$$$

 Tata nu mai poate să ducă singur găleata cu apă de la fântână, iar eu stau ca prostul și mă întreb când s-a întâmplat să devină așa fragil.

Mă întorc acasă după doi ani de facultate la București și primul lucru pe care îl observ nu sunt schimbările din casă sau din sat, ci cum tata se sprijină de pervazul ferestrei când se ridică de pe scaun. Mișcarea aceea încetă, calculată, pe care nu mi-o amintesc deloc din copilărie.

"Vino, băiete", îmi spune cu aceeași voce care mă chema să-l ajut la treabă când eram mic. Dar acum este altceva în tonul lui - o anumită precauție, de parcă s-ar teme să nu-mi ceară prea mult.

Îl urmez în curte, unde găleata de zinc stă lângă fântână. Aceeași găleată pe care o ducea cu o singură mână în tot timpul copilăriei mele, umplută până la refuz, fără să clipească. Acum o privește cu o ezitare pe care încearcă să o ascundă.

"Să o iau eu", îi spun, întinzând mâna spre mâner. El se dă deoparte cu un zâmbet forțat.

"Lasă, mă descurc", răspunde, dar văd cum își calculează mișcările, cum își testează forța înainte să înceapă să tragă. Găleata se ridică greoi, apa se leagănă periculos aproape de marginea de sus, iar pașii lui spre casă sunt mici și nesiguri.

În acel moment, ceva se rupe în mine. Pentru că realizez că în timp ce eu mă plângeam de greutatea rucsacului la facultate, tata a început să se lupte cu greutatea unor gesturi pe care le făcea automat de patruzeci de ani.

Doar cei care au plecat de acasă și s-au întors după mult timp pot înțelege șocul de a-și vedea părinții îmbătrâniți.

La masa de prânz, observ că tremură ușor când ridică paharul cu apă. Nu un tremur dramatic, ci o vibrație subtilă care mă face să înțeleg că mâinile care m-au învățat să țin cuțitul, care au reparat toate jucăriile mele stricate, au început să își piardă fermitatea.

"Tată, de cât timp nu te-ai mai dus la doctor?" întreb, încercând să par casual.

"Păi ce să mă duc? Bătrânețea nu se tratează cu pastile", râde el, dar râsul sună sec. "La vârsta mea, omul se duce la doctor să-i spună ce știe deja."

Mama intervine din bucătărie: "I-am zis să mergem, dar el zice că doctorul este prea departe și că drumul îl obosește." Vocea ei trădează o îngrijorare pe care încearcă să o ascundă de luni de zile.

Îmi dau seama că în timp ce eu învățam despre viață la facultate, acasă se petrecea un proces invers - părinții mei învățau să se lupte cu limitările pe care le aduce vârsta. Iar eu nu am fost aici să îi văd, să îi ajut, să înțeleg.

Seara, când ne așezăm pe prispa casei ca în toate serile din copilăria mea, tata își aprinde țigara cu același ritual cunoscut. Dar acum îi ia mai mult timp să aprindă chibritul, iar mâinile îi tremură puțin când îl apropie de țigară.

"Știi ce mi-e cel mai greu?" îmi spune, privind spre apus. "Nu că nu mai pot să fac ce făceam înainte. Ci că tu crești și devii om mare, iar eu încep să mă micșorez."

Cuvintele lui mă lovesc ca un pumn în stomac. Pentru că înțeleg că tot timpul în care eu am crezut că evoluez și devin independent, pentru el a fost o perioadă în care și-a dat seama că se apropie de sfârșitul forțelor.

"Nu te micșorezi, tată", încerc să-l liniștesc. "Te odihnești după o viață de muncă."

"Poate", zâmbește el, dar în ochii lui văd o tristețe pe care nu știu cum să o alung. "Dar îmi pare rău că nu te pot ajuta cum aș vrea când vii acasă. Că nu mai pot să-ți arăt lucruri, să te învăț meserii, să te iau cu mine la muncă ca altădată."

Realizez că timp de doi ani, cât am fost plecat, am avut imaginea lui ca pe o constantă - mereu puternic, mereu capabil să rezolve orice problemă, mereu gata să-mi vină în ajutor. Nu mi-am imaginat niciodată că și el se schimbă, că și el se confruntă cu propriile lui frici și limitări.

"Poate că rolurile se inversează acum", îi spun. "Poate că este rândul meu să te ajut pe tine."

Se uită la mine lung, apoi dă din cap încet. "Asta-i cel mai greu lucru pentru un părinte - să accepte că copilul lui a crescut atât de mult încât poate să-l ajute pe el."

A doua zi, când pleacă să se ducă să aducă lemne de la marginea satului, nu îl las să se ducă singur. Merg împreună, și pentru prima dată în viața mea, sunt eu cel care cară mai mult, cel care preia sarcinile mai grele. El mă privește cu o combinație de mândrie și melancolie.

"Nu-mi pare rău că am îmbătrânit", îmi spune pe drumul de întoarcere. "Îmi pare rău că am îmbătrânit fără să-ți spun că se întâmplă."

În seara aceea, îl sun pe fratele meu mai mare, care lucrează în străinătate. "Vasile, când ai fost ultima oară acasă?"

"De Crăciun. De ce?"

"Trebuie să vii mai des. Tata..." Mă opresc, neștiind cum să explic ce am văzut. "Tata nu mai este ca înainte."

O tăcere lungă la celălalt capăt al firului. Apoi: "Știu. Mama mi-a zis. Dar mi-e greu să accept că s-a schimbat. Pentru mine este încă omul care mă învăța să fac tot felul de lucruri."

"Exact asta este problema", îi spun. "Că pentru noi a rămas înghețat în timp, dar el a continuat să trăiască, să îmbătrânească, să devină vulnerabil."

În ultima zi înainte să mă întorc la facultate, tata se trezește devreme să-mi pregătească micul dejun, ca în toate diminețile din copilărie. Îl văd în bucătărie, mișcându-se mai încet decât de obicei, dar cu aceeași grijă de a face totul perfect pentru mine.

"Tată", îi spun, "de acum încolo vin acasă mai des. În fiecare lună."

"Nu trebuie să-ți schimbi planurile pentru mine", protestează el.

"Nu-mi schimb planurile. Mi le rearanjez. Pentru că am realizat că timp de doi ani am crezut că tu vei fi mereu la fel, că vei fi mereu aici, neschimbat. Dar nu este așa."

El se oprește din treburi și mă privește. În ochii lui văd lacrimile pe care încearcă să le ascundă.

"Ți-e frică să îmbătrânești?" îl întreb direct.

"Nu de bătrânețe mi-e frică", răspunde după o pauză lungă. "Mi-e frică să nu devin o povară pentru voi. Mi-e frică să nu ajung să nu mai pot să fac nimic singur și să fiți nevoiți să aveți grijă de mine ca de un copil."

"Dar tată", îi spun, "tu ai avut grijă de mine când eram copil. De ce ar fi diferit acum?"

"Pentru că atunci aveai viitorul în față. Acum eu am doar trecutul în spate."

În ziua aceea am înțeles că îmbătrânirea părinților nu este doar despre schimbările fizice pe care le observi.

Este despre acceptarea unui nou echilibru în relația voastră, despre faptul că iubirea părintească nu dispare odată cu puterea fizică, și despre curajul de a fi copilul care crește suficient încât să devină sprijinul părintelui care se micșorează.

De atunci, fiecare vizită acasă vine cu o observație nouă - cum îl doare spatele când se apleacă, cum uită din ce în ce mai des unde și-a lăsat ochelarii, cum adoarme din ce în ce mai des în fotoliul din fața televizorului. Și cu fiecare observație, învăț să fiu mai atent, mai prezent, mai pregătit să întorc rolurile și să devin eu cel care protejează și ajută.

Pentru că asta înseamnă să crești cu adevărat - să înțelegi că părinții tăi nu sunt eroi invincibili, ci oameni care îmbătrânesc, care au nevoie de tine să le întorci dragostea și grija pe care ți-au dat-o când erai mic și vulnerabil.