£££

 Știați că acum 30 de ani un om putea să-și cumpere un apartament din salariile strânse într-un an și două luni?Munceai, strângeai bani și casa era a ta. Fără „produse financiare” și fără „consultanță”. Brutal și simplu. Salariul era cam 2.500 de lei, apartamentul costa 35.000. Paisprezece salarii pe hârtie. În viața reală, soț și soție: unul punea banii deoparte, celălalt ținea casa. Într-un an, un an și jumătate, doi oameni deveneau proprietari. Nu clienți, nu debitori...proprietari.

  Azi, dacă fii-mea vrea să-și cumpere un apartament construit de comuniști, își ia credit și își amanetează viața. Salariul minim net este 2.646 de lei. În București, un apartament adevărat, nu o cutie de chibrituri cu vedere la ghena de gunoi, începe de la 100.000 de euro. Dacă vrei trei camere, să încapă și copilul, și speranța, sari lejer la 150.000.

  Traducere din limba șmecherilor în limba oamenilor: peste 220 de salarii minime. Aproape 19 ani dacă ai mânca aer și ai merge desculț. Cum nu poți, mergi la bancă. Și acolo începe maturitatea forțată. Credit pe 30 sau 35 de ani, dobândă, comision de analiză, comision de administrare, taxe notariale, impozite. Plătești rate à la long și o aperi de executări silite. Practic, nu mai ai visuri, ai scadențe.

 Politicienii ies la televizor și spun că românii sunt proprietari. Corect. Proprietari pe promisiune. Băncile sunt proprietarii reali, tu ești chiriașul cu obligații. Atunci munceai ca să ai o casă. Azi muncești ca să nu o pierzi.

 Fetei mele îi spun: pregătește-te să semnezi, de tânără, pe 35 de ani. La salariu minim. Cu speranța că nu se îmbolnăvește, nu rămâne fără job și nu se schimbă regulile în timpul jocului. Politicienii îi vor spune că are oportunități. Banca îi va spune data scadenței.

  Șmecherii te țin captiv între serviciu și bancă. Muncești o viață întreagă pentru o cutie de chibrituri pe care o numești casă și care devine a ta abia când nu mai ai putere să te bucuri de ea.

  Asta nu e progres. Asta e sclavie cu rată lunară. Așa am evoluat: din oameni liberi am devenit sclavi.

Alexe Angelica