$$$

 „Moșule, la supermarket e mai ieftin!” – i-a trântit-o un șofer dintr-o mașină scumpă, râzând ironic, cu cotul sprijinit pe geam.

Bătrânul s-a oprit o clipă din mers. Ținea în mâini o sticlă de lapte, caldă încă, abia mulsă.

A zâmbit ușor, cu o tristețe care nu se mai simte în cuvinte, ci în tăceri. N-a zis nimic.

Doar și-a plecat privirea și s-a așezat pe scaunul său, încet, ca un om care a învățat că nu toate rănile dor la suprafață.

Se luminase de ziuă peste sat. Aerul dimineții era rece, iar aburul laptelelui muls se ridica ușor din găleată.

Moș Ilie se trezise ca în fiecare zi la ora cinci. De ani de zile, n-a avut nevoie de ceas. Îl trezea liniștea gospodăriei și dorul de femeia care îl aștepta la spital.

Își pusese șapca, și-a luat haina veche, cu nasturii atârnați în ață, și a ieșit în curte.

În grajd, vaca îl privea cu ochii ei blânzi.

— Hai, Leano, hai să-ți mulgem laptele, că ne așteaptă lumea pe drum, a murmurat el, mângâindu-i fruntea.

De când bătrâna lui, Maria, era bolnavă, vaca devenise aproape singurul lui sprijin. Cu banii din lapte plătea medicamentele, drumul până la oraș și, uneori, o floare pe care o ducea la spital.

„Măcar o floare să-i duc, că tot ce mai are ea acum e speranța… și pe mine.”

După ce a terminat de muls, a turnat laptele în sticle curate, le-a pus în lada mică de lemn și a ieșit la drumul mare.

Era frig, iar aburul i se ridica din gură la fiecare respirație.

Dar nu-l deranja. Îl ținea cald gândul că, dacă vinde toate sticlele, poate azi îi cumpără Mariei o prăjitură – din acelea simple, cu cremă de vanilie, care îi plăceau înainte de boală.

S-a așezat pe o piatră, la marginea drumului, și a așteptat.

Trecuseră zeci de mașini, dar nimeni nu se oprise. Doar praful și vântul i-au ținut de urât.

După o vreme, o mașină scumpă a frânat brusc lângă el. Geamul s-a coborât.

Un tânăr, cu ochelari de soare și zâmbet ironic, s-a aplecat spre el.

— Cât e laptele, moșule?

— Zece lei sticla, dom’ dragă. E muls azi dimineață, curat, de la vaca mea.

Tânărul a râs scurt.

— Zece lei? La supermarket e mai ieftin, moșule!

Tonul lui tăios i-a străpuns inima. Dar moș Ilie a rămas tăcut.

— Să fie sănătos supermarketul, dom’ dragă… da’ vaca mea nu trăiește cu reduceri, a spus încet, cu un zâmbet blând.

Tânărul a râs din nou și a plecat în trombă, ridicând praful în jurul bătrânului.

Sticla din mâinile lui a tremurat ușor.

S-a uitat la drum, apoi la sticla de lapte. „O să o vând până la urmă… doar să mai prind ora vizitei”, și-a spus.

Peste câteva ore, după ce vânduse tot laptele, moș Ilie a luat autobuzul spre spitalul din oraș.

Avea într-un buzunar 40 de lei, iar în celălalt o floare mică, prinsă în ziar.

A intrat încet în salon.

Pe pat, Maria stătea palidă, dar când l-a văzut, i s-au luminat ochii.

— Ai venit, Ilie?

— Cum să nu vin, dragă Marie? Am adus și lapte, de ăla bun. Da’ ți-am adus și ceva dulce.

A scos din buzunar un pachet mic cu prăjituri și i le-a pus în palmă.

Ea a zâmbit și l-a privit lung.

— Iar ai stat în frig pentru mine…

— Lasă, dragă, că m-a încălzit gândul la tine. Și dacă tot n-am bani mulți, măcar să fac ceva cinstit pentru tine.

A luat-o de mână. Mâna ei era subțire, rece, dar caldă în sufletul lui.

— O să te faci bine, ai să vezi. Mai strâng niște bani, și-ți cumpăr și medicamentele alea scumpe.

Ea a zâmbit, cu lacrimi în ochi.

— N-am nevoie de nimic scump, Ilie. Am nevoie doar de tine.

În tăcerea aceea simplă, printre aparate și miros de spital, se simțea toată dragostea lumii.

Dragostea aceea tăcută, care nu cere nimic, dar dă tot.

A doua zi, tânărul cu SUV-ul trecea din nou pe același drum.

L-a văzut pe bătrân stând acolo, cu sticlele lui de lapte și privirea blândă.

Pentru o clipă, i-a fost rușine.

A frânat și s-a apropiat.

— Moșule, mai ai lapte?

— Mai am, dom’ dragă. E bun, de dimineață.

— Dă-mi două sticle, te rog.

Moșul a zâmbit.

— Zece lei bucata.

Tânărul a scos o bancnotă de o sută.

— Ține restul, moșule.

Bătrânul s-a uitat la el, neștiind ce să spună.

— Mulțumesc… dar nu trebuie, dom’ dragă. Eu nu cer mai mult decât face.

— Ține, moșule. Pentru că unele lucruri nu se măsoară în preț, ci în inimă.

Apoi a plecat încet, fără ironie de data asta.

Moș Ilie a rămas privind după el. A strâns bancnota în palmă și s-a uitat spre cer.

— Vezi, Marie? Lumea nu e chiar pierdută… mai sunt și oameni buni.

Uneori, nu ne dăm seama cât de mult înseamnă munca unui om simplu.

Și uităm că în spatele fiecărui gest modest poate fi o poveste de iubire, de luptă, de sacrificiu.

Respectul nu costă nimic, dar vindecă suflete.

(text preluat).