$$$

 GILBERT KIT CHESTERTON

Marele scriitor englez Gilbert Kit Chesterton s-a născut la Londra în 1874. El a lăsat o amprentă profundă asupra literaturii engleze nu doar prin operele sale, ci și prin gândurile sale. G. Chesterton, care s-a ocupat de scris și jurnalism, a abordat în opera sa probleme globale. În lucrările sale, scriitorul a criticat aspru conceptul lui Kipling despre colonialism și politica britanică. În ciuda faptului că Anglia era protestantă, Chesterton a ales credința catolică. A murit la Londra în 1936.

Literatura nu are parte de principalul beneficiu al lecturii operelor unor scriitori remarcabili. Nu are nicio legătură cu sentimentele noastre sau cu măreția scrisului de mână al scriitorului. Avantajul citirii cărților bune este că aceste opere ne învață să fim „oameni adevărați moderni”. Dacă suntem „moderni”, noi, fiind legați de cele mai recente superstiții, ne cheltuim ultimii bani pe pălării la modă și, prin urmare, ne reproșăm că suntem în urma modei. Drumul vechi de secole este presărat cu cadavrele „oamenilor adevărați moderni”. Literatura, însă, este eternă, iar literatura clasică ne amintește constant de adevăruri demodate, de echilibrul ideilor noi pe care ne putem baza.

Din când în când (mai ales în vremurile tulburi actuale) apar în lume diferite tendințe. În vremurile străvechi erau numite nonsensuri și blasfemie, iar acum sunt numite idei. În unele cazuri sunt utile, iar alteori sunt complet dăunătoare. Cu toate acestea, ele se coboară întotdeauna la nivelul unui adevăr, sau mai degrabă, al unui adevăr pe jumătate. Este posibil să depui un efort atât de serios pentru a trăi o viață simplă, dar de dragul ei nu trebuie să uiți să te gândești la gust sau la politețe. Infidelii (sau fanaticii) nu sunt cei care iubesc prea mult adevărul, de fapt, nu poți iubi adevărul prea mult. Infidelii sunt acei oameni care își iubesc adevărul mai mult decât adevărul real. Ei preferă jumătatea de adevăr pe care ei înșiși l-au căutat și găsit. Dar nu vor să înțeleagă adevărul pe care oamenii l-au căutat și găsit. Prin urmare, nu vor să înțeleagă că adevărul este cel care constituie înțelepciunea lumii.

În unele cazuri, astfel de oameni sunt duri și simpli precum Tolstoi, alteori feminini și sensibili precum Nietzsche și alteori inteligenți, prudenti și curajoși precum Shaw. Reușesc întotdeauna să atragă atenția celor din afară și adesea își găsesc adepți. Dar astfel de oameni eșuează întotdeauna și peste tot din cauza greșelilor pe care le fac. Toată lumea crede că a inventat ceva nou. Dar, în realitate, ceea ce este nou nu este ideea în sine, ci absența completă a altora care să o echilibreze. Este foarte posibil să găsim aceeași idee în cărțile tuturor geniilor și clasicilor, de la Homer și Virgil la Fielding și Dickens. Dar iată-l la locul lui, iar alte idei îl completează și, în unele cazuri, chiar îl infirmă.   

Dacă ceea ce se spune nu este clar, atunci consider necesar să dau două exemple. Ambele sunt acum la modă printre oamenii moderni curajoși. Toată lumea știe că învățăturile predicate de Nietzsche și adepții săi au fost considerate o adevărată revoluție în vremea lor. Potrivit lui Nietzsche, moralitatea comună a altruismului, adică disponibilitatea de a uita propriile interese și de a-i ajuta pe ceilalți fără nicio satisfacție, a fost inventată de oameni slabi care au încercat să împiedice dominația asupra lor. Nu toți oamenii moderni sunt de acord cu această idee. Dar toată lumea crede că aceasta a fost o idee nouă și că nu s-a auzit niciodată de ea. Nimeni nu se îndoiește că marii scriitori ai trecutului, cum ar fi Shakespeare, de exemplu, au fost cât de cât simpatici cu învățăturile lui Nietzsche. Dar dacă deschideți ultima parte a tragediei „Richard al III-lea” și o citiți cu atenție, puteți găsi acolo nu numai întreaga doctrină nietzscheană, ci și termenii lui Nietzsche. Nobilul Richard le spune nobililor: „Ce este conștiința? Conștiința este să-i restrângă și să-i neutralizeze pe cei puternici, să-i facă pe cei slabi slabi.”

Shakespeare nu l-a făcut pe Nietzsche să se gândească doar la drepturile celui puternic, dramaturgul îi cunoștea atât locul, cât și valoarea. Iar locul său se află în limbajul unui om șchiop prost, aflat în pragul înfrângerii. Un sentiment puternic de ură față de cei slabi poate fi insuflat doar în oameni precum arogantul, arogantul și foarte bolnavul Richard sau Nietzsche. Nu, să nu credeți că vechii clasici nu vedeau idei noi. Ei vedeau bine fiecare schimbare. Shakespeare însuși a văzut clar nietzscheanismul.

Pot da un alt exemplu. În piesa strălucită și sinceră a lui Bernard Shaw, „Maiorul Barbara”, este imposibil să nu vezi apelurile rebele ale autorului. De obicei spunem: „Sărăcia nu este un viciu”. Shaw consideră că sărăcia nu este doar un viciu, ci și mama viciilor. Potrivit dramaturgului, este o crimă să trăiești în sărăcie atunci când ai ocazia să te răzvrătești și să devii bogat. O persoană săracă este prostuță, lașă și stupidă. 

Conform unor indicii, atât Shaw, cât și numeroșii săi admiratori au acordat o mare importanță acestei idei. După cum se poate observa, nu ideea în sine este nouă, ci importanța care i se acordă. Becky Sharp a mai spus că nu este dificil să trăiești bine cu 1.000 de lire sterline pe an, dar este foarte dificil să trăiești bine cu 100 de lire sterline. Și Thackeray nu numai că era conștient de această opinie, dar îi cunoștea și valoarea. Știa că astfel de opinii ar fi valabile doar pentru oamenii inteligenți și sinceri, oameni care cunosc valoarea vieții. Rușinea lui Becky este la egalitate cu cea a lui Lady Jane și Dobbin și este deosebit de spirituală și superficial adevărată.                                                                                                                                 

Ipocrizia lui Undershaft și Shaw, în ciuda întregii lor seriozități, este pur și simplu greșită. Greșită pentru că, în opinia lor, oamenii care trăiesc foarte sărac sunt nenorociți și măgulitori în comparație cu bogații. Iar jumătățile de adevăr ale spiritualei Becky au făcut mai întâi minuni, apoi au devenit la modă și, în cele din urmă, s-au dovedit a fi minciuni. 

Atât în primul, cât și în al doilea caz, se poate trage aceeași concluzie. Așadar, ceea ce numim „idei noi” sunt în mare parte fragmente ale unora vechi. Nu este necesar să ne gândim că geniilor nu le-a venit această idee sau alta: ideile strălucite au apărut întotdeauna și au avut întotdeauna timp să le elimine pe cele stupide...