$$$

 Nu știam că îți poți vinde părinții la fel de ușor ca o bucată de pământ.

Vasile își numără pentru a cincea oară hainele din geamantan, în timp ce Maria stă pe marginea patului și privește prin fereastra cu rama de lemn vopsită în verde. Afară, în curtea casei cu ziduri de piatră și acoperiș de țiglă roșie, frunzele galbene ale nucului pe care l-au plantat în anul căsătoriei lor cad încet pe aleea de pietriș.

"Gata, tată. Mașina e în curte," strigă Mihai de jos, din pridvorul cu coloane de lemn sculptat. Vocea lui sună diferit - mai rece, mai distantă decât înainte. Nu ca vocea copilului care plângea în brațele lor când se lovea la genunchi sau când îi era frică de furtuni.

Maria își șterge ochii cu batista pe care și-a brodat-o singură cu cincizeci de ani în urmă. "De ce face asta, Vasilică? Nu înțeleg. I-am dat tot ce am avut."

Vasile se așază lângă ea pe patul cu salteaua de paie și cadrul de fier forjat. Mâinile lui bătrâne, aspre de la o viață de muncă în câmp, tremură ușor când îi atinge umărul. "Pentru că poate așa e mai bine, Mărie. Poate acolo o să avem parte de îngrijire, de medici."

Dar amândoi știu că mint. Acum trei luni, când Mihai a venit cu actele de donație, le-a spus că e pentru "siguranța lor", că vrea să se asigure că nu rămân pe drumuri. Casa cu trei camere și trei hectare de pământ, totul construit și muncit de ei în patruzeci de ani de căsnicie, acum erau ale lui.

"Ne mutăm la azil pentru că vrem să fie îngrijiți profesional," le explicase Mihai atunci, în timp ce ei semnau cu mâinile tremurânde. "E cel mai bun din județ. Veți avea parte de tot ce vă trebuie."

În camera mare cu pereții văruiți în alb și sobra de teracotă în colț, fotografiile lor de la nuntă îi privesc de pe perete. Maria în rochie albă cusută de mătușa ei, Vasile în costum întunecat împrumutat de la vecin. Erau tineri atunci, plini de speranțe și planuri. Casa asta era visul lor cel mare - să aibă un acoperiș al lor, pământ al lor, să crească copii sănătoși într-o gospodărie frumoasă.

"Doar cei care și-au sacrificat toată viața pentru copii pot înțelege cu adevărat ce înseamnă să fii trădat tocmai de ei."

Prin ferestre văd grădina pe care au îngrijit-o împreună decenii la rând. Merele roșii încă atârnă pe crengi, castraveții galbeni așteaptă să fie culeși în gradina de zarzavaturi. Peste două săptămâni, Mihai va vinde totul unui vecin din satul de alături. "Nu am timp să mă ocup de grădină, tată. Eu stau la oraș."

La oraș, într-un apartament cu trei camere cumpărat cu banii din vânzarea unei părți din pământul lor. La oraș, unde lucrează la o firmă de construcții și unde soția lui, Simona, nu a vrut niciodată să vină în vizită la țară. "Miroase a animale și e plin de țânțari," spunea ea de fiecare dată când Vasile și Maria o invitau la masa de duminică.

Mihai urcă treptele prispei cu pași grăbiți. În mâini ține o mapă cu acte - probabil contractul cu azilul. Pe fața lui de patruzeci de ani, Vasile nu mai recunoaște băiatul care îl ajuta să care apă de la fântână și care adormi în poala Mariei când era mic și bolnav.

"Să mergem," spune Mihai, intrând în cameră. Nu se uită în ochii lor. "Doctorița de acolo m-a sunat că vă așteaptă."

Maria se ridică greu de pe pat. Artrita îi face mișcările încete și dureroase, dar nu se plânge. Nu s-a plâns nici când muncea în câmp cu burta la gură, nici când Mihai era mic și se îmbolnăvea des, nici când Vasile a stat trei luni în spital cu infarctul.

În pragul casei, Vasile se oprește și se întoarce. Privește bucătăria cu plita de fier și masă de lemn masiv, camera cu sobă și fotoliile cu perne cusute de Maria, tinda unde țin conservele pentru iarnă. Fiecare colț al acestei case poartă urmele vieții lor - crestături în lemn, pete pe pereți, locuri uzate de atâta trăire.

"Tată, hai să mergem că se face târziu," îl grăbește Mihai, deja la poartă lângă mașina albă cu numerele de București.

În mașină, drumul până la azil se parcurge în tăcere. Mihai vorbește la telefon despre diverse afaceri, în timp ce părinții lui privesc pe geam la peisajul care devine din ce în ce mai străin. Lasă în urmă satul unde s-au născut, unde s-au cunoscut, unde au crescut copilul care acum îi duce la azil.

Azilul "Speranța" e o clădire mare de beton, vopsită în galben deschis, cu ferestrele cu gratii subțiri și o curte mică cu câteva bănci de plastic. În holul cu linoleum verzui și miros de dezinfectant, o asistentă îi întâmpină cu zâmbetul profesional și formulare de completat.

"Camera 23, etajul doi," le spune femeia în halat alb, arătându-le spre liftul mic și zgomotos. "Masa e la șase, promenadă în curte după masa de prânz."

Mihai le duce valizele până la cameră - o încăpere cu două paturi de fier, o noptieră comună și o fereastră mică care dă spre blocurile din oraș. Pe pereții goi nu e loc pentru fotografiile lor de acasă, pentru amintirile unei vieți întregi.

"O să vă fie bine aici," spune Mihai, evitând să le privească în ochi. "O să vin în vizită când pot."

Știu toți trei că e o minciună. Mihai va găsi mereu scuze - e ocupat, e în delegație, Simona e bolnavă, copiii au program. Vor trece săptămâni, poate luni, până când va mai apărea pe aici.

Când pleacă, lăsând în urmă un miros de aftershave scump, Vasile și Maria rămân singuri în camera mică. Prin fereastră se vede o bucată de cer și acoperișurile gri ale blocurilor. Nu mai aud cântecul cocoșilor de dimineață, nu mai simt mirosul ierbii proaspăt cosite, nu mai văd nucul lor bătrân schimbându-și culorile cu anotimpurile.

"Cum să-i ierți unui copil că te-a vândut?" șoptește Maria, așezându-se pe patul cu salteaua de burete și cearșafurile albe, spălate în hala industrială.

Vasile nu răspunde. Se gândește la toate nopțile nedormite când Mihai avea febră, la banii strânși pentru a-i plăti facultatea, la bucuria din ochii lor când și-a găsit primul serviciu. Nu înțelege când și unde au greșit, ce au putut face sau nu face pentru ca iubirea lor să nu mai conteze.

Seara, la masa comună din cantina azilului, în mijlocul străinilor care mănâncă în tăcere supa dintr-un meniu identic pentru toți, Maria și Vasile își țin mâinile pe masa de plastic. Nu vorbesc despre casa lăsată în urmă, despre grădina care se va usca fără îngrijire, despre planurile pe care le aveau pentru bătrânețe.

Vorbesc despre vremea care se răcește și despre medicamentele pe care trebuie să le ia. Pentru că, uneori, când durerea e prea mare, tot ce poți face e să te concentrezi pe lucrurile mărunte, pe rutina zilnică care te ține în picioare.

Dar noaptea, în întunericul camerei străine, în mijlocul sunetelor necunoscute și a respirației altor bătrâni singuri, amândoi se gândesc la aceeași întrebare: cum să-ți ierți copilul că ți-a furat nu doar casa, ci și demnitatea de a-ți trăi ultimii ani în locul pe care l-ai iubit toată viața?

Pentru că nu e vorba doar despre bani sau despre bunuri. E vorba despre încrederea zdrobită, despre promisiunile rupte, despre descoperirea că propriul tău copil te consideră o povară de care trebuie să scape. Și poate asta e cea mai amară lecție a bătrâneții - că iubirea părintească nu e întotdeauna răsplătită cu aceeași monedă.