$$$

 

Învățătorul pensionar din Săpânța mi-a cerut să-l ajut să găsească un mormânt fără cruce în Cimitirul Vesel. Când am aflat pe cine căuta, mi-am dat seama că nimic nu e întâmplător în viață.

Domnul Grigore avea optzeci și doi de ani și încă mai dădea meditații gratuite copiilor din sat. L-am cunoscut când am venit să fac un reportaj despre Cimitirul Vesel.

— Domnișoară jurnalistă, am nevoie de ajutorul dumitale, m-a oprit el după slujba de duminică la biserica de lemn.

— Cu ce vă pot ajuta?

— Caut un mormânt. Unul fără cruce albastră, fără poezie, fără nimic. Doar o movilă de pământ.

— În Cimitirul Vesel? Toate au cruci pictate.

— Nu toate. Unul nu are. Și trebuie să-l găsesc înainte să mor.

L-am urmat prin cimitir. Treceam pe lângă crucile vesele cu epitafuri ironice, când mi-a povestit.

— În 1962, am venit învățător aici. Tânăr, idealist, plin de vise. În sat era un copil, Mihai, foarte deștept dar țigan. Nimeni nu voia să stea lângă el în clasă.

— Și dumneavoastră?

— Eu l-am pus în prima bancă. L-am învățat să citească, să scrie, să viseze. Era brilliant. Putea ajunge cineva.

Ne-am oprit lângă biserica de lemn din cimitir.

— Într-o zi, Mihai n-a mai venit la școală. Tatăl lui murise și trebuia să muncească. Avea doar unsprezece ani. Am mers la mama lui, am implorat-o să-l lase să continue.

— Și?

— A râs amar. „Domnu' învățător, noi suntem țigani. Pentru noi nu-i școală, îi muncă și moarte timpurie."

Grigore a scos o fotografie veche din portofel. Un copil cu ochi vioi lângă un tânăr învățător.

— L-am căutat ani de zile. Apoi am aflat că plecase din sat, că murise pe undeva prin țară. Dar niciodată n-am aflat unde.

— Și mormântul?

— Săptămâna trecută, preotul nou mi-a spus că în spatele cimitirului, unde îngropau pe cei fără familie, e un mormânt din '89. Cineva plătește anual pentru lumânări, dar nu vrea cruce.

Am mers în spatele cimitirului. Într-adevăr, era o movilă îngrijită, fără cruce.

— De ce credeți că e Mihai?

— Pentru că pe movila aia cresc mușețele. Și Mihai îmi aducea mereu mușețele. „Pentru domnul învățător care miroase a carte", spunea.

Chiar atunci, o femeie bătrână a apărut cu lumânări.

— Ce căutați aici? a întrebat aspru.

— Căutăm pe Mihai, fostul meu elev, a spus Grigore.

Femeia a înghețat.

— Cine sunteți?

— Grigore Mureșan. Învățătorul.

Femeia a început să plângă.

— Tata vorbea mereu de dumneavoastră. Până în ultima zi.

— Tata? Mihai era tatăl tău?

— Da. Mihai Covaci. A murit în '89, împușcat la Revoluție în Sighet. L-am adus aici pe ascuns. Era eroul meu, dar pentru sat era doar „țiganul care s-a crezut român".

Grigore s-a prăbușit în genunchi lângă mormânt.

— Mihai... băiatul meu drag... ai luptat pentru libertate...

— Nu știți tot, a continuat femeia. Tata a devenit profesor. În Sighet. Sub nume fals – Mihai Popescu. A predat istorie douăzeci de ani. Sute de copii l-au iubit.

— Cum... cum a reușit?

— Dumneavoastră l-ați învățat să citească. El a citit tot ce a găsit. S-a educat singur. A dat examene ca privatist. A falsificat acte ca să scape de stigmă. A trăit ca român ca să moară ca român.

— De ce nu mi-a scris niciodată?

— A scris. am sute de scrisori netrimise acasă. Vă scria în fiecare săptămână. Dar nu avea curaj să le trimită. Îi era rușine că v-a dezamăgit plecând din școală.

Femeia a scos un plic din geantă.

— Asta e ultima. A scris-o în noaptea de 21 decembrie '89, înainte să iasă în stradă.

Am citit cu voce tare:

„Domnule învățător,

Mâine ies să lupt pentru o țară în care copiii ca mine să poată visa. Dacă mor, să știți că mor ca om învățat, nu ca țigan needucat. Dumneavoastră m-ați făcut om. Vă port în suflet.

Dacă supraviețuiesc, vin acasă să vă mulțumesc. Dacă nu, fiica mea știe unde să mă îngroape – lângă școala unde am învățat că sunt egal cu toți.

Al dumneavoastră pentru totdeauna elev,

Mihai"

Grigore plângea în hohote.

— De ce fără cruce? a întrebat după ce s-a calmat.

— Tata a cerut. A spus: „Crucile din Săpânța sunt pentru cei care au trăit cu fața la soare. Eu am trăit în umbră, mințind despre cine sunt. Nu merit cruce veselă."

— Ba merită! a strigat Grigore. Merită cea mai frumoasă cruce!

A doua zi, Grigore a mers la Stan Pătraș, ultimul meșter de cruci originale.

— Stan, fă cea mai frumoasă cruce pentru un erou.

— Pentru cine?

— Pentru Mihai Covaci, țiganul care a devenit profesor și a murit pentru România.

Stan s-a încruntat.

— Țiganii nu au cruci în Cimitirul Vesel.

— Ăsta va avea. Plătesc cât ceri. Și dacă refuzi, mă duc la primar, la prefect, la președinte. Mihai merită o cruce.

După o lună, crucea era gata. Albastră ca toate, dar cu o poezie specială:

„Aici doarme-n pace Mihai

Care-a fost țigan și domn

A-nvățat carte pe șest copii săi

Și-a murit pentru al nostru somn.

Învățătorul i-a dat aripi

Să zboare peste prejudecăți

A trait mințind că-i dintre cipi

Dar a murit pentru toți, ca frați."

La inaugurare a venit tot satul. Și sute de foști elevi ai lui Mihai din Sighet.

— Era cel mai bun profesor pe care l-am avut, spunea unul.

— Ne învăța să fim oameni, nu doar să știm istorie, spunea altul.

Grigore stătea lângă cruce, mângâind lemnul.

— Ai reușit, Mihai. Ai devenit cineva. Și acum toți știu.

Fiica lui Mihai m-a tras deoparte.

— Știți ce e cel mai dureros? Că tata a murit crezând că e singur. Că nimeni nu-l acceptă pentru cine e cu adevărat. Dar uite câți oameni l-au iubit.

— Acum știe, am spus eu. Undeva, cumva, știe.

De atunci, în fiecare an de Paștele Blajinilor, Grigore vine la mormântul lui Mihai cu o carte nouă.

— Îi citesc, explică el. Continuăm educația. Niciodată nu e prea târziu să înveți.

Săptămâna trecută, primăria a decis să numească școala din sat „Școala Mihai Covaci".

Grigore a plâns la inaugurare.

— Copilul care nu avea voie să stea în prima bancă acum dă numele școlii. Asta înseamnă progres. Asta înseamnă că Mihai nu a murit degeaba.