###

 ARTA DE A IUBI

DRAGOSTE EROTICĂ

Iubirea frățească este iubire între egali; iubirea maternă este iubire pentru cei neajutorați. Oricât de diferite ar fi unele de altele, au în comun faptul că, prin însăși natura lor, nu sunt limitate la o singură persoană. Dacă îmi iubesc fratele, îmi iubesc toți frații; dacă îmi iubesc copilul, îmi iubesc toți copiii; nu, dincolo de asta, îi iubesc pe toți copiii, pe toți cei care au nevoie de ajutorul meu. În contrast cu ambele tipuri de iubire se află iubirea erotică; este dorința de fuziune completă, de unire cu o altă persoană. Este prin însăși natura sa exclusivă și nu universală; este, de asemenea, probabil cea mai înșelătoare formă de iubire care există.

În primul rând, este adesea confundată cu experiența explozivă a „lenegării” îndrăgostirii, care exista până în acel moment între doi străini. Dar, așa cum s-a subliniat anterior, această experiență de intimitate bruscă este, prin însăși natura sa, de scurtă durată. După ce străinul a devenit o persoană intim cunoscută, nu mai există bariere de depășit, nu mai există o apropiere bruscă de furat. Persoana „iubită” devine la fel de cunoscută ca și persoana respectivă. Sau, poate ar trebui să spun mai bine, la fel de puțin cunoscută. Dacă ar exista mai multă profunzime în experiența celeilalte persoane, s-ar putea experimenta infinitatea personalității sale, cealaltă persoană nu ar fi niciodată atât de familiară - iar miracolul depășirii barierelor s-ar putea produce în fiecare zi din nou. Dar pentru majoritatea oamenilor, propria lor persoană, precum și a celorlalți, este curând explorată și curând epuizată. Pentru ei, intimitatea se stabilește în primul rând prin contact sexual. Deoarece experimentează separarea celeilalte persoane în primul rând ca separare fizică, uniunea fizică înseamnă depășirea separării.

Dincolo de asta, există alți factori care pentru mulți oameni denotă depășirea separării. A vorbi despre propria viață personală, despre speranțele și anxietățile cuiva, a... a se arăta cu aspectele sale copilărești sau copilărești, a stabili un interes comun față de lume - toate acestea sunt considerate ca depășirea separării. Chiar și a-ți arăta furia, ura, lipsa completă de inhibiții sunt considerate intimitate, iar acest lucru poate explica atracția pervertită pe care cuplurile căsătorite o au adesea unul pentru celălalt, care par intimi doar atunci când sunt în pat sau când își dau frâu liber urii și furiei reciproce. Dar toate aceste tipuri de apropiere tind să se reducă din ce în ce mai mult pe măsură ce trece timpul. Consecința este că cineva caută dragostea cu o persoană nouă, cu un nou străin. Din nou, străinul se transformă într-o persoană „intimă”, din nou, experiența îndrăgostirii este exaltantă și intensă și, din nou, devine încet din ce în ce mai puțin intensă și se termină cu dorința unei noi cuceriri, a unei noi iubiri - întotdeauna cu iluzia că noua iubire va fi diferită de cele anterioare. Aceste iluzii sunt mult ajutate de caracterul înșelător al dorinței sexuale.

În iubirea erotică există o exclusivitate care lipsește iubirii frățești și iubirii materne. Acest caracter exclusivist al iubirii erotice merită discuții suplimentare. Adesea, exclusivitatea iubirii erotice este interpretată greșit ca însemnând atașament posesiv. Se pot găsi adesea două persoane „îndrăgostite” una de cealaltă care nu simt nicio iubire pentru nimeni altcineva. Iubirea lor este, de fapt, un egotism a deux; sunt două persoane care se identifică una cu cealaltă și care rezolvă problema separării prin extinderea individului în două. Au experiența depășirii singurătății, totuși, din moment ce sunt separate de restul omenirii, rămân separate una de cealaltă și înstrăinate de ei înșiși; experiența lor de uniune este o iluzie. Iubirea erotică este exclusivistă, dar iubește în cealaltă persoană întreaga omenire, tot ce este viu. Este exclusivistă doar în sensul că mă pot contopi pe deplin și intens cu o singură persoană. Iubirea erotică exclude iubirea pentru ceilalți doar în sensul fuziunii erotice, al angajamentului deplin în toate aspectele vieții - dar nu în sensul iubirii frățești profunde. Iubirea erotică, dacă este iubire, are o singură premisă. Că iubesc din esența ființei mele - și experimentez cealaltă persoană în esența ființei sale. În esență, toate ființele umane sunt identice. Suntem cu toții parte din Unul; suntem Unul. Acestea fiind spuse, nu ar trebui să conteze pe cine iubim. Iubirea ar trebui să fie în esență un act de voință, de decizie de a-mi oferi „viața” complet celei a unei alte persoane. Aceasta este, într-adevăr, rațiunea din spatele ideii insolubilității căsătoriei, așa cum este în spatele numeroaselor forme de căsătorie tradițională în care cei doi parteneri nu se aleg niciodată unul pe celălalt, ci sunt aleși unul pentru celălalt - și totuși se așteaptă să se iubească. În cultura occidentală contemporană, această idee pare complet falsă. Iubirea ar trebui să fie rezultatul unei reacții emoționale spontane, al faptului de a fi brusc cuprins de un sentiment irezistibil. Din această perspectivă, se văd doar particularitățile celor doi indivizi implicați - și nu faptul că toți bărbații fac parte din Adam și toate femeile fac parte din Eva. Se neglijează un factor important în iubirea erotică, acela al voinței. A iubi pe cineva nu este doar un sentiment puternic - este o decizie, este o judecată, este o promisiune. Dacă dragostea ar fi doar un sentiment, nu ar exista nicio bază pentru promisiunea de a ne iubi pentru totdeauna. Un sentiment vine și poate pleca. Cum pot judeca că va rămâne pentru totdeauna, când actul meu nu implică judecată și decizie?

Luând în considerare aceste opinii, se poate ajunge la poziția că iubirea este exclusiv un act de voință și angajament și că, prin urmare, fundamental nu contează cine sunt cele două persoane. Indiferent dacă căsătoria a fost aranjată de alții sau este rezultatul unei alegeri individuale, odată ce căsătoria este încheiată, actul de voință ar trebui să garanteze continuarea iubirii. Această perspectivă pare să neglijeze caracterul paradoxal al naturii umane și al iubirii erotice. Suntem cu toții Unul - totuși, fiecare dintre noi este o entitate unică, nereplicabilă. În relațiile noastre cu ceilalți se repetă același paradox. În măsura în care suntem cu toții Unul, putem iubi pe toată lumea în același mod, în sensul iubirii frățești. Dar, în măsura în care suntem cu toții diferiți, iubirea erotică necesită anumite elemente specifice, extrem de individuale, care există între unii oameni, dar nu între toți. Așadar, ambele perspective, cea a iubirii erotice ca atracție complet individuală, unică între două persoane specifice, precum și cealaltă perspectivă conform căreia iubirea erotică nu este altceva decât un act de voință, sunt adevărate - sau, cum s-ar putea spune mai potrivit, adevărul nu este nici acesta, nici acela. Prin urmare, ideea unei relații care poate fi ușor dizolvată dacă cineva nu reușește cu ea este la fel de eronată ca ideea că în nicio circumstanță relația nu trebuie dizolvată.

 Dorința sexuală vizează fuziunea și nu este nicidecum doar un apetit fizic, ameliorarea unei tensiuni dureroase. Însă dorința sexuală poate fi stimulată de anxietatea singurătății, de dorința de a cuceri sau de a fi cucerit, de vanitate, de dorința de a răni și chiar de a distruge, la fel de mult cum poate fi stimulată de iubire. Se pare că dorința sexuală se poate amesteca ușor cu și poate fi stimulată de orice emoție puternică, dintre care iubirea este doar una. Deoarece dorința sexuală este în mintea majorității oamenilor cuplată cu ideea de iubire, aceștia sunt ușor induși în eroare să concluzioneze că se iubesc atunci când se doresc fizic. Iubirea poate inspira dorința de uniune sexuală; în acest caz, relației fizice îi lipsește lăcomia, dorința de a cuceri sau de a fi cucerit, ci este amestecată cu tandrețe. Dacă dorința de uniune fizică nu este stimulată de iubire, dacă iubirea erotică nu este și iubire frățească, ea nu duce niciodată la uniune mai mult decât într-un sens orgiastic, trecător. Atracția sexuală creează, pentru moment, iluzia uniunii, însă fără iubire această „uniune” îi lasă pe străini la fel de departe unul de celălalt ca înainte - uneori îi face să se rușineze unul de celălalt sau chiar să-i urască, pentru că atunci când iluzia a dispărut, își simt înstrăinarea și mai pregnant decât înainte. Tandrețea nu este nicidecum, așa cum credea Freud, o sublimare a instinctului sexual; este rezultatul direct al iubirii frățești și există atât în forme fizice, cât și în forme non-fizice ale iubirii.

Erich Fromm