$$$

 Când am deschis din greșeală laptopul fiicei mele și am văzut ce era pe ecran, am înțeles că există dureri pentru care nu ești pregătit niciodată, indiferent câți ani ai ca părinte.

Raluca are douăzeci de ani și studiază la Universitatea din București. Sau cel puțin asta credeam eu. Venise acasă în satul nostru din Olt pentru sărbători, și uitase laptopul pornit în camera ei. Intrasem să închid geamul pentru că începuse să plouă și am văzut notificările care nu conteneau să apară pe ecran.

"RaluCutie22 și-a conectat camera." "Ai primit 50 de token-uri." "Ai un mesaj privat nou."

Nu sunt un om care să se priceapă la tehnologie, dar nu eram nici naiv. Am înțeles imediat ce înseamnă acele mesaje. Am închis laptopul cu mâini tremurânde și am ieșit din cameră, simțind cum mi se clatină pământul sub picioare.

Cum să îți întrebi propria fiică despre așa ceva? Cum să începi o conversație pe care nu ți-ai imaginat niciodată că va trebui s-o ai? Am stat toată noaptea în bucătărie, bând cafea și întrebându-mă unde am greșit ca părinte.

A doua zi dimineață, Raluca a coborât la micul dejun ca întotdeauna. Zâmbitoare, îmbrățișându-mă, întrebându-mă despre treburile gospodăriei. Pentru ea era o dimineață normală. Pentru mine era sfârșitul unei lumi în care credeam că îmi cunosc copilul.

"Raluca," am reușit să spun în cele din urmă, "trebuie să vorbim."

Ceva în vocea mea a făcut-o să se oprească din mâncat. S-a uitat la mine cu ochi mari, probabil simțind că vine o conversație dificilă.

"Am văzut din greșeală laptopul tău ieri. Era pornit și..."

Nu am avut nevoie să termin fraza. Fața ei s-a înroșit, apoi a devenit albă ca varul. A dat să se ridice de la masă, dar am oprit-o.

"Nu pleca. Te rog. Doar... vreau să înțeleg."

Doar cei care au crescut copii știu că există momente când realizezi că omul mic pe care l-ai ținut în brațe a devenit un adult cu alegeri pe care nu le poți controla sau înțelege.

"Tată, nu e ce crezi tu," a început ea, dar vocea îi tremura.

"Ce cred eu, Raluca? Pentru că sincer, nu știu ce să cred. Îmi spui că mergi la facultate, îmi cer bani pentru cărti și cămin, și tu..."

"Fac bani, tată!" a izbucnit ea. "Fac mai mulți bani într-o săptămână decât faci tu într-o lună la fabrică! Îți mint despre facultate pentru că știu că nu ai înțelege niciodată!"

Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât mă așteptam. Nu faptul că făcea videochat mă durea cel mai tare - era faptul că îmi mințise luni întregi, că trăisem într-o iluzie.

"Dar de ce, Raluca? De ce asta?"

"Pentru că e ușor, tată. Pentru că stau în camera mea, vorbesc cu oamenii, și ei îmi dau bani. Nu fac nimic rău, nu ating pe nimeni, nu..."

"Raluca, tu știi ce înseamnă ce faci?"

"Înseamnă că nu o să fiu săracă ca mama. Înseamnă că nu o să lucrez la fabrică până la șaizeci de ani ca tine. Înseamnă că am opțiuni!"

În momentul acela am realizat cât de departe ne aflam unul de celălalt. Pentru mine, ceea ce făcea ea era de neconceput. Pentru ea, munca mea la fabrică era de neconceput.

"Și ce o să faci când te saturi? Când vrei să ai o familie?"

"Nu toată lumea vrea să trăiască ca voi, tată. În aceeași casă, cu același om, cu aceeași rutină patruzeci de ani."

Nu mai e ca pe vremuri când părinții știau exact ce viitor îi așteaptă pe copiii lor. Acum există lumi întregi pe care noi nici nu le înțelegem.

În săptămânile care au urmat, am încercat să înțeleg. Am citit pe internet, am vorbit cu prietenul meu profesor, am încercat să văd lucrurile din perspectiva ei. Dar nu puteam.

"Ce să le spun vecinilor dacă află?" i-am întrebat într-una din conversațiile noastre tensionate.

"Să le spui că e viața mea și fac ce vreau cu ea," mi-a răspuns ea. "Sau să le spui că cel puțin nu fur și nu mă drog ca alții din sat."

Aveam argumentele mele, ea avea ale ei. Eu vedeam rușinea și pericolele, ea vedea libertatea și banii. Eu mă gândeam la ce vor spune oamenii, ea se gândea la ce vrea să facă cu viața ei.

După trei luni de certuri și tăceri, am luat o decizie care m-a surprins și pe mine. Am sunat-o să îi spun că, oricât de greu îmi e să accept, e copilul meu și o iubesc indiferent de alegerile ei.

"Vreau doar să fii în siguranță," i-am spus. "Și să știi că poți veni acasă oricând, fără să te judec."

A plâns la telefon. Pentru prima dată în luni de zile, a plâns ca o copilă, nu ca o femeie care pretinde că știe tot despre viață.

"Tată, îmi pare rău că te-am mințit. Îmi pare rău că nu înțelegem unul pe altul."

"Și mie îmi pare rău, Raluca. Îmi pare rău că lumea s-a schimbat atât de mult încât nu mai știu să fiu tatăl de care ai nevoie."

Nu am rezolvat nimic în conversația aceea. Ea încă face videochat, eu încă nu înțeleg de ce. Dar am înțeles că dragostea de părinte înseamnă să accepți că copilul tău va face alegeri pe care tu nu le poți accepta complet.

Acum, când mă întreabă vecinii despre Raluca, le spun că învață la București și se descurcă bine. Nu e o minciună - se descurcă bine, doar că într-un mod pe care eu nu l-aș fi ales pentru ea.

Uneori, a fi părinte înseamnă să îți înghiți orgoliul și să accepți că copilul tău e un adult cu dreptul la propriile greșeli. Chiar dacă acele greșeli îți frâng inima în bucăți în fiecare zi.