miercuri, 24 decembrie 2025

£££

 Femeia care și-a transformat corpul în libertate


În 1927, trupul unei tinere americance devine, în același timp, scandal, spectacol și declarație de independență, într-o epocă în care femeilor li se cerea să fie discrete, tăcute și previzibile.

Betty Broadbent era abia trecută de vârsta majoratului când lumea a început să o privească fără să știe dacă trebuie să se scandalizeze, să o admire sau să o condamne. Născută în 1909, crescuse ca o fată obișnuită, iar la paisprezece ani lucra ca bonă în Atlantic City. În rarele momente libere se plimba pe faleză, printre sunetul valurilor și murmurul mulțimii, iar acolo l-a întâlnit pe Jack Redcloud, un tatuator, întâlnire care avea să-i schimbe viața și pielea, la propriu.


La început a privit. Apoi a ales. Nu voia doar să admire tatuajele altora, voia să devină ea însăși o poveste scrisă pe piele. Era începutul anilor ’20, iar tatuajele erau considerate un semn al marinarilor, al soldaților sau al celor marginali. O femeie tatuată era o curiozitate. O femeie complet tatuată era ceva ce societatea nu știa încă să numească.

Betty nu a cerut voie nimănui.


Până în 1927, corpul ei devenise o operă totală, acoperită de sute de desene, peste 350, poate chiar mai mult de 560, realizate de cei mai buni tatuatori ai vremii. Flori, animale, simboluri patriotice, imagini sacre și compoziții elaborate îi acopereau pielea din cap până-n picioare, cu o singură excepție: fața. Chipul a rămas neatins, feminin, elegant. Contrastul era tulburător, aproape provocator, iar mesajul era limpede fără să fie rostit: acest trup nu era o pierdere a feminității, ci o afirmare a ei.


A înțeles repede că diferența ei putea deveni un drum. A intrat în circul Ringling Bros. and Barnum & Bailey și a devenit atracția principală. Publicul nu privea o caricatură sau o curiozitate grotescă, ci o femeie sigură pe sine, rafinată, care își purta tatuajele ca pe o declarație de identitate. Betty nu își expunea doar corpul. Își expunea libertatea de a alege.


Timp de patruzeci de ani a călătorit prin Statele Unite, Australia și Noua Zeelandă. În 1939 a fost una dintre figurile centrale ale Expoziției Mondiale de la New York, simbol al unui viitor care se apropia lent, dar care nu mai putea fi oprit, un viitor în care o femeie avea dreptul să decidă ce face cu propriul corp.

În anii ’60 s-a retras din lumina reflectoarelor și, pentru o vreme, a dispărut. Când a fost redescoperită la sfârșitul anilor ’70, trăia liniștită în Florida. Nu renunțase la tatuaje. Devenise ea însăși tatuatoare, păstrând aceeași calmă siguranță și aceeași convingere că pielea poate spune adevăruri pe care cuvintele nu le pot rosti.


În 1981 a fost introdusă în Tattoo Hall of Fame, fiind prima persoană din istorie care a primit această recunoaștere, nu doar prima femeie. Betty Broadbent a murit în somn în 1983, la șaptezeci și trei de ani, însă mesajul ei a continuat să vorbească mult după aceea.


În 1927, o femeie tatuată era un scandal. Betty a transformat scandalul în artă, arta în meserie și meseria într-o revoluție tăcută. Fiecare centimetru de cerneală a fost o alegere, iar aceste alegeri, una după alta, au schimbat felul în care lumea privește un corp și, mai ales, o femeie.


Libertatea adevărată începe atunci când îți asumi propriile alegeri, chiar și atunci când lumea nu este pregătită să le accepte, iar curajul de a fi tu însuți poate deveni, fără zgomot, o revoluție.


#BettyBroadbent #FemeiCareAuSchimbatIstoria #Libertate #Identitate #ArtaPePiele #Curaj #PovestiAdevarate #IstorieCulturala

£££

 „The Mighty Atom” – femeia mică de statură care a purtat avioanele mari ale războiului


6 septembrie 1942. Un mesaj telegrafic ajunge într-o casă americană obișnuită. Betty Gillies îl citește și află că experiența ei de zbor ar putea-o califica pentru a pilota avioane de antrenament ale armatei. Își privește soțul și îl întreabă ce să facă. Răspunsul lui este simplu și hotărât: „Du-te, bineînțeles.” Șase zile mai târziu, Betty devine prima femeie pilot acceptată oficial în WAFS, Women’s Auxiliary Ferrying Squadron. Are 1,55 m înălțime și cântărește aproximativ 45 de kilograme. Pentru a ajunge la pedale, folosește bucăți de lemn. Iar peste puțin timp avea să zboare fiecare tip de avion de vânătoare și bombardament necesar pentru câștigarea celui de-Al Doilea Război Mondial.


Betty Huyler s-a născut în 1908, pe Long Island, într-o familie fără nimic spectaculos. Nimic din copilăria ei nu prevestea că va deveni un pionier. Totul s-a schimbat în 1928, când, lucrând ca studentă asistentă medicală la Presbyterian Hospital din New York, a descoperit aviația. A fost dragoste instantanee. După doar 23 de ore de instruire, pe 6 mai 1929, a obținut licența de pilot, la doar 21 de ani.


Pentru mulți, acesta ar fi fost un punct final. Pentru o femeie în 1929, era deja o realizare uriașă. Pentru Betty, a fost doar începutul. A continuat să adune ore de zbor, să obțină licența comercială, calificări pe avioane cu un motor și apoi cu mai multe motoare, inclusiv zbor instrumental. În noiembrie 1929 a participat la prima întâlnire a unei organizații formate din 99 de femei pilot. S-au numit „The Ninety-Nines”. Printre ele se afla și Amelia Earhart. Betty era una dintre membrele fondatoare.


În 1930 s-a căsătorit cu Brewster Allison „Bud” Gillies, vicepreședinte al companiei Grumman Aircraft, și a continuat să zboare fără pauză. Până la sfârșitul anilor ’30 acumulase deja mai multă experiență decât majoritatea piloților bărbați. Era mică de statură, dar în breaslă i se spunea „The Mighty Atom”.


În 1942, când America era în război, Nancy Harkness Love a început recrutarea pentru WAFS. Era nevoie disperată de piloți care să transporte avioane din fabrici către bazele militare, eliberându-i pe bărbați pentru luptă. Betty a primit telegrama și a plecat a doua zi. Pe 12 septembrie 1942 a devenit prima femeie oficial acceptată și verificată ca pilot WAFS. Avea 34 de ani, era mamă a trei copii mici și urma să joace un rol esențial în efortul de război.


A fost numită comandant de escadrilă la baza aeriană New Castle din Delaware. În martie 1943 a devenit prima femeie care a pilotat un Republic P-47 Thunderbolt, unul dintre cele mai puternice avioane de vânătoare americane. Fără instructor, fără zbor de probă, doar o explicație tehnică și apoi decolare solo. Femeia de 45 de kilograme, cu blocuri de lemn la pedale, zbura un avion de luptă legendar.


În aprilie 1943 a condus o misiune de transport de 2.500 km, din Maryland până în Canada, în avioane lente, prin condiții dificile, demonstrând nu doar curaj, ci și o disciplină impecabilă. În august 1943, Betty Gillies și Nancy Love au devenit primele femei calificate ca „aircraft commander” pe bombardierul B-17 Flying Fortress. Au fost pregătite chiar să traverseze Atlanticul spre Anglia, dar ordinul a fost anulat: femeilor nu li se permitea să transporte avioane peste ocean.


Betty a rămas în serviciu până la desființarea WASP în decembrie 1944. Timp de peste doi ani, femeile pilot au zburat toate tipurile de avioane militare, iar 38 dintre ele și-au pierdut viața. După război, statul american a refuzat să le recunoască drept veterani. Abia în 1977, la 33 de ani distanță, li s-a făcut dreptate.


Betty a continuat să trăiască pentru aviație. Copiii și nepoții ei au devenit piloți. A condus curse aeriene feminine, a fost numită în comitete federale de aviație și a primit numeroase distincții. A murit în 1998, la 90 de ani, după o viață de șapte decenii în aer.

Mică de statură. Uriașă prin curaj. Betty Gillies a demonstrat că îndemânarea nu ține de înălțime, că determinarea nu are gen și că istoria se schimbă atunci când cineva răspunde simplu: „Bineînțeles.”


Morală:

Curajul nu se măsoară în centimetri sau kilograme, ci în alegeri, iar uneori un singur „da” spus la momentul potrivit poate schimba istoria.


#BettyGillies #WomenInAviation #WASP #Curaj #IstorieAdevarata #FemeiCareAuSchimbatLumea #AlDoileaRazboiMondial #Pionieri #TheMightyAtom

££3

 Carla Voltolina – femeia care a refuzat să joace un rol


Când i s-a propus să devină „prima doamnă”, Carla Voltolina trecuse deja prin lucruri care făceau orice etichetă oficială să pară ridicolă. Își riscase viața în Rezistență, fusese arestată de SS și scăpase de execuție la limită. Nu avea nici cea mai mică intenție să joace un rol decorativ.


Născută la Torino, în 1921, fiica unui ofițer de armată, a crescut într-o Italie care avea să fie sfâșiată de război, frică și clandestinitate. După 8 septembrie 1943 a ales Rezistența și a devenit curieră pentru Brigăzile Matteotti. A fost arestată la Visso, interogată de naziști și foarte aproape de plutonul de execuție. A supraviețuit printr-o succesiune de întâmplări pe care le-a considerat toată viața o datorie față de existență.


În acei ani l-a cunoscut pe Sandro Pertini, pe care l-a însoțit și protejat în misiuni extrem de periculoase. Povestea lor nu s-a născut în palate sau sub reflectoare, ci în frică, curaj și hotărâre, cu mult înainte de orice funcție oficială.


După război, Carla nu a acceptat retragerea în umbră. A ales jurnalismul și a început să scrie despre cei ignorați: deținuți, femei uitate, contradicțiile adânci ale Italiei republicane. În 1955 a publicat, împreună cu Lina Merlin, volumul Scrisori din casele închise, o carte dură și necesară, care a dat voce prostituatelor și a contribuit la schimbarea unei legi și a unei mentalități. A semnat sub pseudonim, nu ca să se ascundă, ci pentru ca poveștile să conteze mai mult decât numele.


În anii ’70, când alții ar fi ales liniștea, Carla a reluat studiile. A absolvit psihologia și a lucrat ca voluntar în serviciile de psihiatrie, în plină perioadă de reformă care desființa spitalele de tip azil. A ascultat, a ajutat, a rămas alături de cei fără voce, fără să transforme vreodată acest angajament într-un titlu de prestigiu.


De aceea, în 1978, când Sandro Pertini a devenit președintele Italiei, Carla Voltolina a făcut singurul gest coerent cu întreaga ei viață: a refuzat rolul de „first lady”. A continuat să scrie, să circule liber, să evite ceremonialul. Nu însoțea din obligație, nu reprezenta pe nimeni în afară de sine. A preferat să rămână o cetățeancă liberă, nu un simbol domesticit.


A trăit cu Pertini într-o mansardă cu vedere spre Fontana di Trevi, departe de retorica puterii. După moartea lui, a rămas acolo încă mult timp, fidelă unui stil de viață sobru și neînduplecat, până la dispariția ei, în 2005.


Carla Voltolina nu a vrut să fie amintită prin rolurile pe care alții i le-au atribuit. A trăit toată viața așa cum a ales în tinerețe: în picioare, de partea dreaptă a istoriei, fără să ceară permisiune. Și poate tocmai de aceea discreția ei cântărește mai mult decât multe discursuri.


Morală:

Demnitatea adevărată nu stă în funcții sau titluri, ci în fidelitatea față de propriile alegeri, chiar și atunci când lumea te invită să porți o mască comodă.


#CarlaVoltolina #FemeiPuternice #Rezistenta #Demnitate #Istorie #Curaj #Libertate #NuRolurilorImpuse

££3

 Sofia Ionescu-Ogrezeanu – prima femeie neurochirurg din lume


Figură emblematică a medicinei românești, Dr. Sofia Ionescu-Ogrezeanu a intrat definitiv în istoria mondială ca prima femeie neurochirurg, deschizând un drum care până atunci fusese rezervat exclusiv bărbaților. Momentul de cotitură a venit în 1944, în plin război, când a realizat o operație pe creierul unui copil rănit în bombardamente, salvându-i viața și demonstrând că excelența profesională nu are gen.


Născută la 25 aprilie 1920, la Fălticeni, și formată la Universitatea de Medicină din București, Sofia a fost o studentă strălucită, animată de o vocație născută devreme. Întâlnirea cu Prof. Dr. Dimitrie Bagdasar, fondatorul neurochirurgiei românești, i-a definit cariera. În condițiile dramatice ale războiului, a lucrat continuu în serviciile de neurochirurgie, acumulând experiență și curaj.


La doar 24 de ani, când profesorul Bagdasar nu a putut opera din cauza unei răni, i-a încredințat Sofiei intervenția de urgență. Ea a acceptat fără ezitare. Operația a reușit, iar acel gest i-a decis următorii 47 de ani de viață profesională. După cum mărturisea:

„Operația mi-a decis viața pentru 47 de ani înainte… Nu aveam voie să greșesc. Niciun milimetru.”


A lucrat decenii la Spitalul Dr. Gh. Marinescu (astăzi Bagdasar-Arseni), a devenit medic primar neurochirurg, profesor și mentor pentru generații de tineri medici, publicând constant lucrări de specialitate. A fost chemată inclusiv la Abu Dhabi, unde, din motive religioase, doar o femeie putea trata o pacientă din haremul șeicului Zayed bin Sultan Al Nahyan — iar alegerea a fost Sofia Ionescu.


Recunoașterea a venit pe măsura contribuției: medic-erou OMS, membră a Academiei de Științe Medicale, numeroase distincții naționale și internaționale, culminând în 2008 cu Steaua României în grad de cavaler. S-a pensionat în 1990, iar în 2008, la 88 de ani, a trecut la cele veșnice, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu.


Moștenire

Sofia Ionescu-Ogrezeanu nu a schimbat doar o specializare medicală. A schimbat mentalități. A dovedit că priceperea, calmul și responsabilitatea pot învinge barierele epocii și că drumul deschis cu curaj rămâne deschis pentru toți cei care vin după.


#MariRomâni #SofiaIonescuOgrezeanu #Neurochirurgie #Pionieri #FemeiÎnȘtiință #IstoriaMedicinei #România

£££

 Sara Cohen – un copil, nouă luni, o viață care nu a avut voie să înceapă


S-a născut pe 13 mai 1943, cântărind 2,8 kilograme. Tatăl ei nu a apucat să o țină în brațe nici măcar o dată. Nouă luni mai târziu, naziștii au ucis-o într-o cameră de gazare. O chema Sara Cohen și merită să fie amintită.


Există o fotografie cu Sara la doar o săptămână de viață, înfășată într-o pătură, mică, perfectă, fără să știe nimic despre lumea care o aștepta. S-a născut la Groningen, în nordul Olandei. Mama ei, Carolina Bachrach Cohen, a născut singură. Tatăl, Joseph Cohen, fusese deportat într-un lagăr cu o lună înainte de nașterea ei.


Carolina fusese lăsată temporar acasă doar pentru că era însărcinată. Nu din milă. Din calcul rece. Regula nazistă permitea femeilor evreice însărcinate să amâne deportarea până după naștere, pentru ca întreaga familie să fie ucisă împreună.

Sara s-a născut sănătoasă. A ajuns acasă, pe J.C. Kapteynlaan 7b, unde o așteptau frații ei mai mari, Louis și Malka, de doi și trei ani. Carolina a rămas singură cu trei copii sub patru ani, știind că timpul se scurge.


Timp de nouă luni, și-a crescut copiii cu această certitudine. A hrănit-o pe Sara, a schimbat-o, a privit-o cum crește. Poate a zâmbit. Poate a gângurit. Poate frații au încercat să o facă să râdă. Nu știm. Știm doar ce a urmat.


Pe 8 februarie 1944, ordinul a sosit. Carolina și copiii ei au fost deportați la Westerbork, lagăr de tranzit. Nu era un lagăr al morții, ci anticamera morții. Toți știau unde duc trenurile. Știau ce înseamnă Auschwitz, Sobibor, Bergen-Belsen. Știau că „strămutarea în Est” era o minciună.

Carolina a mai ținut-o pe Sara trei zile în brațe. Apoi, pe 11 februarie 1944, au fost urcați într-un vagon de marfă, fără căldură, apă sau hrană, spre Auschwitz-Birkenau. Sara avea nouă luni.


La sosire, selecția a fost rapidă. Copiii nu erau considerați „utili”. Mamele cu copii mici erau trimise direct la moarte. Carolina, ținând-o pe Sara, cu Louis și Malka lângă ea, a fost trimisă la gazare imediată.

Li s-a spus că merg la duș. Ușile s-au închis. Zyklon B a fost aruncat prin orificii. În aproximativ 20 de minute, totul s-a sfârșit.

Sara Cohen a murit în brațele mamei ei. Avea nouă luni. Trupul ei a fost ars în cuptoarele de la Auschwitz în aceeași zi.

Nu a apucat să vorbească. Să meargă. Să împlinească un an. Nu a avut nicio vină. A fost ucisă pentru că s-a născut evreică.

Așa arată genocidul. Nu statistici. Nu cifre. Oameni. Copii. Bebeluși.


Sara Cohen este unul dintre aproximativ 1,5 milioane de copii evrei uciși în Holocaust. Majoritatea nu au fotografii. Nu au martori. Nu au pe nimeni care să le mai rostească numele.

Sara are. Există o fotografie. Există acte. Există o pagină pe Joodsmonument.nl, memorialul digital al evreilor olandezi uciși. Pentru că asta au încercat naziștii să șteargă: memoria.

Faptul că îi știm numele, data nașterii, greutatea, numele părinților, data morții — este un act de rezistență.

Sara Cohen a trăit nouă luni. Viața ei a contat.

Spune-i numele. Amintește-ți de ea. Spune-i povestea.

Pentru ca Holocaustul să nu fie niciodată minimalizat, negat sau uitat.


Morală

Când ne amintim victimele ca oameni, nu ca numere, apărăm adevărul împotriva uitării și ne asumăm responsabilitatea de a nu mai lăsa vreodată ura să devină lege.


#SaraCohen #Holocaust #NuUităm #Memorie #CopiiiHolocaustului #Istorie #Umanitate

£££

 PSALMUL 36,37,38,39,40..


1. Nu ravni la cei ce viclenesc, nici nu urma pe cei ce fac faradelegea.

2. Caci ca iarba curand se vor usca si ca verdeata ierbii degrab se vor trece.

3. Nadajduieste in Domnul si fa bunatate si locuieste pamantul si hraneste-te cu bogatia lui.

4. Desfateaza-te in Domnul si iti va implini tie cererile inimii tale.

5. Descopera Domnului calea ta si nadajduieste in El si El va implini.

6. Si va scoate ca lumina dreptatea ta si judecata ca lumina de amiaza.

7. Supune-te Domnului si roaga-L pe El; nu ravni dupa cel ce sporeste in calea sa, dupa omul care face nelegiuirea.

8. Paraseste mania si lasa iutimea; nu cauta sa viclenesti.

9. Ca cei ce viclenesc de tot vor pieri; iar cei ce asteapta pe Domnul vor mosteni pamantul.

10. Si inca putin si nu va mai fi pacatosul si vei cauta locul lui si nu-l vei afla.

11. Iar cei blanzi vor mosteni pamantul si se vor desfata de multimea pacii.

12. Pandi-va pacatosul pe cel drept si va scrasni asupra lui, cu dintii sai.

13. Iar Domnul va rade de el, ca mai inainte vede ca va veni ziua lui.

14. Sabia au scos pacatosii, intins-au arcul lor ca sa doboare pe sarac si pe sarman, ca sa junghie pe cei drepti la inima.

15. Sabia lor sa intre in inima lor si arcurile lor sa se franga.

16. Mai bun este putinul celui drept, decat bogatia multa a pacatosilor.

17. Ca bratele pacatosilor se vor zdrobi, iar Domnul intareste pe cei drepti.

18. Cunoaste Domnul caile celor fara prihana si mostenirea lor in veac va fi.

19. Nu se vor rusina in vremea cea rea si in zilele de foamete se vor satura.

20. Ca pacatosii vor pieri, iar vrajmasii Domnului, indata ce s-au marit si s-au inaltat, s-au stins, ca fumul au pierit.

21. Imprumuta pacatosul si nu da inapoi, iar dreptul se indura si da.

22. Ca cei ce-L binecuvanteaza pe El vor mosteni pamantul, iar cei ce-L blesteama pe El, de tot vor pieri.

23. De la Domnul pasii omului se indrepteaza si calea lui o va voi foarte.

24. Cand va cadea, nu se va zdruncina, ca Domnul intareste mana lui.

25. Tanar am fost si am imbatranit si n-am vazut pe cel drept parasit, nici semintia lui cerand paine;

26. Toata ziua dreptul miluieste si imprumuta si semintia lui binecuvantata va fi.

27. Fereste-te de rau si fa binele si vei trai in veacul veacului.

28. Ca Domnul iubeste judecata si nu va parasi pe cei cuviosi ai Sai; in veac vor fi paziti. Iar cei fara de lege vor fi izgoniti si semintia necredinciosilor va fi starpita.

29. Iar dreptii vor mosteni pamantul si vor locui in veacul veacului pe el.

30. Gura dreptului va deprinde intelepciunea si limba lui va grai judecata.

31. Legea Dumnezeului sau in inima lui si nu se vor poticni pasii lui.

32. Pandeste pacatosul pe cel drept si cauta sa-l omoare pe el;

33. Iar Domnul nu-l va lasa pe el, in mainile lui, nici nu-l va osandi, cand se va judeca cu el.

34. Asteapta pe Domnul si pazeste calea Lui! Si te va invata pe tine ca sa mostenesti pamantul; cand vor pieri pacatosii vei vedea.

35. Vazut-am pe cel necredincios falindu-se si inaltandu-se ca cedrii Libanului.

36. Si am trecut si iata nu era si l-am cautat pe el si nu s-a aflat locul lui.

37. Pazeste nerautatea si cauta dreptatea, ca urmasi are omul facator de pace.

38. Iar cei fara de lege vor pieri deodata si urmasii necredinciosilor vor fi starpiti.

39. Iar mantuirea dreptilor de la Domnul, ca aparatorul lor este in vreme de necaz.

40. Si-i va ajuta pe ei Domnul si-i va izbavi pe ei si-i va scoate pe ei din mana pacatosilor si-i va mantui pe ei ca au nadajduit in El. 


PSALMUL 37


1. Doamne, nu cu mania Ta sa ma mustri pe mine, nici cu iutimea Ta sa ma certi.

2. Ca sagetile Tale s-au infipt in mine si ai intarit peste mine mana Ta.

3. Nu este vindecare in trupul meu de la fata maniei Tale; nu este pace in oasele mele de la fata pacatelor mele.

4. Ca faradelegile mele au covarsit capul meu, ca o sarcina grea apasat-au peste mine.

S. Imputitu-s-au si au putrezit ranile mele, de la fata nebuniei mele.

6. Chinuitu-m-am si m-am garbovit pana in sfarsit, toata ziua mahnindu-ma umblam.

7. Ca salele mele s-au umplut de ocari si nu este vindecare in trupul meu.

8. Necajitu-m-am si m-am smerit foarte; racnit-am din suspinarea inimii mele.

9. Doamne, inaintea Ta este toata dorirea mea si suspinul meu de la Tine nu s-a ascuns.

10. Inima mea s-a tulburat, parasitu-m-a taria mea si lumina ochilor mei si aceasta nu este cu mine.

11. Prietenii mei si vecinii mei in preajma mea s-au apropiat si au sezut; si cei de aproape ai mei departe au stat.

12. Si se sileau cei ce cautau sufletul meu si cei ce cautau cele rele mie graiau desertaciuni si viclesuguri toata ziua cugetau.

13. Iar eu ca un surd nu auzeam si ca un mut ce nu-si deschide gura sa.

14. Si m-am facut ca un om ce nu aude si nu are in gura lui mustrari.

15. Ca spre Tine, Doamne, am nadajduit; Tu ma vei auzi, Doamne, Dumnezeul meu,

16. Ca am zis, ca nu cumva sa se bucure de mine vrajmasii mei; si cand s-au clatinat picioarele mele, impotriva mea s-au semetit.

17. Ca eu spre batai gata sunt si durerea mea inaintea mea este pururea.

18. Ca faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi ingriji pentru pacatul meu;

19. Iar vrajmasii mei traiesc si s-au intarit mai mult decat mine si s-au inmultit cei ce ma urasc pe nedrept.

20. Cei ce imi rasplatesc rele pentru bune, ma defaimau, ca urmam bunatatea.

21. Nu ma lasa, Doamne Dumnezeul meu, nu Te departa de la mine;

22. Ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mantuirii mele.


PSALMUL 38


1. Zis-am: "Pazi-voi caile mele, ca sa nu pacatuiesc eu cu limba mea;

2. Pus-am gurii mele paza, cand a stat pacatosul impotriva mea".

3. Amutit-am si m-am smerit si nici de bine n-am grait si durerea mea s-a innoit.

4. Infierbantatu-s-a inima mea inauntrul meu si in cugetul meu se va aprinde foc.

5. Grait-am cu limba mea: "Fa-mi cunoscut, Doamne, sfarsitul meu,

6. Si numarul zilelor mele care este, ca sa stiu ce-mi lipseste".

7. Iata, cu palma ai masurat zilele mele si statul meu ca nimic inaintea Ta.

8. Dar toate sunt desertaciuni; tot omul ce viaza.

9. Desi ca o umbra trece omul, dar in zadar se tulbura.

10. Strange comori si nu stie cui le aduna pe ele.

11. Si acum cine este rabdarea mea? Oare, nu Domnul? Si statul meu de la Tine este.

12. De toate faradelegile mele izbaveste-ma; ocara celui fara de minte nu ma da.

13. Amutit-am si n-am deschis gura mea, ca Tu esti Cel ce m-ai facut pe mine. Departeaza de la mine bataile Tale.

14. De taria mainii Tale, eu m-am sfarsit. Cu mustrari pentru faradelege ai pedepsit pe om

15. Si ai subtiat ca panza de paianjen sufletul sau; dar in desert se tulbura tot pamanteanul.

16. Auzi rugaciunea mea, Doamne, si cererea mea ascult-o; lacrimile mele sa nu le treci,

17. Caci strain sunt eu la Tine si strain ca toti parintii mei.

18. Lasa-ma ca sa ma odihnesc, mai inainte de a ma duce si de a nu mai fi.


PSALMUL 39


l. Asteptand am asteptat pe Domnul si S-a plecat spre mine.

2. A auzit rugaciunea mea. M-a scos din groapa ticalosiei si din tina noroiului

3, Si a pus pe piatra picioarele mele si a indreptat pasii mei.

4. Si a pus in gura mea cantare noua, cantare Dumnezeului nostru;

5. Vedea-vor multi si se vor teme si vor nadajdui in Domnul.

6. Fericit barbatul, a carui nadejde este numele Domnului si n-a privit la desertaciuni si la nebunii mincinoase.

7. Multe ai facut Tu, Doamne, Dumnezeul meu, minunile Tale, si nu este cine sa se asemene gandurilor Tale;

8. Vestit-am si am grait: inmultitu-s-au peste numar.

9. Jertfa si prinos n-ai voit, dar trup mi-ai intocmit;

10. Ardere de tot si jertfa pentru pacat n-ai cerut. Atunci am zis: "Iata vin!

11. In capul cartii este scris despre mine. Ca sa fac voia Ta, Dumnezeul meu, am voit si legea Ta inauntru inimii mele".

12. Bine am vestit dreptate in adunare mare; iata buzele mele nu le voi opri; Doamne, Tu ai cunoscut.

13. Dreptatea Ta n-am ascuns-o in inima mea, adevarul Tau si mantuirea Ta am spus.

14. N-am ascuns mila Ta si adevarul Tau in adunare mare.

15. Iar Tu, Doamne, sa nu departezi indurarile Tale de la mine, mila Ta si adevarul Tau pururea sa ma sprijineasca.

16. Ca m-au impresurat rele, carora nu este numar; ajunsu-m-au faradelegile mele si n-am putut sa vad;

17. Inmultitu-s-au mai mult decat perii capului meu si inima mea m-a parasit.

18. Binevoieste, Doamne, ca sa ma izbavesti; Doamne, spre ajutorul meu ia aminte.

19. Sa fie rusinati si infruntati deodata cei ce cauta sa ia sufletul meu.

20. Sa se intoarca inapoi si sa se rusineze cei ce-mi voiesc mie rele;

21. Sa fie rusinati indata cei ce-mi zic mie: "Bine, bine".

22. Sa se bucure si sa se veseleasca de Tine, toti cei ce Te cauta pe Tine, Doamne, si sa zica pururea cei ce iubesc mantuirea Ta: "Slavit sa fie Domnul!"

23. Iar eu sarac sunt si sarman; Domnul se va ingriji de mine.

24. Ajutorul meu si aparatorul meu esti Tu; Dumnezeul meu nu zabovi.


PSALMUL 40


1. Fericit cel care cauta la sarac si la sarman; in ziua cea rea il va izbavi pe el Domnul.

2. Domnul sa-l pazeasca pe el si sa-l vieze si sa-l fericeasca pe pamant si sa nu-l dea in mainile vrajmasilor lui.

3. Domnul sa-l ajute pe el pe patul durerii lui; in asternutul bolii lui sa-l intareasca pe el.

4. Eu am zis: "Doamne, miluieste-ma; vindeca sufletul meu, ca am gresit tie".

5. Vrajmasii mei m-au grait de rau zicand: "Cand va muri si va pieri numele lui?"

6. Iar de venea cineva sa ma vada, minciuni graia; inima lui aduna faradelege siesi, iesea afara si graia.

7. Impreuna impotriva mea sopteau toti vrajmasii mei; impotriva mea gandeau de mine rele.

8. Cuvant nelegiuit spuneau impotriva mea, zicand: "Nu zace, oare? Nu se va mai scula!"

9. Chiar omul cu care eram in pace, in care am nadajduit, care a mancat painea mea, a ridicat impotriva mea calcaiul.

10. Iar Tu, Doamne, miluieste-ma si ma scoala si voi rasplati lor.

11. Intru aceasta am cunoscut ca m-ai voit, ca nu se va bucura vrajmasul meu de mine.

12. Iar pe mine pentru nerautatea mea m-ai sprijinit si m-ai intarit inaintea Ta, in veac.

13. Binecuvantat este Domnul Dumnezeul lui Israel din veac si pana in veac. Amin.

£££

 PORȚI CRUCIULIȚĂ LA GÂT


Există dimineți în care credința nu are nevoie de explicații, ci doar de aducere aminte, iar purtarea unei cruciulițe la gât nu este un gest exterior sau o tradiție moștenită fără sens, ci o legătură tainică între om și Dumnezeu, o mărturisire mută care nu cere aplauze și nu se laudă, dar care stă ca o strajă nevăzută atunci când omul nu știe ce îl așteaptă pe drum, pentru că Sfânta Cruce nu este metal, lemn sau formă, ci putere, jertfă și dragoste dusă până la capăt.


Un monah întreba odată, cu durere părintească și cu grijă pentru sufletul celui din fața lui, dacă este creștin și dacă poartă cruciuliță, iar întrebarea nu era una de judecată, ci de trezire, pentru că a fi creștin nu înseamnă doar a spune „da”, ci a trăi această apartenență, a o purta cu tine, aproape de inimă, fie că este o cruce simplă sau una scumpă, pentru că valoarea ei nu stă în preț, ci în credința cu care este purtată.

Sunt oameni care și-au dat viața doar pentru a nu-și lepăda crucea, care au ales moartea în locul renunțării, iar în comparație cu jertfa lor, uitarea noastră pare uneori mai grea decât frica, pentru că nu suntem amenințați, nu suntem prigoniți, ci doar grăbiți, distrași și nepăsători.


Povestea tânărului care a luat în mașină un bătrân necunoscut, din milă, pe un drum obișnuit, arată cât de subțire este granița dintre lumea văzută și cea nevăzută, pentru că în spatele unei aparențe fragile se poate ascunde răul, iar în spatele unui gest simplu, precum purtarea crucii, se poate afla o protecție care scapă de primejdii pe care nici nu le bănuim, deoarece nu cruciulița ca obiect l-a salvat, ci puterea Crucii ca semn al prezenței lui Dumnezeu.


De aceea, crucea nu este doar de purtat, ci de trăit, de făcut pe frunte, pe inimă, pe drum, pe pat înainte de somn, pe volan înainte de plecare, pe mâncare, pe lucruri și pe gânduri, iar agheasma nu este doar apă, ci binecuvântare, luminare și vindecare atunci când este primită cu credință, pentru că toate acestea nu sunt ritualuri goale, ci moduri prin care omul Îl cheamă pe Dumnezeu în viața sa de zi cu zi, în lucrurile mici și aparent neînsemnate.


Nu contează cât de vizibilă este credința ta pentru ceilalți, ci cât de vie este în tine, pentru că Sfânta Cruce nu te păzește pentru că o porți, ci pentru că alegi să nu o uiți.

#credinta

#SfantaCruce

#crestinOrtodox

#pazaSufletului

#lumina

#dimineataCuDumnezeu

££3

 Anna Politkovskaia – jurnalista pe care nu au putut-o reduce la tăcere Moscova, 7 octombrie 2006, o zi de toamnă aparent banală, în care An...