$##

 „Maruca avea manii și una dintre ele era să stea aproape în beznă.” 

...

Maruca Cantacuzino, una dintre cele mai bune prietene ale Reginei Maria, era o femeie de o frumusețe rară, cu o prezență care atrăgea atenția oriunde se afla. Înaltă și cu ochi negri ca două abisuri adânci, ea părea să fie mereu învăluită în mister.

Născută în familia Rosetti, Maruca provenea dintr-o veche și nobilă familie moldovenească. Căsătorită cu Mișu Cantacuzino, fiul mai mare al „Nababului”, ea trăia o viață independentă și liberă, nefăcând niciodată compromisuri în fața convențiilor sociale. Nimic nu o putea convinge să accepte vreo invitație; întotdeauna își aduna prietenii și cunoscuții în salonul ei, care devenea locul central al întâlnirilor rafinate.

”Eram în floarea tinereții când au intrat în viața mea câteva tinere femei cam de vârsta mea, Nadejda Știrbey, Maruca Cantacuzino, Elena Șuțu, Elena Crețianu. Sybille Crissoveloni, Marta Bibescu și altele. (…) Maruca Cantacuzino era cea dintâi din grupul acesta de prietene ale mele. Născută Rosetti, era moldoveancă de viță nobilă. Înaltăm frumoasă, cu ochii negri, o apariție izbitoare, era uneori ciudată și era, cu siguranță, o originală. Era o tovarășă intersantă, dar nu avea niciun rost să îi contrazici ideile. Căsătorită cu Mișu, fiul mai mare al lui George Cantacuzino, zis „Nababul”, era bogată, independentă și trăia după placul ei, fără să-i pese de critici. De exemplu, nimic nu o putea convinge să accepte o invitație, ci se aștepta să ne adunăm întotdeauna în salonul ei. Era genul de persoană care mereu ține să i se facă pe plac. Ne supuneam tiraniei ei zâmbitoare și am petrecut multe seri plăcute în încăperile cufundate în întuneric, fiindcă Maruca avea manii și una dintre ele era să stea aproape în beznă. Se aprindea un foc mare în cămin, de la care venea toată lumina. Din cauza asta, nu o dată s-a ajuns la întâmplări comice, fiindcă Maruca invita uneori străini care nu erau inițiați în ritualurile salonului ei sacru. Aceștia, neobișnuiți cu camere atât de întunecoase, se împiedicau de taburete și de scaune, bâjbâind să ajungă unde ședeam noi.

De obicei, ne întâlneam ca să ascultăm muzică bună, biencunoscutul nostru violonist și compozitor, George Enescu, fiind un bun prieten al casei. Am petrecut multe ore fermecătoare lângă căminul în care ardea focul, în liniște, pe când el ne vrăjea cu arcușul lui fermecat.

Trebuie să mărturisesc însă că prietena mea avea o pasiune aproape ciudată pentru absurd, în toate formele sale. Se lua în serios până la un punct, apoi totul era o mare glumă, inclusiv maniile, obiceiurile și restricțiile ei, iar când erm împreună pufneam adesea în râs ca două școlărițe. Maruca era cea care crea mereu situațiile absurde și toți trebuiau să râdă împreună cu ea, până și diplomații cei mai serioși.

Când îmi aduc aminte de unele întâmplări din încăperile întunecoase ale Marucăi, îmi vine și acum să râd singură.”– Regina Maria.

Maruca avea o personalitate puternică, imposibil de ignorat. Deși uneori era ciudată, ea știa să impună respect fără a-și ridica vreodată vocea. Salonul ei era întunecat, cu lumina provenind doar de la un foc mare în cămin. Aceasta era una dintre manile ei: să trăiască în semi-întuneric. Întunericul, însă, nu crea un aer sumbru, ci mai degrabă unul plin de mister și farmec. Oaspeții care nu erau familiarizați cu obiceiurile salonului se împiedicau de scaune și taburete, bâjbâind până ajungeau în locul unde se adunau cei inițiați.

Maruca nu era o gazdă obișnuită. Ea creea o atmosferă unică, o lume în care absurdul avea locul său. Nimic nu părea imposibil pentru ea, iar glumele sale, uneori greu de înțeles, erau întotdeauna spontane și sincere. Era o maestră a umorului subtil, iar toți cei care o înconjurau, indiferent de statutul lor, trebuiau să râdă alături de ea. Maruca crea situații absurde care deveneau sursa principală de amuzament în acele seri.

Printre momentele care rămân de neuitat se numără acea seară în care o doamnă mioapă, confuză și bătând cu palma pe canapea, a tras de părul unui pianist adormit într-un fotoliu. Râsul Marucăi a umplut întreaga cameră, iar acea întâmplare rămâne o amintire veselă dintr-o perioadă în care totul părea posibil.

După mai mulți ani, când Maruca s-a mutat într-o casă mare, unde își amenajase un divan uriaș, ea a continuat să creeze momente de neuitat. Așezată la un capăt al divanului, cu o eșarfă de mătase în mână, a inventat un mod original de a comunica cu cei dragi. Prin acea eșarfă, le transmitea ...

Continuarea, aici: https://revistatreispe.wordpress.com/2025/01/17/ne-supuneam-tiraniei-ei-zambitoare-am-petrecut-multe-seri-placute-in-incaperile-cufundate-in-intuneric-fiindca-maruca-avea-manii-si-una-dintre-ele-era-sa-stea-aproape-in-bezna/