$##

 Mi-am vândut ultimul porc ca să ajung la București cu 200 de lei în buzunar, iar acum clienții îmi lasă bacșiș mai mult decât câștigam într-o lună la țară.

Gheorghe Popescu din Bărăganul Ialomiței nu avea de ales. La 45 de ani, trei ani de secetă consecutivă îi omorâseră recolta, băncile îi luaseră pământul, iar copiii - Mihai la Politehnică și Ana la liceu - aveau nevoie urgentă de bani pentru școală. Mâinile lui aspre de la sapă nu știau să facă altceva decât să lucreze pământul, dar pământul nu mai era al lui.

"Tată, în oraș se câștigă mai bine," îi spusese Mihai. "Măcar până ne ridicăm pe picioare." Știa că trebuie să facă ceva, orice, ca să-și poată susține familia.

Prima săptămână a dormit în Gara de Nord, pe băncile reci de metal, până când un paznic cu inimă bună i-a spus de adăpostul de pe Calea Victoriei. "Acolo te primesc dacă nu bei și nu faci gălăgie." Nu bea, nu făcea gălăgie. Știa doar să muncească și să viseze la un trai mai bun pentru copiii lui.

Joburile de pe Olx cereau experiență, diplome universitare, "aspect plăcut urban". Gheorghe avea doar dorința disperată de a-și câștiga pâinea cinstit și mâinile care nu știau să stea degeaba. A bătut la restaurante, la magazine, la firme de curățenie. "Nu avem nevoie," era răspunsul standard, acompaniat de priviri care îl măsurau din cap până în picioare.

Până când a intrat în restaurantul "La Mama" de pe strada Amzei, cu inima bătând ca un ciocan.

"Ai mai lucrat în horeca?" l-a întrebat doamna Rodica, proprietara, o femeie în jur de 50 de ani cu ochii obosiți dar blânzi.

"Nu, doamnă, dar învăț repede și muncesc cât zece oameni."

L-a privit lung, evaluându-i hainele pătate și mâinile bătătorite. "Astea sunt tot ce ai?"

"Da, doamnă. Dar sunt curate și spălate cu mâna."

Doar cei care au crescut cu respectul pentru muncă pot înțelege cu adevărat că demnitatea nu vine din hainele scumpe pe care le porți, ci din felul în care îți faci treaba, oricât de grea ar fi ea.

"Îți dau o săptămână de probă," a hotărât ea. "Speli vase, cari mese, ajuți unde e nevoie. 50 de lei pe zi, plus masa. Dacă nu ești de treabă, pleci."

Prima zi a spart două farfurii de la emoții, cu mâinile tremurânde ca frunza. A doua zi a vărsat sos de roșii pe pantalonii lui singuratici. A treia zi a învățat să care patru farfurii în aceeași mână, ca un echilibrist. Doamna Rodica îl privea tăcută din spatele tejghelei, dar nu îl dădea afară.

"De unde ești?" l-a întrebat într-o pauză, în timp ce el curăța mesele cu atenție exagerată.

"Din Bărăgan, doamnă. Am avut pământ, dar seceta și băncile..."

"Știu povestea. Mulți vin așa în oraș din cauza datoriilor. Diferența e că tu nu te plângi și nu dai vina pe alții."

După două săptămâni a reușit să trimită acasă primii 400 de lei. A sunat de la telefonul public de la colțul străzii și a auzit-o pe Ana plângând de bucurie. "Tată, Mihai și-a cumpărat cărțile pentru facultate! Și eu mi-am luat ghiozdanul nou!" Atunci a înțeles că orice sacrificiu merită pentru familia lui.

L-a promovat la servit mese după ce a văzut că e de încredere și că nu fură. "Îți iau uniformă și te învăț cum să vorbești cu clienții," i-a spus doamna Rodica. "Dar să știi că aici nu sufăr mojicia sau obraznicia față de oaspeți."

Prima uniformă din viața lui - cămașă albă, vestă neagră și papion care îl strângea la gât. Se uita în oglindă și nu se recunoștea. "Seamăn a boier de pe vremuri," își râdea singur, încercând să-și potrivească papionul.

Doamna Rodica l-a învățat să țină farfuriile fără să le atingă cu degetele, să schimbe tacâmurile după fiecare fel de mâncare, să ia comanda fără să se bâlbâie de emoții. "Să nu-ți fie rușine niciodată de unde vii," îi repetase ea. "Oamenii simt sinceritatea mai repede decât parfumul scump."

Primul client care i-a lăsat bacșiș a fost un domn în vârstă cu mustață albă, care i-a spus: "Îmi place că nu încerci să pari altcineva. Ești natural și atent. Nu ca băieții ăia obraznici care se cred mari domni."

În fiecare vineri seara, la sfârșitul programului de 12 ore, făcea socoteala cu mâinile tremurânde de oboseală. Din bacșișuri și salariu, reușea să trimită acasă 800-1000 de lei la două săptămâni. Sâmbătă dimineața lua primul tren spre Slobozia, să-și vadă copiii. Duminica seara se întorcea la București, cu inima grea dar cu gândul că face totul pentru viitorul lor.

Acasă, în adăpostul rece cu 20 de paturi supraetajate, învăța din manualele pe care i le împrumuta doamna Rodica. Despre vinuri franțuzești, despre feluri de mâncare pe care nu le încercase niciodată, despre cum să fii politicos fără să pari servil. Scria pe o hârtie cuvintele noi pe care le învăța în fiecare zi: "aperitiv", "somelier", "antreu".

După șase luni, era ospătarul preferat al multora. Nu pentru că știa franțuzește sau pentru că își ținea spatele drept ca un soldat. Ci pentru că îi asculta pe oameni cu atenție adevărată, își amintea ce le plăcea să comande, îi întreba de familie ca pe niște vecini dragi.

Când câștiga mai bine într-o săptămână cu bacșișuri generoase, îi aducea pe copii la București pentru weekend. Le arăta orașul cu mândrie, îi ducea la mall să vadă vitrinele, la McDonald's să mănânce burgeri - lucruri pe care nu și le puteau permite înainte. Vederea fericirii din ochii lor îi dădea putere să continue, chiar și în zilele când picioarele îl dureau de la stat în picioare 12 ore.

Nu mai e ca pe vremuri când meseria de ospătar era respectată și bine plătită - acum multă lume o vede ca pe ceva temporar, de trecere spre altceva mai bun.

"Gheorghe, vrei să încerci la un restaurant mai mare?" i-a propus doamna Rodica după un an întreg de muncă ireproșabilă. "Am un prieten care are local în Centrul Vechi. Caută pe cineva de încredere pentru postul de ospătar principal."

Restaurantul "Crama Domnească" avea mese cu fețe de masă din in alb, pahare de cristal Bohemia și clientelă care venea în costume de o mie de euro și ceasuri Rolex. Prima zi a fost paralizat de teama că nu se va ridica la înălțimea așteptărilor.

"Tu ești cel nou de la Rodica?" l-a întrebat șeful de sală, Radu, un bărbat elegant în jur de 40 de ani. "De unde vii?"

"De la țară, domnule Radu. Dar învăț repede și sunt serios la muncă."

"Aici clientela e foarte pretențioasă. O greșeală majoră și ieși pe ușă."

Dar nu a greșit. A învățat pe dinafară numele tuturor felurilor de mâncare complicat, a memorat vinurile și anii de producție, a început să înțeleagă că fiecare masă e o mică reprezentație teatrală în care el joacă rolul celui care face seara perfectă pentru oaspeți.

"Gheorghe, mereu te întreabă clientele pe nume," i-a spus Radu după trei luni. "Ce faci diferit față de alții?"

"Mă gândesc la ei ca la oamenii din satul meu, domnu' Radu. Când veneau oaspeți la noi acasă, mama îi tratai ca pe regi. Asta fac și eu - îi respect și am grijă de ei."

Într-o seară memorabilă a venit un grup de oameni de afaceri cu un important client din Germania. Unul dintre ei, nervos că nu știa să explice în engleză specificitatea mâncărurilor românești, l-a chemat disperat: "Gheorghe, tu știi cumva engleză?"

"Puțin, domnule director. Am învățat singur."

A reușit să explice străinului, cu cuvintele lui simple dar sincere, de ce sarmalele se fac cu frunze de varză acră și de ce ciorbele românești sunt diferite de supele europene. Germanul a fost încântat de autenticitatea explicațiilor, seara s-a încheiat perfect, iar directorul i-a dat cel mai mare bacșiș din viața lui - 500 de lei.

"Cum naiba știai engleză?" l-a întrebat Radu, uluit.

"Am învățat de pe YouTube, domnu' Radu. Seara, la adăpost, cu căștile să nu deranjez pe alții. Am zis că poate îmi trebuie într-o zi."

Acum, după doi ani, e șeful unei echipe de ospătari. Are apartament în Drumul Taberei, trimite acasă 2000 de lei la două săptămâni, și-a cumpărat un Logan second-hand. Mihai e în anul trei la Politehnică și lucrează part-time la IT. Ana a terminat cu media 9.50 și a intrat la Medicină.

Ieri au venit copiii să-l vadă la lucru. L-au văzut în uniformă, explicând vinurile cu profesionalism, și Mihai i-a spus cu ochii în lacrimi: "Tată, sunt mândru de tine. Mulțumită ție, avem un viitor strălucit."

Uneori viața te pune în situații pe care nu le-ai fi imaginat niciodată, dar dacă rămâi tu însuți, muncești cu dragoste și nu renunți la visurile tale, respectul și succesul vin de la sine.