$$$

 "Chiriile din Cluj au ajuns să coste cât un salariu întreg, iar noi ne-am trezit cu valiza în pragul casei părintești, ca doi copii care au eșuat la jocul numit viață de adult." 

Așa ne-am spus unul altuia când am încărcat ultimele cutii în mașina împrumutată de la tatăl lui Andrei, pregătindu-ne să părăsim apartamentul în care ne-am construit primii doi ani de căsnicie.

Mă cheamă Ioana, am 28 de ani, și împreună cu soțul meu am luat decizia pe care o considerasem de neconceput în ziua nunții: să ne mutăm înapoi în casa părinților lui. O casă modestă din Florești, la marginea Clujului, cu o grădină îngrijită și miros de cozonac în fiecare duminică.

Nu a fost ușor să luăm această decizie. Amândoi aveam joburi stabile - eu profesor la o școală gimnazială, Andrei inginer la o firmă de software. Dar când proprietarul apartamentului a anunțat o nouă mărire de chirie, a patra în doi ani, ne-am așezat la masa din bucătărie și am făcut calculele. Rata la credit pentru un apartament ar fi însemnat și mai mulți bani lunar decât chiria, iar avansul era un vis îndepărtat.

"Doar cei care au trecut prin astfel de greutăți în sistemul românesc pot înțelege cu adevărat sentimentul de neputință când, deși muncești corect și din greu, tot nu-ți ajung banii pentru o locuință proprie," i-am spus lui Andrei în acea seară.

Prima săptămână la părinții lui a fost un calvar de orgolii rănite. Să aud din nou "Poate ar trebui să strângeți cureaua mai tare" sau "Pe vremea noastră economiseam fiecare leu" mi se părea o tortură. Camera noastră, fosta cameră a lui Andrei din adolescență, părea prea mică pentru două persoane și bagajele lor emoționale. Să împarți baia cu socrii și să negociezi spațiul în frigider nu era în planul nimănui la aproape 30 de ani.

Într-o seară, după o săptămână tensionată, soacra mea, Doamna Elena cum îi spuneam încă, a venit în grădină unde stăteam singură pe bancă. S-a așezat lângă mine și, fără să spună nimic, mi-a întins o cană de ceai de tei.

"Știi, Ioana, și noi am stat la părinții mei primii cinci ani de căsnicie. Era în anii '80, era și mai greu. Dormeau patru persoane într-o cameră. Dar am supraviețuit."

Nu era genul de consolare pe care mi-o doream, dar era prima oară când simțeam că mă înțelege.

Oare când s-a pierdut acea solidaritate între generații care făcea ca locuitul împreună să fie normal, nu o dovadă de eșec? Nu mai e ca pe vremuri când familiile extinse conviețuiau sub același acoperiș fără să simtă că și-au ratat viața.

Încet-încet, am găsit un ritm. Andrei își asumase mai multe responsabilități în gospodărie, eu am început să gătesc alături de soacra mea. Socrul, un bărbat taciturn dar cu inimă bună, ne-a ajutat să amenajăm podul casei într-un mic spațiu doar al nostru. Un colț de intimitate.

Cea mai mare surpriză a venit când, după șase luni, am realizat că reușisem să economisim mai mult decât în tot anul anterior. Fără chirie și cu cheltuielile împărțite, visul unui avans pentru propriul apartament nu mai părea atât de îndepărtat.

"Ce s-a întâmplat cu familia românească, în care generațiile se sprijineau reciproc, în loc să vadă conviețuirea ca pe un pas înapoi?" mi-a spus într-o zi socrul meu, în timp ce reparam împreună gardul din spatele casei.

Nu a fost ușor și încă nu este. Sunt zile când tensiunile explodează din nimic - un șampon folosit, o factură neplătită la timp, o remarcă neinspirată despre viitorul nostru. Dar sunt și momente când realizez că această perioadă ne-a apropiat în moduri neașteptate. Am învățat să comunicăm mai bine, să negociem, să facem compromisuri. Poate că acestea sunt lecțiile cele mai valoroase pentru un cuplu tânăr.

Nu știu cât vom mai sta în casa părinților lui Andrei. Șase luni s-au transformat deja în un an. Dar știu că nu mai privim această situație ca pe un eșec, ci ca pe o etapă din călătoria noastră. O călătorie care, în România de astăzi, nu urmează întotdeauna traseul tradițional: facultate, job, casă, copii.

Uneori trebuie să te întorci un pas înapoi pentru a putea sări mai departe. Și dacă acel pas înapoi înseamnă să redescoperi valoarea familiei extinse, poate că nu e chiar atât de rău.