$$_

 SCRISUL, TEZAUR UNIVERSAL 

Am ales pentru astăzi un fragment din marele roman al lui Dostoievski -- Frații Karamazov. "Marele Inchizitor", așa se numeşte povestirea care se poate citi și separat de restul romanului. Autorul povestirii este Ivan Karamazov, unul dintre cei trei frați, într-un dialog despre credință cu fratele mai mic, Alioșa, cel care se hotărîse să ia calea mînăstirii.

În schimb, Ivan Karamazov putea fi ușor considerat chiar un ateu, iar "poemul său", cum îl numește Ivan, "este un lucru absurd, dar țin totuși să-l cunoști" după cum îi spune lui Alioșa. Acțiunea se petrece în Spania, la Sevilla, în timpul inchiziției. Isus Hristos se arată într-o piață a orașului, unde cu o zi înainte o sută de eretici fuseseră sacrificați.

"Acțiunea imaginată de mine se petrece în Spania, la Sevilla, în cele mai crâncene timpuri ale Inchiziției, cînd în tot cuprinsul țării ereticii erau dați pradă focului. Pînă la urmă, în nemărginita Lui îndurare, Isus Hristos voia să umble din nou printre oameni cu chipul pe care-l purtase cu cinsprezece veacuri în urmă. A descins, deci, într-una din piețele "toride" ale orașului meridional, în care nu mai departe decât în ajun, în prezența regelui, a curții, a cavalerilor, a cardinalilor și a fermecătoarelor doamne de la palat, sub ochii poporului din Sevilla, ce venise cu duiumul la fața locului, marele inchizitor arsese pe rug "cu fast" aproape o sută de eretici. Apare acolo din senin, pe tăcute, fără să prindă nimeni de veste, și totuși, oricît ar părea de ciudat, toată lumea își dă seama că este EL. Mînat de o forță irezistibilă, poporul se strînge în preajma Lui, înconjurîndu-l; clipă de clipă, mulțimea sporește, ținându-se pas cu pas după dînsul. Și-n vremea asta, EL trece tăcut mai departe, cu același surîs plin de o nemărginită îndurare. Soarele dragostei arde în inima lui și razele Luminii, Cunoașterii și Puterii, ce se revarsă din privirile sale, răspândind asupra gloatelor, trezind în sufletul fiecăruia o iubire plină de osârdie pentru dînsul. Cu brațele întinse, EL îi binecuvântează pe toți, și simpla atingere a mâinilor lui, sau numai a veșmintelor sale are virtutea de-a lecui orice beteșug. "Tămăduiește-mă, Doamne, ca să te pot vedea la față!" strigă spre EL un bătrîn orb din pruncie, și-n aceeași clipă solzii ce-i acopereau ochii cad, și orbul își recapătă vederea și poate să-l privească. Poporul plînge și sărută pămîntul pe unde calcă. Copiii îi aruncă flori în cale, cîntînd și preamărindu-l: "Osana!" EL, EL este!" zboară din gură-n gură zvonul prin mulțime. "Nu poate fi decât EL!" Continuându-și drumul, EL nu-și încetinește pașii decât în pridvorul Catedralei din Sevilla, unde tocmai fusese adus cu plînsete și jale un sicriaș alb în care se afla o fetiță de șapte ani, singura odraslă a unui cetățean de frunte din partea locului. Sumedenie de flori sunt presărate peste trupșorul neînsuflețit. 

"Lasă, că EL o să-ți învie copila", strigă norodul mamei înlăcrimate. Preotul, care ieșise în pridvorul catedralei să întîmpine sicriul, privește în jur mirat și se încruntă. Deodată mama pruncului mort scoate un geamăt și se aruncă la picioarele Lui: "Dacă ești într-adevăr Tu, trezește-mi la viață copila!" îl imploră femeia cu brațele întinse spre dînsul. Alaiul de înmormântare se oprește în loc și racla este lăsată jos în pridvor, în dreptul său. El își coboară ochii cu milă, și buzele lui șoptesc din nou, abia auzit: "Talifa, kumi" și fata s-a sculat.(Copilă, scoală-te) Copila se trezește, se ridică în capul oaselor din cosciug și se uită cu ochii mari, nedumerită, în jur. Un zîmbet i-a înflorit pe chip și încă mai ține în mînă buchetul de trandafiri albi cu care fusese așezată în sicriu. Poporul freamătă și plînge, cutremurat. Tocmai atunci se întâmplă să treacă prin fața catedralei cardinalul, marele inchizitor. Este un bătrîn de aproape nouăzeci de ani, înalt și drept, cu fața suptă și ochii adînciți în orbite. În urma lui, la oarecare depărtare, pășesc ciracii și servii lui, cu chipuri sumbre, straja lui "sfîntă".

Oprindu-se în fața mulțimii, prelatul o cercetează din ochi de la distanță. Vede tot: coșciugul depus la picioarele Lui și copila înviată din morți, și deodată se întunecă la față. Sprâncenele-i cărunte și dese se încruntă, și-n privirea lui scapără o lumină sinistră. Ridicînd brațul, cardinalul face semn străjerilor să-l ia. Și atît de mare e autoritatea lui, atît de strunit și de plecat este poporul, deprins să i se supună fără a crîcni, încît gloata se dă la o parte din calea lor și, în mijlocul unei tăceri mormîntale, gărzile pun mîna pe EL și-l duc. Ca la o poruncă, mulțimea se îndoaie pînă la pământ în fața bătrânului inchizitor care o binecuvântează și pleacă mai departe. Străjile coboară cu ostaticul în temnița boltită, umbroasă și strâmtă din clădirea străveche în care se țin ședințele tribunalului sfînt."