$$$

 Doamna Popescu, o doamnă cu gusturi rafinate, dar cu o înțelepciune aparte, își face o programare la un pictor renumit pentru portretele sale elegante. După ce ajunge în atelierul acestuia, se uită în jur cu o expresie sofisticată și începe să-i dea indicații clare despre cum ar dori să fie imortalizată pe pânză.

– Domnule pictor, vreau să mă pictezi cu niște cercei fabuloși, cu diamante mari și strălucitoare, un colier impunător, încrustat cu un smarald de mărimea unui ou de porumbel, brățări grele din aur și o broșă superbă, cu rubine roșii în piept.

Pictorul, care era obișnuit cu cerințe extravagante, dar totuși surprins de luxul cerut, o privește confuz. După câteva momente de tăcere, îi spune:

– Doamnă Popescu, cu tot respectul, nu văd nici un astfel de giuvaer la dumneavoastră. Nu purtați nici cercei cu diamante, nici coliere, nici măcar o brățară simplă de aur…

Doamna Popescu, cu o privire plină de înțelepciune și un zâmbet subtil, răspunde:

– Știu foarte bine, domnule. Dar sănătatea mea e cam șubredă, iar soțul meu petrece tot mai mult timp cu secretara. Iar eu nu sunt proastă. Știu că atunci când n-o să mai fiu, el o va lua de nevastă.

Pictorul ridică din sprâncene, neînțelegând încă intenția.

– Și ce legătură au toate astea cu cerințele pentru portret? întreabă el, confuz.

Doamna Popescu râde ușor, apoi, cu un zâmbet plin de satisfacție, zice:

– Oh, dragul meu, vreau ca atunci când mă voi duce, aia să se apuce să caute bijuteriile astea pretutindeni prin casă! Să-și piardă mințile căutându-le!