$$$

 A scris că viața nu are sens, apoi a câștigat Premiul Nobel și a murit trei ani mai târziu, cu un bilet de tren nefolosit în buzunar.

4 ianuarie 1960. Albert Camus se afla în mașina sport luxoasă Facel Vega a editorului său, îndreptându-se spre Paris după sărbători. În servieta lui era un bilet de tren nefolosit, plănuise inițial să călătorească cu trenul, dar acceptase în ultimul moment o plimbare cu mașina.

Mașina s-a izbit violent de un copac. Camus a murit pe loc. Avea 46 de ani.

Biletul de tren nefolosit a devenit un simbol al absurdului despre care scrisese întreaga viață: indiferența totală a universului față de planurile, intențiile și însăși existența noastră.

Dar până în acel moment, Camus trăise o viață care îi demonstra filosofia: în fața unui univers lipsit de sens, trebuie să creăm noi înșine sensul, prin felul în care alegem să trăim.

S-a născut în 1913, în Algeria, atât de sărac încât familia lui nu și-a putut permite nici măcar să-i îngroape tatăl cum se cuvine. Lucien Camus murise în Bătălia de pe Marna, în 1914, când Albert avea doar un an. Mama sa, Catherine, era parțial surdă și nu știa să citească. Curăța case ca să-i poată întreține.

Albert a crescut într-un apartament cu două camere, în cartierul muncitoresc Belcourt din Alger, împărțind spațiul cu mama, bunica și doi unchi. Nu avea nimic, în afară de o minte care nu înceta să pună întrebări.

Un profesor i-a remarcat inteligența și l-a ajutat să obțină o bursă. Pe la douăzeci de ani, Camus studia filozofia la Universitatea din Alger, citea Nietzsche și Dostoievski, era portar la echipa locală de fotbal și suferea de tuberculoză m, o boală care avea să-l urmărească toată viața.

Atunci a început să scrie despre „absurd”.

Pentru Camus, absurdul nu era doar o teorie filozofică. Era o experiență trăită: să-ți vezi tatăl murind într-un război fără sens, să crești în sărăcie în timp ce coloniștii trăiau în lux, să te îmbolnăvești de o boală mortală fără niciun motiv.

Absurdul este coliziunea dintre nevoia noastră disperată de sens și refuzul tăcut al universului de a ni-l oferi.

Majoritatea oamenilor, confruntați cu această revelație, aleg una dintre două căi: sinuciderea sau minciunile reconfortante (religia, ideologia, distracțiile). Camus a propus o a treia cale: să îmbrățișezi absurdul și să trăiești oricum.

Să trăiești plenar, pasionat, rebel, nu pentru că viața ar conta într-un sens cosmic, ci pentru că tu alegi să o faci să conteze.

În 1942, a publicat Străinul, un roman despre un bărbat atât de detașat de convențiile sociale, încât nu plânge la înmormântarea mamei sale și, mai târziu, ucide un om aproape din întâmplare. Personajul principal, Meursault, este condamnat nu pentru crimă, ci pentru că nu afișează emoțiile „așteptate”. Societatea nu poate tolera pe cineva care vede prin fațadele ei.

Romanul a apărut în timpul ocupației naziste. Camus lucra la Paris, departe de soția sa Francine și de gemenii lor, Catherine și Jean, rămași în Algeria. Nu putea să se întoarcă la ei din cauza războiului.

Așa că s-a alăturat Rezistenței.

A devenit redactor la Combat, un ziar clandestin care publica materiale antinaziste, asumându-și riscuri enorme. Dacă ar fi fost prins, ar fi fost executat. Dar Camus credea că, chiar și într-un univers absurd, există lucruri care cer acțiune. Fascismul nu era doar greșit filozofic, era o trădare a demnității umane.

După eliberare, Combat a devenit un ziar legal, iar Camus una dintre cele mai importante figuri intelectuale ale Franței. Era prieten cu Jean-Paul Sartre, un alt filozof existențialist din cafenelele pariziene.

Apoi au avut una dintre cele mai celebre rupturi intelectuale din istorie.

În 1951, Camus a publicat Omul revoltat, argumentând că violența revoluționară chiar și atunci când e justificată prin scopuri nobile își trădează propriile principii. Uciderea oamenilor pentru a crea o lume mai bună nu duce decât la și mai multă ucidere. Sartre, tot mai apropiat de marxism și comunismul sovietic, a considerat această viziune naivă și iresponsabilă politic.

Prietenia lor s-a destrămat prin eseuri publice acide. Sartre l-a numit pe Camus „burghez” și „filozof ușurel”. Camus l-a acuzat pe Sartre că justifică gulagurile lui Stalin. Nu și-au mai vorbit niciodată.

Între timp, Algeria ardea. Mișcarea pentru independență devenise violentă, cu atrocități de ambele părți. Camus, francez născut în Algeria (pied-noir), era sfâșiat între două lumi. Se opunea colonialismului, dar nu putea susține uciderea civililor inclusiv a mamei sale, care trăia încă la Alger.

Când a fost întrebat dacă ar alege între dreptate și mama sa, a spus: „Cred în dreptate, dar o voi apăra pe mama mea înaintea dreptății.”

O recunoaștere sinceră și dureroasă a faptului că puritatea morală e adesea imposibilă atunci când în joc sunt oamenii pe care îi iubești.

În 1957, la 44 de ani, Camus a devenit unul dintre cei mai tineri laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură. Academia Suedeză i-a lăudat opera pentru „iluminarea problemelor conștiinței umane în vremurile noastre.”

Nu s-a simțit confortabil cu onoarea. Credea că alți scriitori o meritau mai mult. Știa că sănătatea i se degradează, că mariajul său e tulburat și că Algeria iubită se destramă într-un război pe care nu-l putea opri.

Trei ani mai târziu, a murit.

În resturile mașinii s-a găsit manuscrisul unui roman neterminat Primul om, o lucrare autobiografică despre copilăria sa în Algeria. A fost publicată postum, în 1994, și a dezvăluit o tandrețe absentă din operele sale filozofice: un fiu care încearcă să-și înțeleagă mama tăcută, un băiat sărac recunoscător pentru lumina soarelui și pentru mare.

Fiica lui, Catherine, a spus mai târziu că tatăl ei era cel mai fericit jucându-se cu copiii săi, înotând, fumând pe plajă. Filozoful absurdului își găsise sensul în micile momente obișnuite.

Asta e paradoxul pe care Camus l-a întruchipat: viața e absurdă și lipsită de sens dar tocmai de aceea dragostea, frumusețea și dreptatea contează. Tocmai pentru că universul nu ne pasă, trebuie noi să ne pese. Tocmai pentru că nimic nu are sens, tot ce alegem să prețuim devine prețios.

A scris odată: „În mijlocul iernii, am descoperit că în mine se află o vară de neînvins.”

Albert Camus a înțeles întunericul mai bine decât majoritatea. Și totuși, a ales lumina.

Nu a crezut în dreptate cosmică, nici în planuri divine, nici în progres inevitabil. A crezut în oameni care aleg să fie decenți unii cu alții, în ciuda tuturor dovezilor că nimic nu contează.

Biletul de tren nefolosit spune totul: viața este aleatorie, moartea este arbitrară, iar toate planurile noastre sunt fragile în fața întâmplării.

Dar felul în care trăiești între naștere și moarte? Asta este singurul lucru pe care îl poți controla.

Și Camus a trăit luptând împotriva fascismului, scriind adevăruri inconfortabile, iubindu-și copiii, apărându-și mama și susținând împotriva oricărei logici filozofice că demnitatea umană merită apărată.

A murit brusc, fără sens, absurd.

Dar a trăit deliberat.

Și, potrivit propriei sale filozofii, acesta a fost întregul sens.

ABCDar