$$$

 URSUL ÎN CULTURA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ

In cultura noastra populara, ursul ocupa o pozitie dominanta, complexa, adeseori alternand intre bine si rau. In mitologia romaneasca ursul vindeca si alunga raul, ursul stie taina apei vietii si mortii si il invie pe eroul ucis de dusmanii sai; îl ajuta sa gaseasca diverse obiecte si-l apara de zmeu sau vrajitoare. Dar in acelasi timp el poate fi si monstru, reprezentant al stihiilor, rauvoitor, malefic si distrugator; cunoaste si prevede schimbarile vremii si ale anotimpurilor.

Cel mai mare si mai puternic dintre animalele tarii noastre este respectat, temut si venerat; în același timp însa el este animalul comic, batjocorit, animalul pacalit de toate celelalte vietuitoare, animalul „înfierat”, purtat prin tîrguri și pus sa joace în curti spre hazul și bucuria tuturor satenilor. Insa fiecare reprezentare serveste un scop specific in societate.

Din punct de vedere antropologic se poate spune ca prestigiul ursului derivat nu numai din marimea si puterea lui, ci si din strania si nelinistitoarea sa asemanare cu omul. Vanatorii stiu ca trupul unui urs jupuit dezvaluie forme tulburator de apropiat de acelea ale omului; ursul merge pe doua picioare, are gesturi si miscari ce par a aminti de om. De aceea, ursul apare ca un fel de alterego, salbaticit, al omului:

„Ursu-i ca si-un om: el îsi face casuta ca omu si-si aduce de toate; numai cît atît ca n-are foc. El e din om, din morari, a gresit nu stiu ce si Dumnezeu 1-a trimis in padure sa fie urs.”, sau cel putin asa zice o legenda populara.

Text alternativ popular afirmație ca:

„ursul e om, ca demult si oamenii erau ca ursii, aveau asa par pe ei si pe urma lui Dumnezeu ia facut cum sînt astazi si le-a lasat semn pe subsiori, ca au fost odata si ei asa. Oa- menii nostri sînt din ursi facuti. Zice ca o femeie a si trait cu un urs”.

Intr-un anume sens, s-ar putea spune ca animalul acesta este gîndit, în cultura populara, ca o ipostaza salbatica a omului de azi.

Acest episod apare frecvent, în povestirile „traite”, în credinte sau în basme: unii eroi populari sunt fii ai ursului, sunt jumate om, jumate urs. Ca si dracul, zmeul ori Toaderii, ursul rapeste femeile oamenilor.

Numeroase legende si povestiri relateaza transformarea din vechile timpuri a omului in urs. In general, ele vorbesc despre un morar care a vrut sa-1 sperie pe Dumnezeu si care, punandu-si pe umeri un cojoc intors, sa ascuns sub un pod sau pe marginea drumului. Pentru gandul sau a fost blestemat sa se transforme intr-un animal mare si puternic si sa ramana asa pîna la sfîrsitul lumii. Spre deosebire de alte metamorfoze, prefacerea omului în urs nu este, se pare, o completă.

In alta povestire, morarul nu este transformat in animal ca pedeapsa pentru un act de impietate, ci pentru unul de lacomie. El mananca prea mult si vrea sa fie prea puternic, fata de limitele acestor conditii. De aceea, el cade în regnul animalic, nu poate lipsi orice și unde puterea astfel dobândită se află în concordanță cu noul sau chip.

Ca si mosul si baba prea lacomi, ca si albina, oaia ori iepurele din povesti, morarul doreste sa aiba calitati si puteri care depasesc posibilitatile oferite de conditia si locul sau in lume; în cazul de fata, dorinta sa este, totusi, satisfacuta, dar metamorfoza in animal reprezinta pretul platit pentru punerea in echilibru a atributelor ravnite cu noul statut: omul nu poate avea asemenea puteri; fiind superlativ ele nu pot reveni decît celui mai mare și mai temut dintre vietuitoarele din fauna noastră; în consecință, pentru a umple această poziție se iveste pe lume ursul, la noi, regele animalelor.

De altfel, codul alimentar determina si structura povestirilor din care aflam cum a dobândit ursul aspectul sau actual. Intr-una din ele ursul, care na mancat niciodata miere, refuza sa guste din acest aliment; ca sa-1 convinga, sf. Petru îl trage de urechi pana ce i le rupe; apoi, dupa ce gusta din miere, ursul nu mai vrea sa plece; ca sa-1 smulga de acolo si sa-1 opreasca sa manance toata mierea, sfantul il trage de coada pana ce, si aceasta, se rupe.

Cealalta (binecunoscuta) povestire, care nareaza felul in care ursul a fost pacalit de vulpe si a ramas fara coada, se bazeaza, si ea, tot pe un element de natura alimentara: „poftind” la hrana vulpii si vrand sa manance peste, ursul îsi foloseste coada drept undita si cand ramane prins in care faca, in care ca ramane sa faca in fata.

Tot in sfera codului alimentar se misca si o alta povestire interesanta, consemnata de Elena Niculita-Voronca, in care ursul apare ca un donator al graului. Aflam astfel ca diavolul cere ca graul sa fie al lui; nimeni nu poate si nu are curajul sa i se opuna, cu exceptia ursului. Acesta face ramasag cu dracul ca il va intrece la secerat, cu conditia ca dracul sa secere cu mainile, iar el cu picioarele dinapoi. Ursul castiga întrecerea și în felul acesta graul ramîne „sfant”, iar oamenii pot beneficia de roadele lui. Legenda de fata se afla in antiteza cu alta, comica, in care ursul reprezinta modelul invers si negativ al agricultorului: intovarasindu-se cu omul, el munceste din greu doi ani, dar primeste toamna (in urma invoielii facute primavara), radacinile graului si frunzele sfeclei. Alegerea sa este o primitiva, salbatica si izvoraste din necunoasterea tainelor agriculturii: el este pacalit si renunta la colaborarea cu omul in muncile campului.

Interesanta este si opozitia dintre urs si drac. Despre urs „se vorbeste ca are puteri mai mari decît dracul”. In Danila Prepeleac el îl întrece pe drac la tranta; ursul este considerat „cîinele lui Dumnezeu”, iar în unele basme Dumnezeu calareste pe un urs; în altele, eroul este pazit împotriva puterilor malefice de puiul daruit de ursoaica recunoscatoare. Ca si lupul, ursul este un prigonitor al dracului; dar daca lupii ataca si mananca dracii „rataciti”, ursul se multumeste numai sa ii indeparteze:

„Dintre animalele mari, ursul e considera protector: poate alunga bolile, farmecele, chiar pe diavol, de la casa unde e jucat de ursari, precum si in tarla oilor.” De aceea, într-un descîntec el apare ca stihia care goneste boala si elibereaza pe cel napastuit de raul care sa-ncuibat in trup : „Fugi najit, / Pricajit, / Ca te-ajunge un urs mare, / Cum te-ajunge, cum te stropseste, / Cu ghiarele-te /, zgîrie man lui. te-nsparie…”

Puterile protectoare impotriva farmecelor atribuite ursului explica, probabil, obiceiul prinderii, dresarii si aducerii sale la casele oamenilor. Animalul de exceptie, animalul puternic poseda si transfera, prin trecerea sa pe la gospodariile satenilor, energiile purificatoare. De aceea se crede ca ursul recunoaste si alunga raul:

„Pe urs îl aduc oamenii în casa si daca nu intra e semn ca casa nu e curata”. Sau „alunga relele (boala, durerile, dracul, fapta) din casa unde e dus sa joace, sau sa calce pe bolnavi; apara de friguri, leac pentru «boala mare»; untura lui da putere; aduce sanatate oilor (vitelor) cand e pus sa joace in tarla lor.”

Deci contactul magic cu ursul, — realizat prin atingere sau joc— permite schimbul de forte, purificarea si intarirea participantilor la ritual.

„Jocul cu ursul se vadeste o ramasita dintr-un vechi cult al ursului care mai dainuia inca in secolul trecut la unele populatii siberiene din Extremul Orient. Urme ale lui sunt atestate si la noi prin sarbatoarea zilei ursului — de obicei la 1 august — tinuta cu mare stricte in satele subcarpatice, car sa nu le atace ca s-au pasat. si prin cortegiul ursarilor care jucau cu ursul domesticit prin curtile oamenilor, cu credinta ca le aduce noroc si mai cu seama sanatatea In acest scop, pacientul se culca la pamant, iar ursul aseza ursul peste el, procedeu in care magia prin contact. este vizibilă. Împrejurarea ca a fost atestat numai în Moldova, deci în tinutul cel mai putin expus romanizarii, ar indica o provenienta traco-daca, cu evidente radacini pre-istorice.” (Ov. Bîrlea, 1981, p. 273.)

Ursarii, ca si colindatorii, aduceau deci cu ei o putere (sau o. intrupare a puterilor) stihiale pe care o introduce in spatiul culturii si o faceau utila oamenilor si gospodarii lor. Acesta a fost sensul originar al jocului cu ursul, sens care, ulterior, sa pierdut, întregul complex magic si ceremonial decazand si transformîndu-se într-un spectacol (în care accentul cade pe jocul ursului, pe elementul de dresura, de maiestrie si pe inedit) sau chiar într-o mascarada (ce pune în prim-plan caracterul hilar al misca). De aici, desigur, si nota de derizoriu care inconjoara uneori imaginea ursului, trasaturile comice care vin sa se alipeasca celor traditionale, mai sobre.

Jocul cu masca de urs este o realitate ceremoniala mult mai complexa. După opinia lui Romulus Vulcanescu, „colindatul ursarilor se poate referi la prevestirea viitorului. În colindul cu ursul animalului moare și învie, într-o dramatizare simbolică a mitului renașterii naturii…” (R. Vulcanescu, 1985, p. 503). Integrat în ansamblul datilor de Anul Nou, contaminat cu masti, gesturi si semnificatii provenite din celelalte „înscenari dramatice”, jocul ursului prezinta — ca toate jocurile cu masti — un aspect polimorf, elementele arhaice împletindu-se cu cele mai noi, sensurile stravechi cu reinterpretarile moderne. Totusi, reducând întregul ansamblu la liniile sale esentiale, obtinem imaginea unei procesiuni cu masti, ce are in centrul ei „drama” ursului, jucata de intreg alai intr-o succesiune narativz cu momente, bine determinate; ele cuprind: „chemarea ursului, urcarea pe toiag sau ciomag, bataia ursului, moartea ursului, învierea ursului si hora ursului.” (R. Vulcanescu, 1970, p. 112, vezi V. Adascalitei, 1971, p. 53—56.) Astfel, înlocuirea animalelor cu o masca a conduce la înlocuirea gestului magic direct (atingerea) cu un scenariu ritual: aceasta nareaza o istorie (drama mortii si renasterii planului de care este simbolul ciclicului similar cu o istorie similara), a întregului cosmos.

Asociind prezenta mastii de urs cu aceea a cetei de feciori, etnologul amintit se crede indreptatit sa gaseasca aici urme ale unor stravechi rituri de initiere, specifice daco-getilor. Aceasta ipostaza pleaca de la constatarea ca mastile ce insotesc jocurile si riturile tinerilor reprezinta, de obicei, acele animale totemice care tuteleaza riturile de initiere si carora le sunt consacrati discipolii. De asemenea, o interpretare a numelui lui Zamolxis porneste de la cuvîntul trac „ Zalmos ” care însemna pielea, blana, si asociaza aceasta denumire cu o mentiune conform careia la nasterea zeului, o blana de urs ar fi fost aruncata peste prunc. In consecinta, pentru unii savanti, Zamolxis apare ca un zeu-urs, ca o divinitate de sorginte totemica, ce stapaneste peste puterile firi si, in plan secund, peste confreriile de ,,tineri-ursi”, adica de tineri razboinici la varsta si in perioada istorica pentru initierea. cu certitudine prelungirea unui cult totemic local în figura marelui zeu dacic, Zamolxis (vezi observatiile pertinente ale lui M. Eliade, 1970, p. 52 si 1. I. Russu, 1947, p. 87—89). acestea si fara a aduce noi argumente, Romulus Vulcanescu afirma ca Zamolxis ar fi fost „Mare-Pontif al unei congregatii religioase de tipul «Mannerbund»-ului, confreria ursinilor , in cadrul careia a intreprins reforma mitologica pe care o cunoastem…” (R. Vulcanescu, 1985, p. 502).

In cultura populara româna, figura mitologica a ursului se vadeste a fi putin legata de complexe mitice ale totemismului si initierii; în schimb ea este deplin ancorata în zonele unei mitologii a naturii, a marilor cicluri ale devenirii vietii si cosmosului. Relevanta este, în acest sens, extraordinara simetrie a calendarului sarbatorilor ursului. Cele doua mari zile ale sale sunt Stretenia (la 2 februarie) si dupa 6 luni, Macoveiul (la 1 august). Lor li se alatura, pe o alta axa, doua sambete ale ursului care cad, la fel de simetric, o toamna, de obicei la sf. Andrei si o primavara, de obicei, in sambata lui Lazar. Sarbatorile ursului marcheaza deci momentele de mijloc (de vîrf, dar si de cumpana) ale tuturor anotimpurilor. Astfel, zilele ursului stau la cumpana vremii, in acele clipe ambivalente si nesigure, cand energiile naturii nu s-au inscris inca pe matca lor obisnuita. Intre aceste „zile”, cea mai interesanta este, desigur, Stretenia :

„în ziua ursului însa, desteptandu-se din somnul sau de peste iarna, iese din vizuina sa intre 9 si 10 ore inainte de amiaza si prinde a juca jur-împrejur, ca într-o arie, atunci cand prin neaua dinaintea vizuinii sale si a se desfata. Si daca in aceasta zi […] doarme înca sa saptamîni, prevestind prin aceasta cum ca atatea saptamîni are sa mai tie iarna […] ; mult în vizuina si ramane afara, prevestind prin aceasta ca iarna va înceta.” (SF Marian, 1898, p. 249.)

Credinta ca de Stretenie ursul iese din barlog pentru a vedea starea vremii, este larg raspîndita în folclorul popoarelor Europei (vezi T. Papahagi, 1979, p. 492—495). La baza ei ar sta, dupa opinia lui Ion Ghinoiu, observarea ritmurilor vitale specifice acestui animal. Autorul amintit subliniaza

„caracterul contradictoriu al comportamentului sau: fata puii iarna, in conditii foarte vitrege, in timp ce alte mamifere salbatice fata primavara sau vara; daca timpul e frumos, da Stretenie, se intoarce in barlog, daca e urat îsi reia activitatea in padure; daca gaste atunci cand puncte peste rau, o strica, daca nu gaste, se pare ca oamenii pot vedea, de real, etc. ei, timpul capricios al lunilor februarie si martie Ziua ursului de la inceputul lunii februarie ar avea deci acelasi caracter schimbator ca Zilele Babelor de la începutul lunii martie.” (I. Ghinoiu, p. 86—87).

Interpretarea ursului ca o figura mitologica stihiala, intens asociata ritmurilor firii, este intarita si de valorile sale din mitologiile antice. Animal lunar prin excelenta, el era legat de zeitele naturii, de sacrificiile sangeroase inchinate lor in momentele de criza ale anului. Conform dialecticii dintre viata si moarte, pieire si renastere, ursul putea fi „monstru sau victima, sacrificator sau sacrificat”. (J. Che-valier, 1974, III, p. 342 , vezi si G. Durând, 1977, p. 391 r B. Rowland, 1972, p. 31—32 , Gh. Musu, 1973, p. 153 ; Ad. de Vries coordonate,) p. 19876 aceleate, p. 19376.) zilele ursului, din folclorul românesc, prin pozitia lor in momentele ambigue ale miezului anotimpurilor, cand fiecare din ele atinge prea-plinul puterii si, deja, incepe sa decada, sa piara, aseaza acest animal in galeria divinitatilor firii, ale acelora care, conform logicii mitului, regleaza si determina. ritmurile naturii si cosmosului. Din aceasta intimitate cu izvoarele vietii si mortii, derivate cred, ale puterilor puternice atributelor mitologice specifice ursului: el este si, totodata, detinatorul firilor; vindeca, alunga raul, apara de demonii malefici; este binevoitor și protejează roadele campului (oare întîmplator, ziua sa cade aproape de perioada seceratului?); poate fi însa si rauvoitor, malefic si distrugator; cunoaste si prevede schimbarile vremii si ale anotimpurilor etc.

Basmul prelungeste aceste atribute integrîndu-le însa în context desacralizate, deplin narativizate. Aici ursul stie taina apei vietii si mortii si il invie pe eroul ucis de dusmanii sai; îl ajuta sa gaseasca diverse obiecte si-1 apara de zmeu sau vrajitoare (vezi L. ?aineanu, 1978, p. 333 ,-Ov. Bîrlea, 1976, p. 423—425; C. Radulescu-Codin, 1913, p. 195).