Un șofer de taxi din Roma a scris:
„Am ajuns la o adresă și am claxonat. După câteva minute, am claxonat din nou. Era ultima mea cursă pe ziua respectivă și mă gândeam să plec…
Dar ceva m-a oprit.
Am parcat, am coborât din mașină și m-am dus la ușă. Am bătut ușor.
– Un minut, vă rog, a răspuns o voce bătrână.
Am auzit cum ceva era târât pe podea.
După câteva momente, ușa s-a deschis.
O bătrânică firavă, poate de 90 de ani, stătea în fața mea. Purta o rochie cu flori și o pălărie mică cu voal – ca dintr-un film vechi.
Lângă ea era un troler din nailon.
Privind în casă, părea că acolo nu mai trăise nimeni de ani buni. Mobila era acoperită cu cearceafuri. Nicio ceasornicărie, nicio decorațiune, nicio voce. Doar o cutie în colț, cu fotografii și obiecte din sticlă.
– Ați putea să-mi duceți bagajul până la mașină? m-a întrebat ea cu o voce blândă.
I-am luat bagajul, apoi m-am întors și am ajutat-o să iasă cu grijă până la trotuar.
S-a agățat de brațul meu și îmi tot mulțumea pentru bunătatea mea.
– Este ceva firesc, i-am spus. Îmi tratez pasagerii așa cum mi-aș dori ca cineva să o trateze pe mama mea.
– Ești un băiat bun, a spus ea încet.
Mi-a spus o adresă.
– Ați putea să trecem prin centrul orașului? m-a întrebat.
– Nu este drumul cel mai scurt, i-am răspuns.
– Nu-i nimic, nu mă grăbesc. Merg la azilul de bătrâni, mi-a spus.
Am privit-o în oglinda retrovizoare. Avea ochii umezi.
– Nu mai am pe nimeni, a adăugat. Doctorul mi-a spus că nu mai am mult timp.
Am oprit aparatul de taxare.
– Ce drum ați vrea să luăm? am întrebat-o.
Timp de două ore, am condus prin tot orașul.
Mi-a arătat clădirea unde fusese liftieră. Cartierul unde trăise cu soțul ei, când erau tineri.
O sală de bal veche, acum un depozit de mobilă – acolo dansase cândva.
Uneori îmi spunea să încetinesc. Privea pe geam, în tăcere, pierdută în amintiri.
Când soarele a început să apună, mi-a spus:
– Sunt obosită. Putem merge acum.
Am dus-o la adresa indicată.
Un azil mic, cu o intrare acoperită. Doi îngrijitori au ieșit s-o întâmpine. O așteptau.
Am dus bagajul până la ușă. Ea era deja într-un scaun cu rotile.
– Cât vă datorez? m-a întrebat.
– Nimic, i-am spus.
– Dar trebuie să trăiți din asta...
– Vor fi și alți pasageri, i-am răspuns.
Fără să mă gândesc prea mult, m-am aplecat și am îmbrățișat-o.
Ea m-a strâns tare.
– Mi-ați oferit un moment frumos, înainte de final. Vă mulțumesc, mi-a spus.
I-am strâns mâna, am plecat și m-am urcat înapoi în taxi.
În urma mea, am auzit cum se închide o ușă. Parcă se încheia un capitol de viață.
În seara aceea n-am mai luat pe nimeni.
Am condus fără țintă… tăcut, gânditor.
Mă tot întrebam:
Dacă în locul meu era cineva grăbit, nerăbdător? Dacă aș fi plecat fără să bat la ușă?
Adevărul e că…
Cred că n-am făcut niciodată ceva mai important în toată viața mea.
Noi credem adesea că viața înseamnă momente mari, spectaculoase.
Dar, de fapt, cele mai mari momente sunt adesea cele mici… cele tăcute…
Întâlniri aparent întâmplătoare, care ne schimbă pentru totdeauna.
Cuvintele se uită. Dar gesturile făcute din inimă… rămân veșnic.
sursa:George Moldovan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu