Mi-e dor de farmecul cinematografului!

Mi-am ales o meserie care mi-a plăcut din start, aceea de medic. Nu numai meseria în sine m-a atras, ci mai multe lucruri care, aparent, nu au legătură directă cu profesia. Sau poate că da...

• În primul rând îmi plăcea să citesc enorm de mult. Asta mi-a folosit enorm în pregătirea profesională căci cei care activează în domeniul medicinii știu că în acest domeniu cantitatea de informații este enormă și actualizarea lor se face extrem de mult și de rapid. Ca atare trebuie să studiezi extrem de mult, să te informezi citind mii, zeci de mii, sute de mii, milioane de pagini, tone de cărți, atât în timpul pregătirii de bază din timpul facultății cât și ulterior până la ieșirea la pensie și dincolo de ea
• În al doilea rând am descoperit că îmi plăcea să studiez tot ce se poate despre natură și despre oameni. Acesta a fost elementul hotărâtor în alegerea profesiei.

 Am învățat cât se putea în timpul facultății. Dar spre final am realizat că oricât mă dădeam mare și tare când știam ceva mai multe de fapt nu știam mai nimic și trebuia să învăț mereu, din ce în ce mai mult.

De ce povestesc asta? Pentru că acum îmi dau seama că am învățat cu adevărat mult abia după terminarea facultății, când am venit în contact cu viața reală... de medic, cel puțin din punct de vedere profesional. A trebuit să îmi structurez altfel cunoștințele pe care le aveam și să îmi dezvolt cunoștințe și deprinderi noi. Apoi am realizat, la un moment dat, că nu trebuie să renunț la hobby-uri (lectură, muzică, filme, etc, etc, etc), fără de care puteam deveni o persoană cu un puternic handicap mental, căci creierul uman trebuie să fie stimulat să lucreze cu toate regiunile sale și nu specializat doar pe un anumit domeniu, în cazul meu studiul medicinii.

Asta m-a ajutat enorm în ultimul timp, când forțată de schimbarea ritmului de muncă datorită condițiilor epidemico-sanitare, a trebuit oarecum să-mi reinventez viața. Și mi-a prins bine... În primul rând lectura intensă mi-a odihnit creierul, mai precis mi-a pus în repaus zonele suprasolicitate ani de-a rândul și mi-a pus la muncă alte zone cerebrale și a forțat relaționarea dintre ele.

În al doilea rând am redescoperit plăcerea muzicii și a vizionării filmelor. Asta mi-a umplut timpul... și sufletul. Am văzut și revăzut zeci și zeci de filme cu aceeași plăcere cu care le-aș fi urmărit pentru prima dată. Și treptat-treptat mi-am (re)amintit că în copilărie și adolescență și până, inclusiv, în primii ani de facultate, mergeam extrem de des la cinema.

Recent mi-a atras atenția vestea că pe data de 3 decembrie 2021 se lansează în România un film nou: „Ghostbusters Afterlife”/„Vânătorii de fantome: Moștenirea”. Și atunci mi-am pus o întrebare: de ce m-aș duce la premiera filmului? Ce m-ar determina să vreau să văd un film nou, relativ proaspăt ieșit din procesul de producție?

Să încerc să răspund succint. De ce mergeam la cinema înainte?

• De regulă, oricât de mic era orașul în care locuiam la un moment dat, nu avea doar un singur cinematograf. În Roman, unde am crescut, erau 3 cinematografe; le-am frecventat pe toate. Iar în Iași, unde am făcut studiile universitare, erau cinci cinematografe, din care am frecventat patru, mai mult sau mai puțin. Săptămânal, la fiecare dintre ele, rula cel puțin un film; uneori în aceeași perioadă de o săptămână, rulau chiar și două sau mai multe filme, programate la ore diferite sau în zile diferite. Cum canalele de televiziune nu erau (încă!) așa de multe ca acum, implicit oferta de filme nu era atât de mare la televizor, așa că cinematograful ne potolea setea de filme.
• La cinematograf aveam șansa de a vedea, pe lângă filmele mai vechi, cunoscute, unele de cinematecă, și filme relativ noi, în premieră: cel puțin unul în Roman, până la 2-3 simultan în Iași. Era astfel bucuria de a vedea un film nou-nouț, la scurt timp după lansarea sa de pe plan mondial. Bucuria era cu atât mai mare cu cât filmul era premiat la diverse festivaluri de film. Puteai vedea filme variate, filme pentru întreaga familie, filme de acțiune, dramă, comedie, aventură, SF. Puteai vedea filme de artă sau filme cu efecte speciale deosebite. Dacă aflai din timp despre lansarea filmului prin prezentarea unui trailer, curiozitatea era cu atât mai mare; oare filmul era chiar așa de spectaculos?
  
• Să nu uităm că cinematograful în sine era un loc de socializare. Mergeam adesea în grup la același film, petrecând adesea în mod plăcut câteva ore împreună. Chiar dacă nu mergeam în același grup din start, ne întâlneam la ușa cinematografului și cu alți prieteni, rude, cunoștințe. Și ce bucurie era când ni se intersectau privirile...
• Chiar dacă mergeam de una singură, în sala de cinematograf se stabilea o relație aparte între spectatori. În întunericul sălii, respiram împreună, râdeam sau plângeam împreună, se simțea aceeași tensiune sau aceeași relaxare între toți spectatorii aflați în același moment în sală.

 Aș vrea să mai merg într-o sală de cinema, fie că este vorba de o premieră sau de un film de cinematecă tocmai pentru a retrăi toate aceste lucruri.

Articol scris pentru SuperBlog 2021