$$$

 

Elena Gheorghe are 73 de ani și se trezește la ora trei dimineața în casa ei mică din Vaslui. Nepoata ei, Denisa, a sunat-o cu o zi înainte plângând: "Bunico, nu mai am ce să le dau copiilor de mâncare. Adrian a plecat cu toți banii. Am rămas fără nimic."

La trei dimineața, Elena nu mai doarme. Se gândește la Denisa, la 450 de kilometri distanță în București, singură cu doi copii, fără mâncare, fără bani. Se ridică din pat, își pune hainele cele mai bune pe care le are - o rochie învechită dar curată, o jachetă căptușită îmbrăcată în multe ierni - și începe să împacheteze.

Are trei saci mari de rafie. În primul pune tot ce are mai bun din cămară: borcane cu fasole boabe, cu zacuscă, cu murături, cu gem de prune. În al doilea sac pune mâncare proaspătă - cartof, ceapă, morcov din grădina ei, ouă de la găini, o bucată de slănină afumată, brânză de vacă pe care o luase de la vecini. În al treilea sac pune lucruri diverse - medicamente pe care le avea în casă, haine vechi ale ei care poate o să-i folosească Denisei, jucării vechi găsite prin pod pentru copii.

Sacii sunt atât de grei încât abia îi poate ridica. Dar nu lasă nimic acasă. "E tot ce am pentru nepoata mea", își spune.

La patru și jumătate dimineața, vecina ei, doamna Floarea, o vede trecând pe drum cu cei trei saci.

"Leano, unde te duci cu sacii ăia? Îți rup mâinile!"

"Mă duc la nepoată în București. Nu are ce să le dea de mâncare copiilor."

"Dar cum o să ajungi cu ei până la autogară? E doi kilometri!"

"Merg încet, ajung."

Și merge. Doi kilometri pe drum de țară, cu trei saci imenși, la 73 de ani. Se oprește la fiecare o sută de metri să își tragă sufletul. Mâinile îi tremură, spatele o doare cumplit, dar nu lasă sacii jos. E tot ce are pentru nepoata ei.

La autogară, un taximetrist o vede și îi strigă: "Bă, mătușă, unde dracu' te duci cu sacii ăia? Te ajut eu să-i urci în mașină, îți fac un preț bun."

"Nu am bani de taxi, băiete. Merg cu autobuzul."

"Cu autobuzul? Până în București? Mătușă, ești nebună? E șase ore!"

"N-am de ales. Nepoata mea are nevoie de mine."

În autobuzul spre București, Elena stă pe scaunul din spate cu cei trei saci lângă ea. Ocupă două locuri. O femeie tânără, îmbrăcată elegant, urcă în autobuz și vede sacii.

"Scuzați, dar sacii ăștia ocupă un loc pentru care ar trebui să plătiți."

Elena o privește. "Îmi pare rău, dragă. Dacă vrei, pot să-i țin pe genunchi."

Femeia face o față de scârbă. "Incredibil. De ce urcă oamenii ăștia în mijloace de transport cu mizerii dintr-astea?"

Elena nu spune nimic. Doar își privește sacii - sacii care conțin tot ce are mai prețios pentru nepoata ei.

Doar cei care au crescut nepoți știu că dragostea nu se măsoară în cuvinte frumoase sau în cadouri scumpe - se măsoară în kilometri parcurși cu saci grei când cineva are nevoie de tine.

Drumul e lung și chinuitor. La fiecare oprire, Elena trebuie să dea sacii jos, să urce alți pasageri, apoi să-i urce înapoi. Nimeni nu o ajută. Unii o privesc cu milă, alții cu dispreț, majoritatea nici nu o văd.

La un moment dat, în Focșani, o bătrână ca ea urcă în autobuz și se așază lângă Elena. Vede sacii, vede oboseala pe fața Elenei.

"Unde mergi, dragă?"

"La nepoată în București. Nu are ce să le dea de mâncare copiilor."

Bătrâna începe să plângă. "Și eu am o nepoată în Pitești. Nu am mai văzut-o de doi ani. Nu are timp să vină, nu are bani să mă ajute să merg. Tu ești norocoasă că mai poți să mergi."

"Nu e noroc, dragă. E dragoste. Când ai pe cineva drag care are nevoie de tine, găsești putere de unde nu e."

În București, la autogară, Elena coboară ultimă. Sacii sunt și mai grei acum, pentru că au absorbit toată oboseala drumului. Denisa urma să o ia cu mașina, dar Elena o sună.

"Denisa, dragă, am ajuns."

La capătul celălalt, vocea Denisei tremură. "Bunico, nu pot să cred că ai venit. Nu pot să cred că ai făcut drumul ăsta."

"Vin acum cu taxiul. Am bani pentru taxi."

Dar când caută prin poșetă, realizează că i-au rămas doar 30 de lei. Taxiul până la Denisa, în Pantelimon, costă 50 de lei.

Se apropie de un taximetrist. "Domnule, pot să ajung în Pantelimon cu 30 de lei?"

Taximetristul, un bărbat de vreo 45 de ani, o privește pe Elena, vede sacii, vede oboseala.

"Mătușă, cursa până acolo e 50 de lei."

"Știu, dar nu am mai mult. Am 30 de lei. E tot ce mi-a rămas."

"Și ce aveți în sacii ăia?"

"Mâncare pentru nepoata mea. Nu are ce să le dea de mâncare copiilor."

Taximetristul tace câteva secunde. Apoi spune: "Urcați, mătușă. O să vă duc gratis. Dar lăsați-mi adresa. Vreau să trimit și eu ceva pentru copiii ăia."

În mașină, Elena plânge. Nu de oboseală, ci pentru că există și oameni buni în lume.

Când ajunge la blocul Denisei, în Pantelimon, nepoata o așteaptă jos cu cei doi copii - Alexandra, 7 ani, și Mihai, 4 ani. Când văd sacii, copiii strigă: "Bunico! Bunico a venit!"

Denisa plânge. Se agață de bunica ei și plânge ca un copil. "Bunico, nu trebuia să vii. E prea departe, e prea greu pentru tine."

"Taci, dragă. Cum să nu vin când știu că nepoata mea și strănepoții mei nu au ce mânca?"

Sus, în apartamentul cu două camere, Elena desface sacii. Scoate borcanele, le așază în cămară. Scoate legumele, carnea, brânza, ouăle. Denisa privește și plânge.

"Bunico, astea te țin toată iarna. De ce mi le-ai dat mie?"

"Pentru că tu ai copii, eu sunt singură. Eu mă descurc cu o ciorbă de cartofi. Tu trebuie să-i hrănești pe ei."

Seara, Elena gătește o ciorbă de fasole din fasolea pe care a adus-o. Copiii se înfruptă ca de luni de zile nu mâncaseră așa ceva. Alexandra mănâncă trei farfurii. Mihai nu vrea să se oprească.

"Bunico, când mai vii?" întreabă Alexandra.

"Când aveți nevoie de mine, dragă. Întotdeauna când aveți nevoie."

Elena rămâne o săptămână la Denisa. Gătește, curăță, are grijă de copii când Denisa pleacă la serviciu - lucrează la o spălătorie pentru 2.500 de lei pe lună. În săptămâna aceea, apartamentul e plin de mâncare caldă și de dragoste.

Când pleacă înapoi în Vaslui, Denisa vrea să-i dea bani pentru drum. "Bunico, ia măcar 100 de lei pentru bilet."

"Nu vreau nimic, dragă. Tu ai nevoie de bani mai mult decât mine. Eu am pensia mea mică, dar îmi ajunge."

În autobuz spre Vaslui, Elena stă cu sacii goi lângă ea. Sunt ușori acum, dar inima ei e plină. Pentru că a făcut ceea ce trebuie făcut - a fost acolo când nepoata ei avea nevoie.

O tânără de lângă ea o întreabă: "Doamnă, de unde veniți?"

"Din București. Am fost la nepoată."

"Și sacii ăștia?"

"I-am dus plini cu mâncare. Îi duc înapoi goi."

"Cât ați stat?"

"O săptămână."

Tânăra o privește cu admirație. "Bunica mea locuiește în același oraș cu mine și nu am văzut-o de șase luni. Spun că sunt ocupată. Dar dumneavoastră ați călătorit 450 de kilometri cu saci grei. Sunteți o bunicuță minunată."

Elena zâmbește. "Nu sunt minunată, dragă. Sunt doar o bunicuță care își iubește nepoata. Și ăsta e cel mai normal lucru din lume."

Acasă în Vaslui, sacii goi îi stau în cămară. Dar Elena nu e tristă. Pentru că știe că sacii ăia au fost plini cu cel mai important lucru - dragostea unei bunici care nu contorizează kilometri când nepoții ei au nevoie.

Pentru că asta înseamnă să fii bunic adevărat. Nu să trimiți bani prin transfer bancar. Nu să suni o dată pe lună. Ci să iei sacii, să parcurgi sute de kilometri, să ignori durerea din spate și oboseala din picioare, și să ajungi acolo unde ai fost chemat de dragoste.

Și în lume sunt mii de bunici ca Elena. Bunici care călătoresc cu autobuzul ore întregi cu saci grei. Bunici care își dau ultima pensie pentru nepoți. Bunici care nu se plâng, nu cer recunoștință, doar dau tot ce au.

Ei sunt eroi tăcuți ai iubirii necondiționată. Și merită mai mult respect decât primesc vreodată.