt măritată, de numai un an, şi era studentă la Belle Arte. Scria poezii – opere frumoase, aşa că soţul ei a ţinut cu tot dinadinsul să i le arate lui Ion Minulescu. Tânără aspirantă, Claudia Millian era îndrăgostită de poezia lui Minulescu, el era taina ei cea mai de preţ. 

„Îl preţuiam – e prea puţin zis. Îi iubeam poezia. Era pentru mine o substanţă de viaţă. O învăţasem pe dinafară, o recitam în gând când eram singură, când mergeam pe drum, o citeam tare la şcoală cu colegele mele. Îmi creasem o viaţă intimă, eu şi poetul meu necunoscut, pe care nu doream să-l cunosc personal“, scria ea.

Totuşi, l-a întâlnit. Împreună cu soţul ei, a mers la balul pe care „Tinerimea artistică“ îl ţinea la Teatrul Naţional. A fost un moment pe care nu l-a uitat niciodată. Peste ani, îi povestea mamei lui Minulescu întâlnirea lor: 

„Nu ştiu dacă ţi-ai închipuit vreodată minunea care se petrece lăuntric într-o asemenea seară de feerie şi de neprevăzut. Să ştergi realitatea şi să te laşi dus de închipuire. Să simţi viaţa că se transfigurează. Şi în această atmosferă animată, irupe un cavaler medieval. Poartă zaua împletită în fire metalice, brasarde şi genunchiere de armură, îşi ţine casca cu panaş în mână şi pe umeri îi flutură mantila de pelerinaj a cavalerilor. E mare cât un exemplar de muzeu. Vorbeşte volubil, cu gesturi largi şi atrage în jurul lui o seamă de travestiuri celebre: «Ion Minulescu», aud murmurându-se în jurul meu! Desprins din Romanţele lui, mi  s-a părut că pentru mine coborâse dintre zidurile crenelate ale unei cetăţi feudale. Cu un an-doi în urmă, citisem «Romanţa celui ce s-a întors». Atunci îi dădusem un chip în gândul meu, aşa cum şi-l închipuia imaginaţia mea romantică: subţire, palid şi cu ochii albaştri“. 

Din acea seară, Claudia a ştiut că ea şi Minulescu sunt sortiţi unul altuia: „Era poate o zi ca oricare alta, dar pentru mine semăna cu una din acele zile unice în care parcă auzi vocea zeilor dincolo de fiinţa ta şoptindu-ţi: «Zarurile sunt aruncate!». În ziua aceea două fiinţe se găsiră ca după o căutare îndelungată şi aveau să-şi aparţină una alteia, până la sfârşitul vieţii“.

POPASUL BOEMIEI DIN CALEA DOROBANŢI 7

N-a greşit intuiţia Claudiei Millian. S-a căsătorit cu Ion Minulescu pe 11 aprilie 1914. Până ca România să intre în război, în 1916, ei au trăit cele mai frumoase vremuri. Minulescu şi-a desfăcut bagajul cu care se întorsese de la Paris şi a scos din el, fix în centrul Bucureştiului, frumoasele obiceiuri din La Belle Époque.Toată protipendada lumii artistice bucureştene se învârtea în jurul celor doi. Restaurantul Modern, Capşa, terasa Oteteleşeanu, cafeneaua Kübler – toate erau pline de poeţi şi scriitori, care mai de care mai gălăgioşi, adunaţi în jurul cuplului. Însă ca Minulescu nu era nimeni: „Vârsta aceea de aur nu s-a mai întors niciodată. Ion Minulescu era un alt Minulescu decât cel din vârsta maturităţii. Purta ochelari subţiri, în cadru vermeil. Avea o mustaţă roşiatică, tunsă, şi un obraz rotund, rumen, ca obrazul unei femei. Corect şi proaspăt îmbrăcat, dar niciodată «tiré à quatre épingles», se purta cu lavalieră, iar din buzunarul stâng al sacoului lăsa liber colţul batistei de linon, cu iniţiale brodate cu negru. Nu se despărţea de mănuşile de piele şi nici de baston, pe care îl preţuia ca pe un atribut necesar în ţinuta de stradă a bărbatului, aşa cum socotea pălăria, care îi acoperea fruntea puţin şi de sub care scăpa şuviţa groasă de păr, învelindu-i statornic o tâmplă. În jurul lui, tinerii din «Grupul nostru» şi  alţi scriitori făceau cerc, şi mai veneau «muzele» şi «necredincioasele boeme», iubitoare de aer liber şi de literatură“, scria, mai târziu, Claudia Millian.

Zaiafeturile literaţilor erau găzduite adesea chiar în locuinţa cuplului Ion Minulescu-Claudia Millian. Înainte de război, au locuit pe Calea Dorobanţilor, la numărul 7, într-un apartament încăpător, cu camere înalte şi cu balcon din fier forjat, cum cerea moda. Locuinţele şi le-au decorat mereu împreună, ca un fel de ritual. Pentru ei era atunci perioada orientală – covoarele colorate, care le îmbrăcau pereţii şi podelele au rămas, peste ani, în mintea şi în fotografiile Claudiei. Boemul apartament era decorat cu „vase de alamă neagră şi aurie şi vase de ceramică persană în care aşezam mari buchete de plante mauve de litoral, pe care le strângeam vara pe falezele Tekirghiolului. Ani de zile trăiau florile astea, fără de apă, având în ele ceva din transparenţa şi duritatea cochiliilor marine“.

Acolo, în intimitatea cuplului, printre cărţile aduse de la Paris de Minulescu, veneau toţi cunoscuţii lor. „Reuniunile noastre se caracterizau printr-o vervă «eclectică». Se vorbea despre tot şi despre toate. Problemele politice, vai, atât de tenebroase, de încâlcite, niciodată nu puteau fi elucidate. Nu se beau la noi decât cafele turceşti, care soseau în mai multe rânduri, când preparate de Minu, un cafegiu fără pereche, când de servitoarea noastră, destul de amatoare de asemenea reuniuni serale. Scriitorii se simţeau mai bine aici decât la Terasă, deşi acolo era leagănul boemilor, dar un divan elastic, de unde nu lipsea pisica neagră, cu ochii de aur, pe masă cutia cu ţigări de foi şi ţigaretele «Intim-Club», cafeaua în filigeane mari şi serenadele cântate de Minu cu umor bulevardier erau desigur ispite intime, dătătoare de huzur intelectual, şi erau o dulce legănare în colocviile pline de iscusite sugerări. Era aici un al treilea popas al boemei nomade: primul s-a petrecut în redacţia ziarului «Viitorul», al doilea, la academia-terasă şi acum cel de la noi“.

ÎN PRIBEGIE, ÎN MOLDOVA

În 1916 a venit războiul şi, odată cu el, moartea. Primul care s-a dus a fost scriitorul Mihail Săulescu – el a fost unul dintre primii care au răspuns chemării la arme şi a murit în luptele de la Predeal, din toamna lui 1916. Minulescu şi familia lui trebuiau să plece din Bucureşti în Moldova, ca mai toată populaţia Munteniei. Cu două zile înainte de plecare, însă, artistul îi dă vestea Claudiei: fratele lui, Nolică, a murit la Turtucaia.

Au lăsat în urmă apartamentul din Calea Dorobanţi, cu toate decoraţiile şi amintirile lui. Dar pentru că scriitorul trebuia să mai rămână în Bucureşti, fiind director de cabinet al Ministerului de Interne, i-a pregătit Claudiei o surpriză. A dus-o pe Văcăreşti, în casa plină de obiecte orientale a lui Zwiebach, „brocanteur“, după cum se prezentase el. Şi după ce a admirat toate frânturile de Bizanţ, negustorul a scos un cordon, anume ales de Minulescu pentru soţia lui. Accesoriul era din argint şi suflat cu aur, fiind decorat cu motive „entrelac“, precum cele de pe firidele Catedralei Trei Ierarhi. Aşa îi spusese Minu.

După ce au stat un timp la Huşi, la coana Marghioliţa şi la domnul Donici, s-au mutat la Iaşi, pe strada Muzelor, fiind vecini cu fraţii-scriitori Ionel şi Păstorel Teodoreanu. Acolo, în capitala Moldovei, le-au îndurat şi ei pe toate, ca toţi românii: foamete, frig, boală şi tensiunea veştilor de pe front. „Văd războiul întors pe partea cealaltă ca o haină veche, a cărei căptuşeală păstrează în ea culori pline de viaţă“, i se confesa poetul soţiei sale, la întoarcerea în Bucureşti.

Aşa, peticită de drama războiului, viaţa şi-a continuat cursul pentru Minulescu. Şi a fost bine. Şi-a cumpărat un apartament în Cotroceni, în Blocul profesorilor, locuinţă care astăzi este casă memorială – un loc unde avea să strângă o mică colecţie de artă. Viaţa familiei Minulescu a curs ca o apă de râu – pe alocuri lin, alteori repede şi tulburat, că aşa sunt artiştii. Au scris, au cutreierat ţara – mai mult poetul, căci ea rămânea acasă cu fetiţa lor, Mioara. Întâlnirile cu lumea bună a artei au continuat, iar faima lui Minulescu a trecut graniţele.

O romanţă pentru mai târziu: aventura de 20 de ani cu Rose Kritzmann

Era o seară din anul 1926. Aflat printre spectatorii unei piese ce se juca la Teatrul Naţional din Bucureşti, Ion Minulescu zăreşte într-o lojă o femeie – a fost dragoste la prima vedere. Conştient de şarmul său, i-a trimis un bilet prin care o invita la el la birou, poetul fiind pe atunci chiar directorul teatrului. Aşa începea povestea de dragoste dintre el şi Rose Kritzmann, o evreică roşcată şi minionă. Dragostea dintre cei doi s-a consumat până la moartea artisului, în aprilie 1944 – putem spune, iată, că ea a fost motivul pentru care Minulescu a refuzat să plece din Capitală cu soţia şi fiica lui, în timpul bombardamentelor.

În urmă cu trei ani, Muzeul Naţional al Literaturii Române a publicat un volum inedit de scrisori trimise de către Ion Minulescu amantei sale. Această comoară a stat mult timp în posesia anticarului Dumitru Grumăzescu, care le-ar fi cumpărat chiar de la o nepoată de-ale Rosei Kritzmann, împreună cu alte obiecte care au aparţinut misterioasei femei.

Curios este faptul că despre existenţa lui Rose nu a scris nimeni. Nici memorialiştii vremii, nici biografii săi de mai târziu. Mai mult, Minulescu a fost extrem de atent cu această relaţie, tocmai el, care nu-şi ascundea micile escapade romantice – chiar Claudia Millian, soţia lui, povesteşte cum într-o zi l-a zărit în oraş cu o „amică“, dar nu a vrut să-l „deranjeze“.

„EŞTI O GURMANDĂ SĂLBATICĂ ŞI VEŞNIC NESĂTULĂ“

Cât de pasională şi de mistuitoare a fost această dragoste pentru el, aflăm chiar dintr-o scrisoare: „Îmi dau seama că n-am să te pot domestici niciodată. Fiara cu chip de femeie fatală va sfârşi să devoreze pe omul idiot cu veleităţi de îmblânzitor de circ. Eşti o gurmandă sălbatică şi veşnic nesătulă, care înghiţi mâncările ce-ţi plac fără să te întrebi măcar ce anume mănânci. Mănânci de toate. Eşti femeia căpcăun care mănânci chiar oameni. Poftă bună! Ai să mori însă intoxicată fiindcă preferinţele tale merg spre alimente delicate pe care voluptatea privirilor tale aride le descompune mai-nainte de a le mesteca între dinţi. Din cea mai mică neplăcere provocată involuntar, tu faci un adevărat cataclism sufletesc. Este un fel de cutremur de pământ care distruge câte o parcelă din omenire. Ai să rămâi în istoria faptelor diverse tragice. Mi-e frică să mă mai apropii de tine şi, totuşi, laşitatea mea sufletească nu-mi îngăduie să te ocolesc. Când te voi întâlni pe stradă întâmplător mă voi mulţumi să te privesc după cum ani de-a rândul te-am privit fără să-ţi vorbesc. Nu voi mai trece însă pe strada Regală fiindcă mi-e teamă că iubindu-te iar voi face prostia să-ţi vorbesc din nou. Şi gestul meu de atunci îmi aminteşte mâna unui cerşetor lihnit de foamea obsesiei tale. Pomana ta însă mă doare. Iarta-mă că ţi-am cerut-o. Îţi sărut amintirea ta veşnică, singura mea suferinţă imensă, dulce şi iremediabilă“.

Chiar dacă acest set de scrisori deschid uşa către o parte secretă din viaţa poetului, în rândurile lor se regăseşte acelaşi Minulescu, acelaşi poet franţuzit, care îşi poartă bagajul simbolist: pe Rose o alintă „coccinela“, de la franţuzescul „coccinelle“ ce se traduce prin „buburuză“. Scrisorile pot fi, cu siguranţă, şi o bază solidă de (re)interpretare a scrierilor sale. „Nu sunt ce par a fi“ este un volum de poezii publicat în anii ’30 – un titlu misterios, descifrat, poate, abia în zilele noastre. Şi cum să nu ne ducă gândul la Rose poezia „Păpuşa automată“, cu versurile: „Cine eşti, păpuşă mică,/ Cu ochi verzi de levănţică/ Şi cu unghii de urzică?.../ Cine eşti, păpuşă blondă,/ Cu prezenţa vagabondă“. Mai ales când el îi scria aşa amantei sale: „Coccinelă scumpă, mersi pentru rândurile tale care mi-au fâlfâit astăzi ca nişte drapele tricolore într-o zi de sărbătoare naţională. Dacă aş fi sigur că le-ai scris cu inima după cum erau scrise cu cerneală, m-ai face poate să te iubesc şi mai mult, chiar dacă ai fi mai grasă decât cum ai plecat şi ar trebui să vin tocmai de la Moşi ca să te văd. Distanţa, de altfel, n-are nicio importanţă fiindcă în fiecare zi eu fac pentru tine un drum şi mai lung. Îl fac cu gândul, e drept,  dar cu gândul până la Valea Uzului. Este ceva mai departe decât cu tramvaiul până la Moşi. Fii drăguţă şi mai minte-mă din când în când tot aşa. Minciuna e singurul adevăr cu care se poate realiza frumos o femeie. Minte-mă însă frumos ca să mă pedepsesc singur că de atâta amar de vreme n-am parvenit încă să nu te cred. Şi la urma urmelor, dacă credem într-un Dumnezeu, care probabil că nu există, de ce n-am crede şi în greşeala aceluiaşi Dumnezeu care n-a făcut anume ca să ne înveţe să credem în ce nu există. Cred că te-ai limpezit la cap suficient ca să pricepi ce-ţi spun. La fel ce-mi spui şi tu mie, adică vorbe scrise pe hârtie în aşteptarea clipei când ţi le voi lipi direct de buze. Ale mele însă, jur că sunt scrise şi cu inima, nu numai cu cerneală. Dar ale tale, gânganie vagabondă? De când eşti tu şi blondă, tot femeie fatală eşti? Te pup, te pup pe buze grele de plumb ca să le poţi simţi acolo unde eşti. Cu cine însă în gând? Fă-mi plăcerea şi astăzi şi gândeşte-te numai la mine. Ai destul timp să te gândeşti şi la alţii. Sunt un pic origibil, sărac cu duhul care de trei ani aproape nu ştie să-ţi spună decât că te iubeşte. Dar când eşti în faţă îţi pot spune lucrul acesta la infinit fiindcă ştiu că n-am să te plictisesc. Şi la urma urmelor nu-mi pot aştepta pedeapsa decât la întoarcerea ta. Pa“.

SCURT ÎNDREPTAR DESPRE  ÎNDRĂGOSTIŢI

În aceste epistole pline de dragoste pătimaşă găsim un Minulescu gelos, dar şi un Minulescu care este parcă total dezarmat de puterea lui de seducţie. „Coccinelă scumpă, de când te-ai hotărât să te desparţi de toţi idioţii maniaci care pretind că nu pot trăi fără să te vadă în fiecare zi, mă gândesc mereu la tine şi parcă nu-mi vine să cred că o gânganie mică şi roşie ca tine a putut zbura aşa de departe. Nu cumva ţi-au crescut aripi de vultur?“, îi scria poetul. „Doamne, doamne dacă o coccinelă aşa mică făcea aşa rău unui bou aşa de mare, ce-are să păţească bietul bou de la un vultur de genul feminin care are şi cioc, şi gheare ascuţite. Boul, însă, e animal răbdător. Şi dacă până la întoarcerea ta nu se va metamorfoza în măgar – măgarul este un animal rău-crescut – are să te aştepte ca să-şi reia calvarul de ieri, de azi şi dintotdeauna. E o fatalitate, dragă, dar cum să trăim amândoi în România? Nu putem fi decât sau vultur, sau bou. Boul şi vulturul este vechea stemă a României. Vezi ce cult este dobitocul care te iubeşte? Te sărut cu toată dragostea mea personală şi a celorlalţi boi care poate nu ţi-au scris încă nim

Aprilie 1944 a fost o lună dezolantă pentru bucureşteni. Oraşul era bombardat şi sunetul de fundal era un strigăt continuu de ajutor. Capitala era în haos, nici lumină nu mai era – iar poetul se căznea tot cu cele literare: „Minu e ca un copil bun. Are încredere în grija şi în prevederile noastre. Ar vrea să citească, dar la lumânare nu poate“. Într-un Bucureşti aşa cum nu-l iubise avea să-şi trăiască ultimele zile Ion Minulescu. Pentru Claudia Millian, 4 aprilie nu a însemnat ziua bombardamentului, ci ultima zi când s-a plimbat la braţ cu soţul ei, pe Calea Victoriei: „Ne vom aminti mereu de această zi, oricât am trăi de mult şi oricât am fi de fericiţi. Eu măsor în gând fiecare clipă trăită, după aceea, şi fie-care întâmplare petrecută cu Minu, fiindcă acea zi nenorocită era preludiul morţii scumpului meu tovarăş de viaţă“.

O săptămână mai târziu, Minulescu făcea atac de cord. Era 11 aprilie, ziua când ar fi trebuit să sărbătorească 30 de ani de căsătorie, iar poetul romanţelor murea de inimă. Pentru Claudia Millian era „cea mai cumplită pedeapsă“, iar el, Ion Minulescu, probabil o ultimă dorinţă ar fi avut: „Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,/ Şi lasă-mă să plec!“.

***

 

Regulile fotbalului din copilărie.🤗

1.- Grasul întotdeauna era portar.

2.- Meciul se termina când toata lumea era obosită.

3.- Chiar dacă scorul era 20-0 cine înscria ultimul, câștiga.

4.- Nu exista arbitru.

5.- Se dădea fault doar dacă era foarte clar sau cineva începea să plângă.

6.- Nu exista offside.

7.- Daca stăpânul balonului se supara, meciul se termina.

8.- Cei mai buni 2 jucatori nu puteau fi în aceeași echipă și tot ei le și făceau.

9.- Daca erai ales ultimul era o mare umilință.

10.- La loviturile libere, zidul stătea foarte aproape de minge.

11.- Se oprea meciul când trecea o persoană în vârstă.

12.- Erau dușmani pentru totdeauna jucătorii din cartierul cel mai apropiat.

13.- Cei ce nu aveau nici o idee despre fotbal rămâneau rezerve sau cel mult apărători.

14.- Când veneau să joace cei mari, trebuia să părăsești terenul fără să protestezi.

15.- Mereu exista un vecin care nu te lăsa să joci și te amenința că îți va lua mingea.

16.- Dacă se paria ceva, jocul era foarte serios ca și cum ar fi fost o finală.

17.- Porțile erau două pietre sau două jachete, dar întotdeauna exista o echipă cu poarta mai mică.

18.- Cand era înscris gol peste portar, nu era validat.

19.- Legea mingei: Cine o dă, se duce.

20.-Dacă e penalti se dădea la o parte grasul și se punea cel mai bun.

— Amintiri ce nu vor fi uitate niciodată.

***

 Povestea ministrului meteor. Mihail Kogălniceanu, decedat pe 20 iunie 1891: „N-aș schimba Moldova cea săracă pentru cel dintâi tron din lume,,

„Dacă scap, te voi anunța eu însumi; în caz contrar, doctorul Severeanu îți va da știrea morții mele. Fie că scap, fie că nu, te rog iartă-mi toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Așa a voit soarta și, cât despre tine, să știi că nu voi duce cu mine în mormânt decât amintirea marii iubiri pe care ți-am purtat-o. Te îmbrățișez din inimă și rog pe bunul Dumnezeu să-mi îngăduie să trăiesc încă vreo câțiva ani ca să ți-i închin pe de-a-ntregul ție”, mărturisea Mihail Kogălniceanu într-o scrisoare trimisă soției lui, în iunie, pe 20, 1891. I-a scris de pe patul unui spital din Paris unde urma să fie operat, pentru a unsprezecea oară, de un cunoscut chirurg urolog din Franța acelui timp. S-a hotărât în ultimul moment să accepte operația și a plecat fără să-și ia rămas bun de la soție și copii. S-a dus cu presimțirea morții și cu 100 de franci în buzunar.

Născut în Iași, în ziua de 6 septembrie 1817, cum a fost însemnat în Ceaslovul nașterilor și morților familiei, într-o familie de basarabeni, Mihail a fost primul copil, din zece, al Catincăi și al lui Ilie Kogălniceanu. Tatăl lui a fost fiul unui răzeș boierit și, datorită lui, veniturile familiei au sporit considerabil. Acest lucru i-a permis să le ofere copiilor, celor care au supraviețuit primilor ani de viață, o educație aleasă.

La început, așa cum era obiceiul vremii în familiile înstărite, Mihail a învățat câte ceva acasă, cu educatori privați. A fost trimis apoi la Iași, la un pension francez, unde a studiat îndeosebi greacă, franceză și germană, fiindcă „acestea erau materiile ce s-au predat cel mai des”. A fost înscris apoi ca elev la Institutul de Educație pentru Fiii de Nobili care funcționa în Palatul Sturdza, aflat în satul Miroslava, în apropiere de Iași. A făcut parte din prima și ultima generație care a absolvit acea școală, deoarece s-a închis după patru ani, în 1834. Aici i-au fost colegi, printre alții, și i-au devenit prieteni Vasile Alecsandri și Alexandru Ioan Cuza.

„Puțin după venirea mea, pansionul a început a se împle de elevi, veniți din toate părțile Moldovei, mult mai vrâstnici decât mine, mulți mai învățați decât mine în tainele amorului; dar, prin contrast, eu eram cel mai învățat în limbile franceză, nemțască și elină, măcar că din aceasta din urmă nu știu acum măcar două cuvinte; în geografie, gramatică, compoziție și în istorie nimeni nu mă întrecea. De aritmetică nu zic nimică; eram cel de pe urmă; și nici până astăzi încă nu știu a aduna, nici a înmulți. Aceasta mi-a stricat foarte mult, căci tocmai adiția și multiplicația sunt foarte folositoare în țara noastră. Fericit acela care știe a aduna și a înmulți, fericit acela care știe ce însemnează semnele plus și minus. Un an de slujbă pentru dânsul este ca trei pentru alții. Eu, la sfârșitul anului, totdeauna mă trezesc cu – în pungă”, povestea mai târziu Mihail Kogălniceanu în scrierile lui.

În 1834, Grigore și Dumitru, fiii domnitorului de atunci în Moldova, Mihail Sturdza, și prietenul lor Mihail Kogălniceanu au plecat să-și continue studiile în Franța. Familia Kogălniceanu avea o legătură specială cu familia Sturdza – mama lui Mihail, Catinca   (aceasta a murit în 1832), și-a pierdut, în vremea copilăriei, ambii părinți și a fost crescută de părinții lui Mihail Sturdza.

Pentru a-i feri pe cei tineri de Parisul „seducător și tulbure”, domnitorul a ales pentru studiile lor un orășel din Franța.

În timpul călătoriei spre Franța, Mihail a scris mereu familiei, tatălui său și surorilor sale, povestindu-le impresii despre locuri și oameni.

Într-o scrisoare, el nota: „Mă întrebați cum mă simt în Franța? Prost. E o țară bogată, frumoasă, puternică, civilizată. Dar, cum eu nu sunt francez, prefer patria mea. N-aș schimba Moldova cea săracă pentru cel dintâi tron din lume.”

După numai un an, tot domnitorul Sturdza îi mută pe cei trei din Franța în Germania, la Berlin, „spre a face pe placul Rusiei care nu privea cu ochi buni creșterea românilor în Francia”, cum scria Dimitrie R. Rosetti.

Pasionat de istorie, Kogălniceanu s-a înscris în 1837 la universitatea din Berlin, după ce doi ani a asistat la diferite cursuri și a studiat în particular. A fost de-a dreptul revoltat, a scris el, când a descoperit că nici măcar cei învățați din Franța și Germania, colegi și profesori, oameni pe care i-a cunoscut, nu auziseră de Moldova și Muntenia. L-a întristat când a constatat că „în acest secol al luminilor, moldovenii și muntenii mai sînt priviți ca un popor sălbatic, abrutizat, nedemn de libertate”. Toate acestea l-au îndemnat să scrie și să publice Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens (Istoria Valahiei, a Moldovei și a valahilor transdanubieni), lucrare apărută în limba franceză, în 1837, aceasta fiind, după cum nota istoricul Dan Berindei, „cea mai însemnată scriere” a lui Kogălniceanu. Al doilea volum a reușit să-l publice după mai bine de două decenii.

Anii de studii în Germania i-au fost baza formării intelectuale și politice. El mărturisea: „Toată viața mea, și tânăr, și în vârstă coaptă, am mărturisit în mai multe rânduri că culturii germane, că Universității din Berlin, că societății germane, bărbaților și marilor patrioți, care au operat realțarea și unitatea Germaniei, datoresc în mare parte tot ce am devenit în țara mea, și că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu român”.

La Berlin, l-a cunoscut și pe Alfred Rudolf de Saligny, un tânăr învățător francez stabilit în Prusia împreună cu fratele lui. Kogălniceanu le povestea acestora, în limba lor, despre Moldova. Ion Ghica, prieten cu Kogălniceanu, aflat și el la Berlin, i-a făcut lui Alfred invitația de a se muta în Moldova ca să-i învețe franceză pe copiii săi. Acesta a acceptat imediat și s-a stabilit la Focșani. Acolo a cunoscut o poloneză cu care s-a căsătorit și au avut împreună trei copii. Unul dintre aceștia a fost Anghel, viitorul inginer Anghel Saligny.

Cei patru ani pe care Mihail Kogălniceanu i-a petrecut în străinătate, l-au pus față în față cu realități diferite. „Un an petrecut în străinătate mi-a adus mai multă experiență decât șaptesprezece ani petrecuți în Moldova”, mărturisea el.

La începutul anului 1838, a părăsit Berlinul și s-a reîntors în Moldova, la Iași, călătorind spre un viitor complet nesigur. Totuși, domnitorul Mihail Sturdza i-a oferit imediat o slujbă, l-a făcut aghiotant domnesc, însă relația celor doi nu mai era atât de apropiată ca la începuturi. Noul domnitor, Grigore Alexandru Ghica, instalat pe tronul Moldovei din 1849, l-a păstrat alături și i-a oferit diferite funcții administrative. În toți acei ani, Kogălniceanu s-a implicat intens în numeroase proiecte culturale – a scris, a tradus, a cercetat ca istoric, a publicat și, alături de alți tineri, a ajutat la lansarea revistei Dacia literară.

La 35 de ani, în luna noiembrie, s-a căsătorit cu Ecaterina Jora, văduva unui colonel de miliție, cu zece ani mai tânără. Au avut împreună opt copii, dintre care trei băieți „mărginiți”, cum spunea Kogălniceanu, și o fată, Lucia, „cu minte și voință de băiat”.

„Mihail Kogălniceanu a avut trei băieţi proşti şi pe această fată care moştenise toată inteligenţa şi tot farmecul lui. «Păcat că Lucia nu e băiat»”, scria Constantin Argetoianu în memoriile lui.

Kogălniceanu a fost unul dintre susținătorii în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor – acesta l-a răsplătit, numindu-l președinte al Consiliului de Miniștri de la Iași. A fost mulți ani unul dintre cei mai apropiați și de încredere oameni ai domnitorului.

A acceptat funcția de prim-ministru, în 1863, pentru că a considerat-o o oportunitate pentru a ajuta la modernizarea statului român după model occidental, așa cum și-a dorit. Kogălniceanu a contribuit și la fondarea Universității din Iași, care poartă numele domnitorului Al. I. Cuza. Marile reforme – eliminarea rangurilor boierești, secularizarea averilor mănăstirești și împroprietărirea țăranilor – l-au avut ca susținător și la toate, cum spunea el, „a pus pietrica”.

În 1864, în ziua de 5 decembrie, a fost publicată în Monitorul Oficial prima lege modernă a învățământului din Principate, Legea asupra instrucţiunii a Principatelor Unite Române.

„Nu e o singură reformă, un singur act naţional în care să nu figure numele meu. Toate legile cele mari sunt făcute şi contrasemnate de mine”, îl cita Nicolae Iorga.

În urma unor acuzații fabricate de opoziție, Cuza și-a pierdut încrederea în Kogălniceanu și acesta a demisionat. În cartea Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu, istoricul literar Augustin Z.N.Pop scria că domnitorul a fost convins repede să renunțe la Mihail Kogălniceanu fără să-și dea seama atunci că, în acel moment, a primit și „semnalul de sfârșit al domniei lui”.

Întristat de ușurința cu care omul care altădată a avut deplină încredere în el a putut să fie atât de ușor convins și să nu-l mai considere un om drept, Mihail Kogălniceanu s-a retras un timp din viața publică. Nu a acceptat să intre în alt partid de opoziție și nici nu a luat parte la acțiunea prin care domnitorul Cuza a fost detronat.

Mihail Kogălniceanu, dar și Vasile Alecsandri, a fost un admirator al doamnei Elena Cuza. A respectat-o pentru demnitatea de care a dat dovadă în momente dificile, pentru puterea și bucuria ei cu care ajuta la educarea poporului, prin susținerea artei și culturii.

După un timp, Mihail Kogălniceanu a revenit în viața politică, hotărât de a moderniza profund România. La începutul domniei lui Carol I a fost desemnat ministru de externe. Una dintre marile provocări a fost atunci de a obține independența țării și recunoașterea internațională a României ca stat autonom.

„La congresul de la Berlin, el a apărat interesele României cu toată puterea talentului și elocuenței sale, fiind aprețiat de marii diplomați ai Europei întruniți în congres”, scria istoricul Dimitrie Onciul. Regele Carol I l-a prețuit și, potrivit unor relatări, se spune că ar fi comentat: „Doi miniștri de externe a avut țara, pe Kogălniceanu și pe Lahovary”.

După încheierea mandatului, a fost numit, în momentul reluării relațiilor la nivel de legație între statul român și cel francez, ministru plenipotențiar al României la Paris. A fost unul dintre cei mai simpatizați diplomați în Franța, „pentru farmecul personalității sale calde, pentru tact și atitudine înalt protocolară”, cum scria Augustin Z.N.Pop.

Tot Augustin Z.N.Pop scria despre Kogălniceanu că, în ultimii ani, avea sănătatea tot mai șubredă, atât de decepții, dar și de problemele gospodărești, „căci ajunsese sărac”.

În dimineața de 20 iunie, în anul 1891, într-o zi de joi, Mihail Kogălniceanu se afla într-un spital din Paris unde a fost programat pentru operație. Înainte, a scris o scrisoare pe care i-a trimis-o soției. Ceea ce nu a putut să-i spună prin cuvinte, față în față, a așternut pe hârtie. A fost dus apoi în sală și pregătit pentru operație.

La puțin timp, „sub efectul cloroformului, inima lui Kogălniceanu a încetat să bată”, a scris Augustin Z.N.Pop în cartea dedicată lui Mihail Kogălniceanu. Eforturile medicului de a-l reanima au fost inutile și, în cele din urmă, a fost nevoit să renunțe și să declare moartea pacientului.

„Telegrafiată în țară în aceeași zi, știrea morții căzu ca izbitura trăsnetelor. De la orașe, trecu cu și mai mari îndurerări la sate”, scria Augustin Z.N.Pop. Trupul lui Mihail Kogălniceanu a fost adus din Franța în România cu trenul.

„Trenul mortuar, după ce străbătu în sens invers – într-o simetrie a sorții oarbe – mediana Europei pe traseul primului drum de școlar al lui Kogălniceanu din toamna 1834, s-a oprit la punctul de frontieră Ițcani luni 1 iulie, ora 10,45.”

La Burdujeni, a așteptat familia și de acolo a fost transportat într-un vagon amenajat ca o capelă.

„În parcurgerea satelor, țăranii îngenuncheară de-o parte și de alta a liniei ferate. Pe peronul din vale al capitalei Moldovei așteptau și preluau sicriul, la ora 16, mii de ieșeni înlăcrimați, vîrstnici, sute de cadre didactice, studenți, școlari, după care rămășițele fură așezate pe un car mortuar și, cu onoruri militare, străbătură străzile…”

A fost înmormântat în cavoul familiei Kogălniceanu din cimitirul Eterninatea din Iași, format din două încăperi. În cea mai modestă, se află mormântul celui mai strălucit membru al familiei Kogălniceanu, istoricul și marele om politic Mihail Kogălniceanu.

Diplomatul, istoricul, publicistul, oratorul Mihail Kogălniceanu a fost mereu apreciat de contemporani și niciodată munca și activitatea lui nu i-a fost tăgăduită în vreun fel. Ministrul Mihail Kogălniceanu, „ministrul meteor”, cum își spunea, a fost permanent ținta celor mai dure atacuri din partea opoziției.

„Personalitate prestigioasă a istoriei moderne a României, unul dintre oamenii de cultură cei mai marcanți dăruiți umanității în secolul trecut de poporul român”, scria Dan Berindei; „Literator distins, istoric fruntaș, mare orator și încă mai mare om de stat”, îl caracteriza A.D.Xenopol; „… luptător indefectibil pentru democratizarea țării, Kogălniceanu a pus pecetea geniului său pe toate actele mari care au întemeiat România modernă”, spunea istoricul Andre Oțetea; „Era popular nu numai românilor, ci ajunsese un nume european. Națiunile care nasc astfel de fii trebuie să se mândrească de ele înseși și să spere în bunul lor destin”, remarca Iosif Vulcan; „Era o forță covârșitoare care acapara și robea”, a sintetizat Constantin Bacalbașa pesonalitatea lui Kogălniceanu.

În 1907, când soția lui, Ecaterina, s-a aflat pe patul morții, la vârsta de 80 de ani, a cerut ca ultima scrisoare trimisă, în urmă cu 16 ani, de soțul ei de pe patul de spital din Paris să-i fie pusă alături de ea în sicriu. Una dintre fiice i-a îndeplinit această dorință și a pus scrisoarea originală în sicriu, lângă mama ei. O fotocopie a scrisorii a fost făcută de istoricul V.A. Urechia imediat după moartea lui Mihail Kogălniceanu și se află la Academia Română.

***

 Aimée Iacobescu, nascuta pe 1 iulie 1946 -  „Domnița Ralu” și prima Barbie a cinematografului românesc, o poveste tristă cu o femeie frumoasă care a suferit zadarnic după un fotbalist

În anii 70, cinematograful și teatrul românesc aveau multe frumuseți, actrițe cu un farmec aparte și un talent deosebit. Dar, între toate acestea, una părea, de departe, cea mai drăgălașă, un soi de Barbie autohtonă, o blondină cu zulufi, pe care mulți și-o reamintesc ca „Domnița Ralu” din filmele cu parfum de epocă.

Gabriela-Aimée Iacobescu (1 iulie 1946, Unguriu, Buzău – 27 martie 2018, București) a declarat într-un interviu din Jurnalul Național, că s-a născut de fapt în noaptea de 23 iunie, lucru cunoscut doar de familie și apropiați, dar a fost declarată abia o săptămână mai târziu de părinți. Are un frate geamăn, emigrat în Franța, actorul Dorel Iacobescu. Împreună cu acesta, a absolvit Secția de Actorie a Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București (IATC), în 1968, la clasa profesoarei Beate Fredanov, asistenți fiind Octavian Cotescu și Laurențiu Azimioară. Aimée Iacobescu a fost considerată protejata scriitorului Eugen Barbu, a filmat cu regizorul Dinu Cocea și a devenit apoi preferata inginerului-regizor Sergiu Nicolaescu. A rămas în amintirea publicului cu rolul Domniței Ralu. Aimée Iacobescu suferea de cancer și mijloacele ei financiare modeste făceau cu greu față tratamentului costisitor. În dimineața zilei de 27 martie 2018 s-a stins din viață...

Aimée Iacobescu a decedat la 71 de ani, uitată de publicul care altădată se bătea pentru un bilet la filmele în care apărea pe afiș. A fost răpusă de un cancer la sân care a chinuit-o timp de patru ani. Actrița nu s-a căsătorit niciodată și a purtat toată viața în suflet regretul de a nu fi avut un copil. Iubirea nu a însă din viața ei, dar relația ei cea mai semnificativă a fost una profund nefericită.

Actrița a fost îndrăgostită lulea de Alexandru Boc, un fotbalist de-o vârstă cu ea, mare crai, care care a jucat între 1964 și 1976 pentru Petrolul, Dinamo, Rapid și Universitatea Craiova, dar și pentru echipa națională. Considerat unul dintre cei mai seducători bărbați ai generației sale, alături de Florin Piersic, Ion Dichiseanu sau Cristea Avram, Alexandru Boc a fost logodit cu nepoata şahului Iranului, a avut relaţii cu Corina Chiriac şi cu cântăreaţa Natalia Guberna şi a cucerit zeci de alte femei frumoase, de la actriţe la balerine şi sportive. Între acestea, balerina Elena Renea (fostă iubită a băiatului lui Gheorghe Maurer), handbalista Mihaela Apostol (a evoluat la Rapid, Oltchim şi în echipa naţională) ori voleibalista Elena Butnaru (declarată la un moment dat cea mai sexy din Italia). Cea mai mare cucerire a lui Alexandru Boc e fără îndoială Salomeea Djanhanghir, nimeni alta decât nepoata şahului Iranului, cel mai bogat om din lume în anii '60. S-au cunoscut în timpul unui turneu pe care el îl efectua cu Dinamo la Teheran. „România şi Iran erau înfrăţite, mi se punea la dispoziţie linia telefonică a Ministerului de Interne de la Săftica pentru a vorbi în Iran", a povestit Boc. Relaţia lor s-a sfârşit brusc după ce el a fost arestat.

Extrem de talentat ca sportiv, din păcate cariera sa sportivă a avut mult de suferit datorită faptului că a făcut închisoare după ce a bătut măr un colonel de Securitate într-un bar de noapte. În realitate, aceasta fusese o provocare, pentru că Boc o sedusese pe nevasta unui mare șef comunist, Vasile Patilineț, și acesta a vrut să se răzbune pe fotbalist, urmărindu-l apoi și în pușcărie și aranjând să-i fie blocat dosarul de grațiere.

„Eram într-o noapte la Athenee Palace. Stăteam la masă cu Cornel Patrichi, Vladimir Cohn și fostul fotbalist de la Craiova, Nicolae Ivan. La un moment dat, un individ de lângă masa noastră a aruncat cu un pachet gol de țigări în paharul lui Patrichi. Cornel s-a enervat și a început să se înjure cu respectivul, despre care aveam să aflu ulterior că era ofițer de securitate. Eu am vrut să ies afară și i-am spus securistului să înceteze, fiindcă se uită lumea la noi. El a vrut să-mi dea cu capul în gură, iar eu i-am dat un pumn. Atât! Un singur pumn. N-am mai apucat să-l lovesc pentru că au sărit pe el ospătarii, Vova Cohn și Cornel Patriciu, care l-au burdușit bine și i-au rupt piciorul. A doua zi m-am întâlnit cu Cornel Patrichi la Lido. Era speriat că-l dă afară statul din corpul de balet. I-am zis să stea liniștit că rezolv eu. Eram cel mai bun fotbalist român, jucam la Dinamo, eram aproape calificați cu Naționala la Mondiale. Nu-mi făceam griji. Am fost fraier, am crezut că Patrichi este de partea mea, dar când a început procesul s-a asociat cu securistul. Am aflat ulterior că îl cunoștea pe acesta. Cornel dansa la Athenee Palace. Am fost fraier și m-au lucrat până m-au băgat la pușcărie. Nu i-am purtat ranchiună lui Patrichi. Viața e scurtă. După ce am ieșit din pușcărie am fost la restaurantul Berlin cu Gheorghe Dinică și alți mari actori. Acolo m-am întâlnit cu Cornel Patrichi, iar toți se așteptau să-l strâng de gât. Nu i-am făcut nimic, am dat mâna cu el și mi-am văzut de treabă”.

În 1971, Boc s-a căsătorit cu Dalina Butculescu, o româncă de origine germană, frumoasă foc, cu care a făcut şi o fată, pe Alexandra, în 1977. Mariajul a durat până în anul 1980. Apoi, a avut o relaţie cu o tânără din Oradea, care avea aproape jumătate din vârsta lui.

Alexandru Boc a rememorat relația cu Aimée Iacobescu într-un interviu pentru Gazeta Sporturilor. În urmă cu o jumătate de secol, Boc a primit propunerea de a juca într-un film. „Am filmat timp de o lună pentru pelicula Castele de nisip, a lui Iulian Mihu. Am fost coleg pe platourile de filmare cu Toma Caragiu, Gheorghe Dinica, Jean Constantin, Gina Patrichi si Aimée Iacobescu. Ultima dintre ele, Aimée, mă tot bătea la cap că vrea să se mărite cu mine", a declarat Alexandru Boc. Din păcate, povestea nu s-a terminat la altar, așa cum își dorea Aimée Iacobescu, iar actrița a rămas singură.

Într-un interviu mai vechi pentru revista Tango/Marea dragoste, Aimée Iacobescu a recunoscut că lucrurile nu s-au așezat niciodată atât de bine încât să facă un copil. „Când ești artist nu poți să te gândești că ai cumpărături de făcut sau că ai un bărbat acasă. Am sacrificat viața personală pentru scenă. Rolurile veneau unul după altul, o familie ar fi însemnat să renunț la turnee sau la filmări. Copil? N-a fost să fie. Un prieten medic, foarte bun, mi-a spus că naști un copil sănătos până la 25 de ani. După aceea, riști foarte mult. Oricum mi s-a părut ridicol să fac unul la 35-40 de ani. Și apoi, n-am întâlnit pe nimeni care să merite să fac un copil cu el. Pe atunci nici nu se punea problema să faci un copil necăsătorită. Părinții, societatea n-ar fi acceptat una ca asta“, a declarat actrița.

Invitată în iulie 2014 la o emisiune de televiziune, iată ce a răspuns actrița atunci când moderatoarea a întrebat-o de ce nu s-a căsătorit niciodată: „Nu m-am gândit niciodată la cununii legate, dezlegate. Nu m-am căsătorit pentru că aşa a fost să fie. Eu am iubit o singură dată cu adevărat un băiat şi n-a fost să fie, pentru că el a plecat în America. Aveam 26 de ani. Eu nu eram conştientă că eram adulată, nu eram conştientă de calităţile mele fizice. Eram conştientă de profesia mea. Mă gândeam cum spun replica pe scenă, ce rol joc… Nu am trăit nicio poveste de dragoste cu niciun actor. Toţi, pentru mine, erau colegi”. Surprinzător în acea emisiune a fost, însă, faptul că mama actriţei a intrat în direct pentru... a o contrazice, susţinând că, de fapt, fiica ei ar fi fost căsătorită o dată, dar că a fost alegerea ei să nu divulge mai multe lucruri marelui public. „Arată bine în rochie de mireasă. Am văzut-o mireasă când a fost cazul. A fost măritată, dar nu-i place să-şi spună viaţa”, a afirmat mama actriţei. „Eu nu am fost măritată cu adevărat niciodată. N-am iubit decât un singur băiat… N-am fost niciodată mireasă”, a replicat Aimée Iacobescu, care se referea la relația întrerupră brusc cu un medic. „Nu am voie să-i povestesc viaţa, dacă nu şi-o povesteşte ea…”, a punctat atunci mama actriţei, simţind că era momentul să se oprească din acele dezvăluiri...