$$$

 Tata a furat mireasa.

Știu cum sună, dar am fost acolo. Eram chiar în fața primăriei din Bistrița, fix în momentul când mama a fugit plângând, iar tata a rămas cu două pahare de șampanie în mână și o privire care spunea: „E prea târziu să mai spui adevărul”.

— Nu pot, Ilie. Nu pot să-l mint chiar azi, a spus ea printre lacrimi, aruncându-și voalul pe scările ude.

— Nu e o minciună, Mălina. E doar o amânare, i-a răspuns tata, calm, de parcă explica o rețetă.

Eu stăteam lipită de zidul primăriei, cu un buchet de liliac mic în mână, pregătit s-o arunc în aer când o să spună „DA”. Aveam opt ani. Priveam oamenii care se uitau la ei, apoi la mine, de parcă eram un detaliu greșit într-o fotografie de nuntă.

Ploaia se schimbase în burniță. Mirele – adică unchiul meu, Doru – a ieșit abia atunci, buimac, cu cămașa desfăcută la gât.

— Ce se întâmplă, Mălina?

Ea s-a întors, cu rimelul curgând negru până pe obraji.

— Îmi pare rău.

Apoi a urcat la volanul mașinii albe și a dispărut, lăsând în urmă o liniște care făcea mai mult zgomot decât furtuna de afară.

Douăzeci și patru de ani mai târziu, tatăl meu încă refuză să vorbească despre ziua aia. Doar că, ieri, mi-a scris un mesaj:

„Vino azi la mine. E timpul să știi adevărul.”

Azi. Și acum sunt aici, în apartamentul lui de deasupra pieței mari din oraș, acolo unde miroase a mâncare gătită și a mucegai vechi.

— E frig la tine, zic, trăgându-mi geaca mai aproape.

— Factură mare, răspunde el, tăind felii de pâine ca și cum ar fi tăiat ani dintr-un tort rămas neîmpărțit.

— Ce voiai să-mi spui?

El face pauză lungă. Se așază. Ochii îi fug pe fereastră, de parcă povestea ar fi scrisă undeva în norii de februarie.

— Ai crezut mereu că eu am stricat totul, nu?

Tac.

— Că eu am oprit nunta, că am furat-o pe mama din viața lui Doru.

— Păi... chiar așa a fost. Nu?

El zâmbește amar.

— Nu.

Își toarnă puțin vin. Sunetul sticlei e clar, tăios.

— N-am furat-o, zice el. Am salvat-o.

— Tata, te rog, nu o lua iar pe ocolite...

— Liniștește-te și ascultă. În seara aia, înainte de nuntă, a venit la mine acasă. Ploua, ca azi. Ținea o sacoșă de plastic în mână, tremura. „Ilie, nu pot să mai fac asta. Eu nu-l iubesc. Eu te iubesc pe tine”, mi-a spus. Eu am râs. Credeam că-i o prostie de moment. Dar ea... n-a glumit.

Inima îmi bătea tare.

— Și tu ai spus?

— Am spus că e prea târziu, că mâine se mărită. Credeam că e doar panica unei fete tinere.

Face o pauză. Își sprijină coatele pe masă.

— Dimineața, a venit iar. Cu inelul. Și cu testul de sarcină. Pozitiv.

Mă blochez.

— Ce-ai zis?

— Era însărcinată, Ioana. Cu tine.

Mă ridic brusc.

— Minți.

— N-am de ce, zice el calm. Doru a aflat după, dar a fost prea mândru ca să spună ceva. A tăcut. A îngropat totul.

Îmi simt stomacul coborând.

— Mama mi-a spus mereu că ai fost doar „fratele cu idei proaste”.

Tata râde încet, fără bucurie.

— Așa sunt, probabil. Dar tu ești dovada că, măcar o dată, am făcut ceva bun.

Lacrimile îmi vin fără să le pot opri. Toată viața am trăit cu rușinea poveștii ăleia ridicole: că tata și mama mi-au distrus familia, că n-au avut rușine, că l-au umilit pe unchiul meu în ziua nunții.

— Și ai tăcut douăzeci și patru de ani?

— Promisese că-ți va spune când vei fi pregătită. Dar n-a mai apucat.

Mă așez pe scaun, de parcă orice mușchi din corpul meu s-a predat.

— Doru știe?

— Știa. A murit acum trei luni.

Tot aerul din cameră devine greu.

— Nu mi-ai spus nimic!

— Era ultima dorință a lui. Mi-a zis: „Las-o să creadă că am fost doar un unchi bun. E mai ușor așa.”

Îmi strâng palmele în poală.

Pe masă, între noi, pâinea e tăiată neregulat, firimiturile aruncate ca niște amintiri mărunțite.

— Și ce vrei să fac cu asta acum? zic.

— Nimic. Doar să știi că nu tot ce pare rușinos e greșit. Uneori, oamenii aleg dragostea exact în clipa în care pare că o trădează.

Se ridică, își ia haina de pe spătarul scaunului.

— Hai cu mine undeva.

— Unde?

— La biserica veche.

Pe drum, ploua mărunt. Mirosul de fum de lemne se amesteca cu cel de pământ ud. Când am ajuns acolo, tata s-a oprit lângă gardul mic din fier forjat.

— Uite acolo, zice, arătând spre cripta mică din colț.

— Ce-i acolo?

A tăcut.

— Scrie.

La lumina slabă a felinarului, am citit literele de pe marmură:

„Doru Ilie Cristea, iubit frate și părinte.”

Am tresărit.

— „Părinte”?

— Da. Așa a vrut el. Mi-a spus că e dreptul lui să fie trecut acolo. Chiar dacă, biologic, nu era. A crescut-o pe femeia mea și te-a iubit pe tine, de la distanță, mai curat decât am putut eu.

Totul s-a amestecat. Am înțeles, abia atunci, ce înseamnă să iubești într-un fel care doare, dar care nu cere nimic înapoi.

Tata a scos o fotografie veche. Erau ei trei: el, mama și unchiul Doru. Eu în brațele unchiului, râzând spre cameră.

— Sunteți ciudați, am spus, cu vocea tremurând.

— Poate, a răspuns el. Dar uite, trei oameni ciudați au făcut un singur adevăr frumos: tu.

Am rămas acolo, în ploaie, privind piatra udă și liliacul care crescuse lângă ea.

— Și acum? am întrebat în șoaptă.

— Acum mergem acasă. Dacă vrei, punem apă la ceai și o luăm de la capăt.

A zâmbit obosit, dar cald.

Și-am știut că nu mai e nimic de iertat.