Telefonul vechi, cu ecranul crăpat în colțul din dreapta jos, părea să țină toate secretele lumii. Ana îl ținea în mâinile ei aspre, aceleași mâini care îngrijeau grădina, făceau pâine și mângâiau fruntea copiilor când erau bolnavi. La patruzeci și cinci de ani, învățase să folosească Facebook abia de doi ani, când fiica ei cea mare, Raluca, plecată la facultate în București, o rugase disperat să se conecteze la lumea digitală.
— Mama, e singurul mod să rămânem în legătură! Nu pot să te sun în fiecare zi, am prea multe cursuri și examene, îi spusese Raluca în ultima vizită acasă.
Acum, în bucătăria casei de la marginea satului Lunca Bradului, Ana își dorea să nu fi ascultat niciodată sfatul fiicei sale. Lumina albastră a aplicației îi oglindea lacrimile care îi curgeau încet pe obraz, în timp ce degetele îi tremurau deasupra ecranului.
Comentariul lui Gheorghe la poza contabilei de la primărie era încă acolo, ca o rană deschisă:
"Frumoasă poză, Daniela! Parcă întinerești, nu îmbătrânești. Mai trecem și noi pe la primărie săptămâna viitoare? 😊"
Nu era primul. De luni întregi, Ana observase like-urile și comentariile soțului ei la pozele aceleiași femei. La început își spusese că e doar politețe, apoi că e prietenie de serviciu. Dar mesajele private pe care le descoperise în dimineața aceea nu mai lăsau loc interpretărilor nevinovate.
Prin fereastra deschisă a bucătăriei se auzea cum vecina, doamna Floarea, își chema găinile în curte. Viața satului continua liniștită, fără să știe dramele care se consumau în tăcere, în spatele pereților groși de cărămidă și al ecranelor de telefoane.
Douăzeci și trei de ani de căsnicie. Casa pe care o construiseră cărămidă cu cărămidă, vara petrecută în grădină și iarna la țesut, cei doi copii crescuți cu sacrificii și multă dragoste. Raluca, acum în anul trei la Facultatea de Litere, și Matei, în clasa a opta, care moștenise de la tatăl său priceperea cu lemnul și pasiunea pentru mecanică.
Toate acestea păreau acum o fundație fragilă pentru o clădire care se clatina.
— Mama, ce se întâmplă? De ce plângi?
Vocea lui Matei o trezi din gânduri. Băiatul intrase pe tăcute în bucătărie, cu ghiozdanul încă pe umăr și cu obrajii roșii de la frig.
— M-a înțepat ceva la ochi, dragul mamei. Du-te și spală-te pe mâini, apoi termină-ți temele.
Când fiul ei ieși din bucătărie, Ana redeschise aplicația cu inima bătând tare. Fotografiile Danielei erau peste tot pe timeline-ul soțului ei: pozele de la mare din vara trecută, cina elegantă la restaurantul nou din centrul târgului, părul proaspăt vopsit într-o nuanță de blond care îi încadra perfect fața. Gheorghe apreciase fiecare imagine, comentase majoritatea cu complimente care ovfăceau pe Ana să simtă un gol în stomac.
În mintea ei se ciocneau violent amintirile trecutului cu realitatea prezentului. Își adusese aminte cum Gheorghe o privea când era tânără, cum dansau la nunțile din sat pe muzica tarafului lui Ionel, cum o ceruse în căsătorie cu o floare de câmp în mână și cu ochii plini de visuri. Pe atunci, iubirea lor era simplă și directă, comunicau prin priviri și atingeri, nu prin mesaje și emoticoane.
Acum, trădarea se petrecea în spațiul virtual, la fel de reală dar mai greu de confruntat. Pe vremuri, tot satul ar fi aflat și ar fi judecat o infidelitate. Acum, ea era singura martoră a propriei umilințe, prizonieră între patru pereți și un ecran care îi arăta o altă față a bărbatului cu care împărțea patul și masa de douăzeci și trei de ani.
Când auzi motorul mașinii lui Gheorghe intrând în curte, Ana închise aplicația cu o mișcare bruscă și puse telefonul cu fața în jos pe masă. Se ridică, își aranjă părul în oglinjoara mică de lângă ușă și începu să pregătească cina. Mâinile îi tremurau ușor când tăia ceapa, dar își promise că nu va plânge în fața lui.
— Ana, ce avem de mâncare? întrebă Gheorghe, intrând în bucătărie cu salopeta încă murdară de rumeguș de la fabrica de cherestea.
— Ciorbă de fasole, ca întotdeauna joi, răspunse ea fără să se întoarcă.
La masă, Gheorghe povesti despre ziua lui de muncă, despre cum patronul vrea să reducă programul, despre cum colegul său Ion și-a luat mașină nouă cu credit de la bancă. Ana îl asculta, căutând în vocea lui vreo schimbare, în gesturile lui vreo umbră de vinovăție. Dar bărbatul din fața ei părea același ca întotdeauna: obosit după o zi de muncă grea, preocupat de bani și de problemele cotidiene.
— Am auzit că s-a angajat cineva nou la primărie, spuse Ana încercând să păstreze un ton neutru.
Era prima ei tentativă de a testa terenul, de a vedea cum reactionează.
Gheorghe ridică privirea din farfurie prea repede, apoi reveni la mâncare cu o indiferență care părea studiată.
— Da? Nu știu. Cine anume?
— O femeie de la oraș, parcă. Nu știu cum o cheamă... Daniela, poate?
O secundă de pauză, atât de scurtă încât nimeni altcineva n-ar fi observat-o, dar pentru Ana fu o confirmare mai puternică decât orice mesaj citit.
— Ah, da, am auzit ceva. Lucrează la cadastru, cred. De ce întrebi?
— Așa, din curiozitate. Doamna Floarea spunea că e foarte frumoasă.
Seara, când copiii se retraseră la temele lor iar Gheorghe se așeza în fața televizorului să urmărească știrile, Ana rămase singură cu întrebarea care îi roase sufletul: Ce să facă acum? Să-l confrunte? Să tacă și să sufere? Să se prefacă că n-a văzut nimic și să spere că e doar o pasiune trecătoare?
Telefonul vibrează din nou. O notificare de la grupul femeilor din sat care se întâlneau săptămânal la casa culturală să împletească și să povestească. Între rețetele schimbate și pozele cu nepoți, Ana se întrebă câte dintre ele treceau prin același calvar, câte priveau ecranele telefoanelor cu aceeași durere mută.
Noaptea, când Gheorghe adormi lângă ea, Ana deschise din nou aplicația. Parcurse conversațiile cu atenție, analiză fiecare cuvânt, căută indicii despre cât de departe ajunsese această relație. Erau oare doar cuvinte schimbate pe internet, sau se întâlniseră și în realitate? Era doar un flirt digital, sau existau sentimente adevărate?
În întunericul camerei, lumina albastră a telefonului aruncă umbre ciudate pe chipul Anei. Adevărul și minciuna, trecutul și prezentul, dragostea și trădarea - toate se contopeau în acest mic dreptunghi care devenise brusc centrul universului ei.
Dimineața o găsi cu ochii roșii și hotărârea luată. Va merge la primărie cu scuza că trebuie să rezolve niște acte pentru terenul moștenit de la mama ei. Va vedea cu ochii ei această Daniela, va înțelege ce anume văzuse Gheorghe în ea. Și apoi, doar apoi, va decide dacă douăzeci și trei de ani de căsnicie meritau salvați sau dacă era timpul să înceapă o nouă viață.
Înainte să plece, Ana se opri în fața oglinzii din dormitor. Ridurile din jurul ochilor, părul în care firele albe se înmulțiseră în ultimii ani, mâinile aspre de la muncă - toate acestea îi spuneau aceeași poveste despre trecerea timpului și despre cât de mult se schimbase de la nunta lor. Dar în adâncul privirii găsi aceeași femeie care jurase să fie alături de Gheorghe la bine și la greu.
Pe drumul spre primărie, își repetă cuvintele pregătite peste noapte, scenariile imaginate în insomnie. Dar când ajunse în fața clădirii și o văzu pe Daniela ieșind pe ușă, toate cuvintele se evaporară. Femeia din fața ei nu era extraordinar de frumoasă - era doar mai tânără, mai îngrijită, cu haine elegante și cu un aer de încredere pe care Ana îl pierduse demult.
În acel moment, Ana înțelese că adevărata luptă nu era cu această femeie, ci cu trecerea timpului, cu monotonia vieții care transformase dragostea în obișnuință, cu rutina care îi mâncase încet toate visurile de tinerețe.
Se întoarse acasă cu pași grei. În casa goală - copiii la școală, Gheorghe la muncă - deschise vechiul laptop al Ralucăi. Cu mișcări lente, nesigure, își creă un cont nou de email, apoi un profil de Facebook. Alese ca poză de profil una în care zâmbea, făcută la nunta vărului său din vara trecută. Adăugă informații minime despre ea, apoi stătu și privi ecranul gol.
Era primul ei pas spre o nouă versiune a ei însăși, una în care nu va mai fi doar "soția lui Gheorghe" sau "mama Ralucăi și a lui Matei". Va fi din nou Ana, femeia care cândva visa la mai mult decât o gospodărie la marginea satului, femeia care știa să râdă și să danseze, femeia care nu se temea de schimbare.
Seara, când familia se adună din nou la masă, Ana îi studie pe toți cu ochi noi. Pe Matei, care povestea entuziast despre proiectul la fizică. Pe Gheorghe, care răspundea la telefon cu un ton prea dulce și ieșea în curte să vorbească. Pe ea însăși, reflectată în geamul de la bucătărie, unde începea să se înțeleagă că femeia de acolo merita mai mult decât secretele și minciunile.
Poate că ceea ce descoperise era sfârșitul căsniciei ei. Sau poate era doar un nou început - unul în care va învăța să se iubească din nou pe sine înainte de a mai iubi pe altcineva. Dar un lucru era sigur: nimic nu va mai fi la fel în casa de la marginea satului Lunca Bradului, unde tehnologia adusese deopotrivă durere și trezire la realitate.
Noaptea târziu, cu telefonul în mână și cu inima mai liniștită, Ana scrise primul ei status pe Facebook:
"Câteodată, cele mai mari schimbări încep cu cele mai mici adevăruri. Bună seara, lume nouă."
Și pentru prima dată în luni de zile, adormi fără să plângă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu