$_$$

 CAMILIAN DEMETRESCU

În primăvara anului 2012, în Italia, la vila sa din Gallese (provincia Viterbo), pleca în lumea de dincolo Camilian Demetrescu, una dintre personalităţile care au dat exilului românesc o strălucire cu totul aparte, atât în sfera de exprimare a artelor frumoase, cât şi în aceea a publicisticii.

Născut în 1924 la poalele munţilor Bucegi (la Buşteni, chiar în gara Buşteni), Camilian Demetrescu va absolvi Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, frecventând, în paralel, şi cursurile facultăţilor de Medicină şi de Filosofie. Începând din 1950 şi până în 1969, artistul a traversat o perioadă de intensă activitate, afirmându-se atât în sfera artelor plastice (ca participant la numeroase expoziţii din ţară şi din străinătate), cât şi printr-o intensă activitate publicistică pe teritoriile criticii de specialitate, devenind director al revistei Arta. În 1966, la Editura Meridiane, se producea un strălucit debut editorial, cu un volum intitulat Culoare - suflet şi retină. Cartea s-a bucu­rat de o elogioasă primire în presa de specialitate, fiind inclusă în bibliografiile unora dintre facultăţile de artă.

Pentru români, anul 1968, anul evenimentelor aşa-numitei Primăveri de la Praga, căpăta nu puţine accente profund derutante. În politica de la Bucureşti părea că se întrezăreşte un curajos act de emancipare faţă de Moscova. Aşa se face că, în presa occidentală, statura dictatorului Ceauşescu era, brusc, ridicată la proporţii de monumentalitate. În atmosfera generală din România, momentul amintit se adăuga unei aparente diminuări a presiunilor politicului asupra vieţii de toate zilele, în general, cât şi asupra orientărilor din cultură şi artă, în special. Coroborate între ele, acestea toate aveau să determine adevărate seisme în percepţia anumitor intelectuali români. Mulţi dintre ei vor fi încredinţaţi că desluşesc în atitudinea dictatorului promisiunile unor schimbări fundamentale şi se vor grăbi să se înscrie în partid. Camilian Demetrescu, a cărui luciditate nu s-a dezminţit niciodată, va rămâne imun faţă de acele prea grăbite entuziasme, care, foarte curând, aveau să fie spulberate. Şi, ceva mai târziu, avea să şi scrie despre toate acestea: „Primăvara de la Praga fusese înmormântată, a noastră, nenăscută încă, agoniza” (Camilian Demetrescu, Exil, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, pp. 8, 9, 10) Aşa se face că, tocmai în anul de supraglorie ceauşistă, 1968, artistul, cu un curaj rarisim la vremea aceea, în semn de protest faţă de politicile culturale care se aplicaseră în România, avea să refuze primirea Ordinului Meritul cultural. În anul următor, 1969, solicita azil politic în Italia.

Începând de atunci, în viaţa şi în creaţia lui Camilian Demetrescu se petrec schimbări fundamentale. Desigur, faptul că atât în Italia (Festivalul „Dei due mondi” de la Spoleto, 1972, expoziţia „Dante in Vaticano”, 1984, Parma - Palazzo della Pilotta, 1975, Viterbo -

Palazzo dei Priori - 1977, Roma - Calcografia Nazionale - 1980), cât şi în alte țări va participa cu expoziţii personale de mare amploare sunt întâmplări care intrau, oarecum, într-o ordine a firescului. Dar semnificativ devenea de aici înainte interesul accentuat faţă de creaţia lui. Şi nu va fi vorba doar de expozantul ca atare, ci şi de ipostazele colaterale ale creatorului, cum a fost aceea de comisar la Quadriennale Nazionale di Roma (expoziţia Artisti stranieri operanti in Italia - 1977), fiind invitat de două ori la Bienala de la Veneţia.

Cu adevărat spectaculoase aveau să fie însă - în această a doua parte a vieţii de creator - mutaţiile înregistrate la nivelul limbajului său artistic. Acesta avea să migreze spre teritorii care - până nu demult - ar fi fost greu de anticipat pentru cei ce îi cunoscuseră creaţia de dinaintea momentului exil. Se poate vorbi de o anume distanţă, apreciabilă chiar, faţă de jocurile formale ale abstracționismului pe care îl practicase anterior. Se pare că resorturile acestei adevărate metanoia s-au datorat şi eforturilor consacrate restaurării unei micuţe biserici romanice (Santi Filippo e Giacomo) pe care o descoperise în 1977 la Gallese, provincia Viterbo, nu departe de Roma.

Ceva, parcă predestinat, stăruia în destinul acesteia. Călugării cistercieni ofereau acolo un popas pelerinilor care coborau pe Via Francigena, care lega abaţia Mont Saint Michel, dintre Normandia şi Bretania, cu Santiago de Compostella şi se ramifica de-a lungul Italiei în drumuri secundare, presărate cu biserici romanice destinate să-i adăpostească pe drumeţii ce se îndreptau către mormântul Sfântului Petru de la Roma şi Ţara Sfântă. Artistul peregrin, venind tocmai din îndepărtata Valahie, devenea şi restaurator al micii biserici, dar şi mai mult decât atât, prin ucenicia pe care şi-o asumase acolo cu o veritabilă pasiune. Evident, fusese atins de harul şi spiritualitatea care plutea între zidurile ridicate de călugări în jurul anului 1000. În acel spaţiu sacramental avea să sculpteze sublima imagine a Pantocratorului. Şi toate acestea la un loc explică întrucâtva ranversarea copernicană a noii sale deveniri artistice, evidentă fiind fascinaţia cu care artistul redescoperea valorile artei creştine medievale.

„...S-a petrecut acolo - avea să mărturisească într-un interviu - schimbarea artei mele de la abstract la figurativ, a început acolo noua perioadă creştină şi am lucrat timp de 32 de ani, acolo am trăit sărbătorile şi întâlnirile cu prietenii din toată lumea, a fost botezat al doilea băiat Emanuel şi primul nostru nepot Alessandro” (v. Mircea Brenciu, interviu în vol. Dia­loguri cardinale, Ed. Societății Ziariștilor și Oamenilor de Cultură Cincinat Pavelescu // Ed. Kron-Art Brașov 2012).

Afirmaţiile privind acea perioadă poartă în ele ecouri ale filosofiei meonice a lui Berdiaev. Ca şi la acesta, întrezărim ispita irepresibilă a unei re-întoarceri către un nou Ev Mediu în care alegoria şi simbolul revin în prim-plan. Adică re-devin modalităţi esenţiale ale formelor de exprimare artistică. Până şi credinţa, în noua lui viziune, pare atinsă de nostalgia începuturilor ei aurorale. De unde şi o altă mărturisire limpede pe care avea să o formuleze nu numai în grafia plastică ce îi va fi proprie ca artist, ci şi în cele pe care ni le va încredinţa prin scris. Pacea spirituală şi atât de creştineasca îngăduinţă a ecumenismului aveau să constituie de atunci înainte tărâmurile în care, deopotrivă, artistul, precum şi omul vor stărui să îşi afle sălăşluirea/ locuirea spirituală. (Să nu uităm, spunem noi, semnificaţia primă a cuvântului Oikumene, aceea de pământ locuit!) „...familia noastră ecumenică - mărturisea în acelaşi interviu - eu şi Mihaela ortodocşi, cei doi băieţi greco-catolici, iar nora şi primul nepot, catolici. Binecuvântarea Lui ne va apăra de şerpii care de acum înainte vor sta mai departe de noi.”

Această aspiraţie îşi va găsi exprimarea artistică într-un proiect absolut monumental, ale cărui temeiuri, mărturisite de Camilian, au fost extrase dintr-o enciclică a Papei Ioan Paul al II-lea. Este vorba de crearea unei imagini în care Hristos ţine în mâna dreaptă Basilica Sfânta Sofia din Constantinopol şi în mâna stângă Catedrala Sfântul Petru din Roma. Se poate spune că arta lui Camilian Demetrescu atingea altitudinile unei re-descoperiri a omului paradigmatic şi totodată a izvoarelor uitate ale culturii europene în care vibraseră pulsaţiile Sacralităţii, acel Altul Absolut (Ganz Andere) în termenii unui Rudolf Otto. Şi veritabila schimbare la faţă a exprimării artistice a lui Camilian Demetrescu avea să culmineze cu celebrul ciclu de nouă tapiserii pe tema Hierofaniilor, ciclu care a fost - şi a rămas - expus în spaţiul destinat audienţelor private ale Papei Benedict al XVI-lea. Inaugurarea lor avea să se facă, alături de Sfântul Părinte, la 2 ianuarie 2008, împrejurare pe care artistul o va evoca în amintirile din interviul (deja amintit) cu Mircea Brenciu: „Momentul cel mai important pe care l-am trăit a fost întâlnirea cu privirea acestui om. O privire care te vede, te întreabă şi te ascultă fără grabă. I-am prezentat tapiseriile una câte una, simbolurile au vorbit pentru mine, amintind înţelepciunea creştină a ţăranului nostru”.

Momentul de maximă lipezime şi tot­odată de oficializare a acestei reconversii artistice copernicane s-a produs cu prilejul expoziţiei organizate în septembrie 1981, la Roma. Mircea Eliade este acela care l-a consemnat ca atare: „Arta actuală a lui Camilian Demetrescu pare destinată unui om contemporan ameninţat să piardă treptat toate libertăţile pe care abia a învăţat să le cunoască /.../... a ales ca temă a operei sale simbolurile creştinismului originar şi ale ebreismului, deoarece, cum el însuşi mărturiseşte, civilizaţia occidentală se sprijină încă pe aceste mituri. El propune o lectură a simbolurilor biblice /.../ inspirat de iconografia romanică şi mai ales bizantină /.../ Artistul ştie, şi vrea s-o spună prin arta sa, că fiecare eveniment cotidian, în aparenţă insignifiant, are în schimb o semnificaţie simbolică, ilusrează un simbolism primordial, transistoric, universal; şi că actul de descifrare a acestor semnificaţii simbolice, religioase, ale evenimentelor poate să devină un instrument de iluminare şi de mântuire”.

Începând de la momentele acelea, Camilian Demetrescu se alătură acelor artişti şi gânditori pentru care prezenţa abstracţiunilor în artă căpăta conotaţiile unei tot mai vizibile ostilităţi către tot ceea ce era „omenesc/ prea omenesc”. Mesajul - întemeiat pe o paralizie a reflecţiei şi o asurzire a sensibilităţii - se pustia de sensuri, devenind tot mai vid. („Arta abstractă”, va spune Camilian în ultimul său interviu, „sugerează, nu comunică!”) Încă din primele pagini ale Teoriei sale estetice (Ästhetische Theorie), Theodor Wisengrund Adorno avansase o afirmaţie tulburătoare: „Locul artei a devenit unul incert. Autonomia pe care ea a atins-o după ce s-a debarasat de funcţiunea cultică şi de imitaţiile ei s-a hrănit din ideea de umanitate. Ea a fost cu atât mai zdruncinată cu cât societatea a devenit mai puţin umană”.

Asumându-şi exilul, Camilian Demetrescu îşi asuma acum un nou destin artistic îndepărtându-se de arta abstractă pe considerentul că: „...abstractizând creaţia şi formele sale simbolice, înseamnă a goli imaginea de misterul întâlnirii dintre Spirit şi materie, dintre Dumnezeu şi om. /.../ S-a ajuns, astfel, la o nouă formă de iconoclastie (laică, atee) mai devastantă decât cea doctrinară împotriva «chipului cioplit» din Tablele Legii. Declinul iconografiei, al catehismului vizual, a lăsat singur cuvântul rostit al Evangheliei /.../ şi tocmai de aceea arta simbolică devine cu atât mai indispensabilă pentru a da consistenţă cuvântului. /..../ Avem nevoie (aici, în Occident mai ales) de o urgentă întoarcere la o iconografie cu adevărat sacră, evident fără a copia experienţa trecutului, în spiritul unei renovări moderne, dar în continuitatea marii tradiţii creştine”.

Dacă vrem să înţelegem ce a însemnat exilul pentru Camilian Demetrescu, am putea vorbi de o regândire a rosturilor artei ca orizont cu vastă deschidere spre transcendenţă. Se situa astfel într-o foarte strânsă rezonanţă cu cei mai apropiaţi prieteni şi comilitoni din bejenie (Mircea Eliade, Vintilă Horia sau Mircea Popescu), dar şi sub iradiaţiile marilor spirite ce au strălucit în cultura europeană a veacului XX: Gabriel Marcel, Raymond Abellio sau Jünger. Prin spectaculoasa lui reconversie, atât artistul Camilian Demetrescu, cât şi gânditorul şi, nu mai puţin, publicistul se repliau către o „regândire a fenomenului” de „dezvrăjire a lumii” (Entzauberung der Welt) pe care Max Weber îl întrezărise în modernitatea noastră pe cale de a-şi afla desă­vârşirea prin secularizare. Imperios necesară devenea acum re-inversarea sensurilor, deci o re-vrăjire a lumii. Reinstaurarea sacralităţii se profila ca un nou temei de re-fondare a civilizaţiei, demantelată de violentele ecloziuni pozitiviste.

Vorbind despre delirul nihilismului, despre „pompele funebre ale iluminismului” care l-au îngropat pe Dumnezeu în panteonul miturilor apuse, ca şi despre ateismul care, prin ridicarea deasupra oraşelor a noilor catedrale de avangardă, tinde să distrugă „acel corp al lui Christos, care dintotdeauna se cheamă Biserica”, gânditorul Camilian Demetrescu întreabă: „...ce a mai rămas înăuntrul acestor ziduri de ciment şi de piatră artificială însemnate, totuşi, paradoxal, cu o cruce solitară? /.../ De câte ori mă regăsesc într-unul din aceste edificii noi, înscrise la cadastru drept locuri de cult, /.../ nu pot să nu închid ochii, pentru a mă întreba ce anume lipseşte ca să mă simt cu adevărat într-o biserică, unde mă aflu, şi de ce mă apasă acest vid inexorabil din jurul meu. /.../ Tot restul parcă a fost înghiţit de un ciclon în prăpastia uitării, aruncat în betonierele acestei civilizaţii care sfărâmă şi devoră memoria umanităţii”.

Cine va parcurge aceste aserţiuni în mod inevitabil va fi surprins de cvasisimilitudinile cu rostirile unuia dintre cei mai profunzi gânditori ai exilului românesc, Vintilă Horia. Aproape cu aceleaşi cuvinte ambii s-au exprimat cu privire la acest „moment de confuzie şi incertitudine pe care, cum va fi spus câştigătorul premiului Goncourt, nici Biserica nu a ştiut să-l evite”. Într-adevăr, postumitatea lui Vintilă Horia a oferit una dintre cele mai erudite şi strălucitoare cărţi ale exilului românesc: „Crucea”. Este eseul care pledează pentru o reinstaurare a acelei ordini prin care umanitatea ar fi în măsură să se regăsească în propria sa esenţă, păstrând proximitatea cu inefabilul şi cu acel esenţial ce se refuză „disidenţelor raţionaliste”. Şi acolo se vorbeşte despre pustietatea dintre zidurile modernelor „locuri de cult”. Se cuvine să precizăm că această scriere a fost descoperită foarte târziu şi s-a publicat abia anul 2017 numai în România. Pentru a înţelege totuşi aceste similitudini e suficient să ne amintim de prietenia îndelungată şi constantă care s-a legat între cei doi. Camilian a fost şi unul dintre comentatorii deosebit de avizaţi şi subtitli ai scrierilor lui Vintilă Horia.

În percepţia, evident încă inhibată a celor, foarte puţini la număr, care, azi, ar mai putea fi dispuşi să se intereseze de operele şi marile figuri ale exilului românesc, personalitatea lui Camilian Demetrescu se configurează ca una dintre apariţiile deosebit de complexe prin diversitatea uimitoare a orientărilor sale. Remarcabilă este, în primul rând, luciditatea exemplară cu care a ştiut să-şi evalueze propriul timp, „ca timp al trăirii/ timp al mărturisirii”. Moralmente îşi asumase rigorile (şi nu puţinele riscuri) ale exilului ca pe o condiţionare de-ne-evitat a supravieţuirii sale în primul rând din punct de vedere spiritual şi moral.

Prin urmare, se va înţelege de ce întreaga lui publicistică se va complini ca un demers de reală şi profundă continuitate cu întreaga orientare anticomunistă a exilului. Ţinând seama de ceea ce respiră în întreaga ei substanţă, publicistica lui se bazează pe raţiuni refractare, incisive, total incomode, dar şi de o luciditate imperturbabilă. Într-o Italie la fel de stângistă ca şi Franţa intelectuală, exilatul politic anticomunist avea curajul să-i scrie lui Berlinguer. Şi totuşi, în acea Italie „gramscizată, ocupată ideologic de cultura de stânga, o cultură care a pătruns în toate fibrele societăţii /.../ cu consecinţe devastatoare asupra echilibrului politic”, artistul şi, implicit, publicistul vor fi deosebit de apreciați. Și astfel, în 1990, la Roma, i se va conferi Premiul Internaţional „Labirintul de argint”. (Un premiu deosebit de onorant, anterior conferit unor mari personalităţi între care se numărau Jorge Luis Borges, teologul Julien Ries, filosoful Augusto del Noce.) În anul următor (1991) obţine Premiul Internaţional „La Pleïade”, acordat de Fundaţia „Adenauer” şi Parlamentul Italian. În anul 2000, și preşedintele României îi va conferi Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer, pentru contribuţia deosebită adusă promovării democraţiei şi culturii româneşti în lume.

La o privire retrospectivă, dacă aprofundăm sensurile şi semnificaţiile pe care le degajă în amplexiunea lor demersurile sale, deopotrivă prin exprimarea plastică, dar şi prin cea publicistică, descoperim la Camilian Demetrescu un amplu rechizitoriu asupra tragicelor şi aberantelor desfăşurări de evenimente cu care cultura, în lumea europeană şi nu numai, continuă să se confrunte.