$$$

 Plimbându-mă pe drumurile patriei, trecând printr-un sătuc, am văzut în curtea cuiva un pom înalt, plin cu niște pere minunate. Mi s-a făcut o poftă de pere cum nu mi s-a mai întâmplat vreodată. Știți că, în anumite sate/localități, oamenii mai vând fructe în fața porților, dar în zona aceea nu am văzut pe nimeni să vândă ceva. Am oprit mașina pe dreapta, spre mirarea prietenei mele, care nu a înțeles de ce mi-a cășunat atât de tare pe fructele acelea, și m-am uitat peste poartă, în curtea în care era pomul cel minunat. Dintr-o dată, din spatele meu, mă întreabă cineva, cu o voce stinsă, pe cine caut. Mă întorc și văd o doamnă în etate, o bunicuță, care îmi studia mașina parcată în fața porții ei.

– Sărut mâna!, i-am spus. Iertați-mă pentru îndrăzneală, am văzut părul acela minunat și mi s-a făcut poftă de pere. Nu aveți cumva de vânzare?

Femeia m-a privit nedumerită, s-a uitat încă o dată la mașină, apoi mi-a spus:

– Stați să-l chem pe vecinu' să vă culeagă.

Femeia a traversat strada și, după scurt timp, s-a întors însoțită de un bărbat. Am intrat cu toții, inclusiv eu și prietena mea, în curtea femeii. Cu un dispozitiv de cules pere, un băț lung care avea în capăt un fel de cupă, omul mi-a cules niște pere de toată frumusețea. Între timp, eu am schimbat câteva vorbe cu proprietara casei, căreia, atunci când i-am spus că ajung perele pe care le-a cules omul, ea l-a îndemnat să mai culeagă și a plecat în casă, de unde a revenit după scurt timp cu o sacoșă. Mi-a umplut o sacoșă cu pere și, când am vrut să i le plătesc, femeia și-a făcut cruce și mi-a spus:

– Doamne ferește, cum să vă iau eu bani pe ce mi-a dat Dumnezeu gratis?

Am insistat, invocând tot felul de motive - că îi las bani să îngrijească pomul, să-și cumpere flori pentru curte sau poate să ajute vreun om sărman..., dar femeia nu a vrut nicicum să primească banii. I-am oferit banii omului care a cules perele, dar acesta se uita la bani ca la ceva ciudat și nu a vrut nici în ruptul capului să îi ia. Omul ne-a condus cu sacoșa de pere la mașină, iar bunicuța m-a întrebat dacă nu vreau să îmi taie niște flori din curte. I-am zis că sunt prea frumoase acolo și că eu umblu oricum pe drumuri în zilele care urmează, că nu merg acasă, ci la hoteluri, și că e păcat de flori, că s-ar ofili...

– Nu vă e foame, dacă umblați pe drumuri? Vă pot da niște ciorbă, mămică, pot să vă prăjesc niște ouă… - mi-a spus, iar eu am rămas uimită. I-am mulțumit pentru bunătate și i-am spus că am mâncat, iar ea m-a rugat să o aștept și a revenit după câteva minute cu două borcane, unul de dulceață și unul de zacuscă, și cu o sticlă de sirop de vișine... De parcă ne cunoșteam de mult și eram musafirul ei, cineva din familie, nu o străină, o simplă trecătoare care s-a oprit la poarta ei să-i ceară ceva...

Am îmbrățișat-o pe femeie și i-am mulțumit, iar înainte să pornim la drum am rugat-o pe prietena mea să noteze strada, numărul casei și localitatea. După ce am ajuns acasă, i-am trimis bunicuței un pachet cu bunătăți și câteva lucruri care am considerat că o vor bucura, împreună cu un bilețel de mulțumire pentru bunătatea ei.

Este un dar rar și neprețuit să te facă cineva să simți că pleci din casa lui cu aceeași pace cu care plecai odinioară din casa mamei sau a bunicii tale… mai ales atunci când ele nu mai sunt și dorul lor îți apasă inima... 

Nu pot cuprinde în cuvinte întreaga emoție a acelei clipe, dar știu că s-a așezat în mine ca o amintire luminoasă. Și, dacă vreodată veți auzi pe cineva vorbind urât despre România și despre oamenii ei, spuneți-le această poveste. Pentru că, în adâncul nostru, așa suntem: generoși, calzi și luminoși. Doar că uneori uităm…

Irina Binder