$$$

 

Râdeau de noi că suntem prea săraci pentru școală, dar mama a vândut singura vacă ca să cumpere cărți și ne-a jurat că vom fi toți profesori.

În casa cu două camere de pe strada Școlii din Sărata, calculul era simplu și nemilos: șapte copii, două paturi, o sobă și o singură certitudine - că educația era singura moștenire pe care Maria și Ion o puteau lăsa urmașilor lor. El lucra la CAP cu ziua, ea spăla rufe pe la case, și împreună reușeau să adune destui bani pentru rechizite școlare și cărți, chiar dacă asta însemna că ei mâncau fasole uscată trei luni la rând.

"Voi veți fi cu toții învățători," le spunea Maria copiilor săi în fiecare seară, când se adunau în jurul mesei improvizate din două scânduri și un bidon metalic. "Pentru că știința e singurul lucru pe care nu ți-l poate lua nimeni, nici foamea, nici războiul, nici oamenii răi."

Cel mai mare, Gheorghe, avea unsprezece ani și învăța la lumina lămpii cu gaz până adormea cu cartea în mână. După el veneau Ileana, Vasile, Ana, Dumitru, Elena și cel mic, Marian, care abia învățase să citească dar deja știa pe dinafară poezii întregi.

În satul Sărata, familia Popescu era cunoscută ca "cea cu copiii șmecheri la carte", dar și ca "cea care visează prea mult pentru buzunarele lor". Vecinii clătinau din cap când vedeau că Maria cumpăra cărți în loc de mâncare, că Ion renunțase la țigări ca să aibă bani pentru caietele copiilor.

"Să vadă dacă îi hrănești cu cărțile alea când vin iernile grele," comentau oamenii răutăcios. Dar Maria știa ceva pe care ei nu-l înțelegeau: că foamea trece, dar ignoranța te însoțește toată viața.

Doar cei care au crescut într-o casă unde se număra fiecare ban dar se cumpărau cărți înțeleg cu adevărat că educația nu e un lux, ci o necesitate pentru supraviețuire.

Copiii Popescu nu aveau jucării, dar aveau bibliotecă. Nu aveau haine noi, dar aveau caiete curate. Nu aveau încălțăminte de iarnă, dar aveau note mari. Ion le făcea singur ghete din bucăți de cauciuc și piele veche, iar Maria le tricota pulovere din fire de la hainele uzate.

În fiecare dimineață, cei șapte plecau spre școală ca o mică armată. Gheorghe îi ajuta pe cei mici cu lecțiile, Ileana împărțea merindele să ajungă pentru toți, iar ceilalți formau un front unit împotriva batjocurilor copiilor din familiile mai înstărite.

"Uite-i pe săracii ăia cu cărțile!" strigau alții după ei. Dar copiii Popescu mergeau cu capul sus, pentru că știau că părinții lor sacrificau totul pentru viitorul lor.

Prima mare victorie a venit când Gheorghe a luat bursa la liceul din oraș. Maria a plâns o noapte întreagă - de bucurie pentru fiul ei și de teamă că nu vor avea bani pentru cămin și mâncare. Atunci Ion și-a vândut singura capră pe care o aveau și a mers să lucreze și noaptea la gardă, ca să strângă banii necesari.

Unul câte unul, toți cei șapte au ajuns la liceu, apoi la facultate. Gheorghe a devenit profesor de matematică, Ileana profesoară de română, Vasile de istorie. Ana a predat biologia, Dumitru geografia, Elena fizica, iar cel mic, Marian, a fost profesor de educație fizică.

Când primul dintre ei a terminat facultatea și s-a întors în sat cu diploma, întregul Sărata a tăcut. Familia "care visa prea mult" devenise familia care realizase imposibilul - să scoată șapte copii cu studii superioare dintr-o casă cu podeaua de pământ.

"Nu credeam că se poate," a recunoscut vecina Floarea, aceeași care râdea de visurile Mariei cu douăzeci de ani înainte. "Să crești șapte profesori într-o casă așa de săracă..."

"Sărăcia nu e în casă," i-a răspuns Maria cu demnitate. "Sărăcia e în cap, când renunți să visezi."

Astăzi, pe strada Școlii din Sărata stă o placă memorială: "În această casă au crescut șapte profesori care au educat generații întregi de copii." Maria și Ion n-au mai apucat să o vadă - au murit săraci dar mândri, știind că lăsaseră în urmă cea mai frumoasă moștenire: șapte oameni care răspândeau știința mai departe.

Nu e o poveste despre noroc sau despre minuni. E o poveste despre o familie care a înțeles că investiția în educație e singura care aduce dobândă generații la rând, că sacrificiul pentru copii nu e pierdere, ci câștig pentru întreaga societate.

Cei șapte profesori Popescu au educat la rândul lor mii de copii, mulți dintre aceștia devenind la rândul lor specialiști, doctori, ingineri. Sărăcia unei familii s-a transformat în bogăția unei întregi comunități prin puterea educației și a visului împărțit.

În fiecare 1 septembrie, când încep cursurile, cei șapte se întâlnesc la mormântul părinților și depun câte o carte nouă. Pentru că știu că acolo, sub crucea simplă de lemn, odihnesc doi oameni care au înțeles cel mai important secret: că cel mai frumos cadou pe care îl poți face unui copil nu e un joc, ci o carte care să-i deschidă lumea.