$$$

 O iubire adevărată care bate orice telenovelă ! 

.

Ea i-a scris 20 000 de scrisori de dragoste. Nu va fi niciodată soția lui. Iată cea mai deşirantă - şi frumoasă - poveste de dragoste întâmplată vreodată. 

Paris 1833. Victor Hugo, deja celebru, ( scrisese Notre - Dame de Paris) intră într-un teatru pentru a urmări punerea în scenă a noii sale piese. Printre actrițe se numără şi Juliette Drouet, 26 de ani, cunoscută pentru frumusețea sa extraordinară şi independența legendară.

În seara de 16 februarie va începe povestea lor de dragoste care va dura 50 de ani!

Era o problemă: Hugo era deja însurat.

Câteva luni mai târziu, Juliette face o alegere grea. Abandonează cariera actoricească - independența sa, veniturile, identitatea sa - şi se consacră cu trup şi suflet lui. Se instalează într-un mic apartament unde, zi după zi, aşteaptă vizitele scriitorului.

Când se plânge de plictiseală, Hugo îi spune : " Scrie-mi! Scrie totul."

Şi ea o va face.

Timp de cinci decenii, Juliette scrie peste 20 000 de scrisori - câteodată mai multe în aceeaşi zi. Scrisori de dragoste. De singurătate. De gelozie. Pentru că Hugo are în câteva rânduri mici aventuri cu alte femei. Scrisori trimise scriitorului sau păstrate de ea ( Hugo le va păstra pe toate).

Dar Juliette nu se limitează la scrisori. Ea devine secretara lui, copista. Îi transcrie manuscrisele la lumina lumânării, lucrând târziu în noapte. Îşi exprimă critici cărora el le acordă atenție.

Apoi, în 1851, totul se schimbă.

Victor Hugo devine inamicul politic al guvernului francez. Când lovitura de stat ( Napoléon III) transformă Parisul în câmp de lupte, poetul devine peste noapte un om căutat. Trebuie să părăsească Franța sau să rişte închisoarea sau mai rău. Soția lui e prea bolnavă să-l ajute dar Juliette o va face!

Cu riscuri imense personale face rost de documente false. Organizează deghizări.

Şi, mai presus de toate salvează manuscrise - printre altele două treimi din romanul neterminat la care scriitorul lucrează de ani. Acest roman va deveni " Mizerabilii ".

Dacă Juliette nu s-ar fi mişcat atât de bine în acel decembrie, probabil că s-ar fi pierdut unul din cele mai mari romane scrise vreodată !

Hugo se exilează în Belgia. Juliette i se alătură la câteva zile, purtând o valiză care conține opera vieții celebrului scriitor.

Exilul va dura 19 ani.

Tot acest timp, în insulele Jersey şi Guernesey, departe de atmosfera Parisului, Juliette îi rămâne alături. Nu în chip de soție. Nici măcar recunoscută public. Dar alături.

În exil Hugo termină marele său roman. Juliette este primul cititor care de altfel îl roagă în scrisorile sale să menajeze pe cât poate personajele ei preferate. Publicat în 1862, succesul lui este imediat.

În roman scriitorul fixează ziua nunții lui Marius şi Cosette pe 16 februarie - ziua când a început marea lor dragoste. 

Exilul ia sfârşit în 1870. Se întoarce în Franța sub aureola eroului național. Soția i-a murit în 1868. În ultimele ei luni, Adèle o acceptă pe Juliette - femeia cu care l-a împărțit pe Victor timp de 35 de ani.

Pentru prima oară Juliette poate fi recunoscută public.

Ultimii ani ai lui Hugo sunt legendari.

Când împlineşte 80 de ani, timp de 6 ore se defilează prin fața locuinței sale. Strada îi poartă deja numele. În tot acest timp Juliette îi rămâne alături. 

În 1833, după ani de suferință (un cancer la stomac), Juliette moare la 77 de ani. Familia scriitorului îl sfătuieşte să nu ia parte la funeralii. Hugo este devastat.

El îi supraviețuieşte încă doi ani. În aceşti ultimi doi ani pana scriitorului nu-şi mai găseşte magia alunecării pe hârtie.

Înainte de a muri, ai lui găsesc o însemnare pe care o scrisese în timp ce Parisul era asediat şi el se gândea că n-o să scape :

" Juliette D. mi-a salvat viața în 1851. Pentru mine, ea a traversat exilul. Niciodată sufletul ei nu l-a abandonat pe al meu. Fie ca cei care m-au iubit, s-o iubească! Cei care m-au iubit s-o respecte! Ea este vāduva mea."

Când moare Hugo, în 1885, două milioane de persoane sunt în convoiul funerar. Este înmormântat la Panthéon, alături de marii eroi ai Franței.

Marea dragoste care l-a susținut timp de 50 de ani s-a numit Juliette. Un amor care n-a fost perfect. Hugo, uneori infidel, o considera adesea o achiziție. Ea şi-a închinat întreaga viață acestui om care n-a meritat-o mereu. Dar, timp de 50 de ani au rămas împreună.

20 000 de scrisori, 50 de ani, un amor care a supraviețuit imperiilor.

Într-o lume care părea să facă relația lor imposibilă, ei au construit o dragoste care a durat mai mult decât exilul lui Hugo, mai mult decât imperiul lui N III, mai mult decât aproape orice "histoire d'amour" a secolului lor.

Juliette Drouet a dat totul lui Victor Hugo. 

În maniera sa imperfectă, i-a dat şi el ceva în loc : un loc în istoria literaturii alături de unul din cele mai mari nume ale ei.

un text tradus de pe net 

Bibliografie: 

Les lettres de Juliette Drouet à Victor Hugo (Edition Gallimard)

Histoire de l'exil de Victor Hugo ( L' Université de Paris)

Şi o poezie intercalată în romanul "Mizerabilii", care, aproape sigur, face trimitere la Juliette : 

LA CHANSON DE JEAN PROUVAIRE

"Îți mai aduci aminte de zîmbitoarea viață,

De anii noştri tineri ca pomii înfloriți,

Cînd ascultînd fierbinte de-a inimii povață

N-aveam decît o grijă: să fim. îndrăgostiți? 

Cînd vîrsta mea-mpreună cu vîrsta ta întreagă

Nu dau la adunare nici patruzeci de ani,

De se-arăta chiar iarna în casa noastră dragă,

Credeam că-i primăvara cu umbra de castani! 

Toți te priveau în juru-mi sub farmecul uimirii,

Cînd la Prado vreodată puteam mînca şi noi,

Mi se părea că pînă şi-n urmă trandafirii

Îşi întorceau spre tine învoltatele lor foi. 

O! cît e de frumoasă! şopteau atunci în pripă,

Şi ce frumos miroase cu părul ei în vînt!

Sub pelerină are pesemne o aripă

Ce pare că n-aşteaptă decît să-şi ia avînt. 

Cînd, unul lîngă altul, pe ulița bătrînă,

Noi rătaceam adesea, în legănat sfios,

Ar fi putut oricine să spună că se-ngînă

Aprilie şăgalnic cu maiul cel frumos. 

Stam fericiți în casă, cu uşa încuiată,

Muşcînd cu lăcomie din bunul fruct oprit,

Iar gura mea o vorbă dacă-ți şoptea, îndată

A ta îi da răspunsul atît de mult dorit. 

Ți-eram supus în toate şi tu supusă-n toate...

O! casă aurită în care te vedeam,

Umblînd doar în cămasă şi rezemată-n coate,

Privindu-ți tinerețea în ciobul unui geam! 

Şi cine poate-acuma să nu-şi aducă-aminte

De timpurile-acelea c-un cer mereu senin

De panglici, flori, mătase, de-acele dulci cuvinte

Cu care amorul nostru venea cu sacul plin! 

Eu îți cerşeam întruna, iar tu erai miloasă,

Îți sărutam pe fugă un cald şi fraged braț,

Divina Comedie ne folosea drept masă

La suta de castane mîncate cu nesaț. 

Cînd pentru-ntîia oară, în mica mea odaie,

Ți-am smuls o sărutare din gura ta de foc,

Tu ai plecat zbîrlită şi toată o văpaie,

Eu, palid şi cucernic, am stat uimit pe loc. 

Îți mai aduci aminte de-atîta fericire,

De şalurile-acelea ajunse cîrpe-acum?

O, lacrimile noastre de vis şi de iubire

Au luat şi ele astăzi al veşniciei drum!...

Traducere de LUCIA DEMETRIUS şi TUDOR MĂINESCU 

Bucureşti, 1985 Editura Univers