joi, 9 septembrie 2021

Zi de muncă... cu control!

 Gata cu concediul, deși copiii sunt încă în vacanță. Ca atare am început să umblu prin cabinetele din școli tocmai ca să-mi intru în ritm. Deodată primesc o veste. Neoficial... că oficial... Dar despre secretomania asta voi vorbi mai târziu...Deși aparent nu ar fi nici o logică, o logică există.

În urmă cu câteva zile asistenții medicali au avut de făcut inventarul stocurilor de medicamente și materiale și dotarea fiecărui cabinet medical. Perfect. Ei au gestiunea în primire , eu ar trebui să fac doar aprovizionarea. Ca idee... Și în final să transmită, în scris, toate datele către direcția de asistență socială. Este normal și firesc să existe comunicare între oameni.

De ieri a început să circule prin școli comisia responsabilă cu verificarea inventarului. Pe neanunțatelea. Inteleg că cei vizitați ieri nu au știut, dar se pare că nici unul dintre ei nu au spus mai departe. Și probabil că nu li s-a permis să comunice. Dar sper să mă înșel eu în privința asta.

Sincer vorbind, nu mi se pare normal să nu se comunice, fie și doar în trecere, că primesc vizită în cabinet. Mai ales de la instituția în subordinea căreia lucrez. Doar în condițiile în care se vrea să fiu lăsată să plec acasă din timpul programului liniștită, că vorba aceea tot nu sunt elevi în școală și nu aș avea pentru cine sta. Greșit. Chiar dacă nu sunt elevi în școală, eu nu am de ce chiuli la greu. În această perioadă părinții își mută copiii de la o școală la alta, unii vin, alții pleacă și au nevoie de adeverințe medicale pentru a se înscrie la altă școală. Să fie clar: nu stau la școală ca să dau bine la controale că fac act de prezență, ci stau pentru că efectiv este nevoie de mine pentru diverse activități.

Într-adevăr aflasem. Pe șest... Nu contează de la cine, în fond este de bun simț să mi se spună, chiar dacă șeful meu ierahic nu dorește acest lucru. Sincer vorbind, nu am nimic împotriva controalelor în sine, nu sunt nici pro nici contra. Sunt doar pro-verificare a informațiilor și pro-comunicare.

În fine... Comisia a venit. „Poftiți, vă așteptam. Știam că trebuie să veniți”... „De unde?” a spus una dintre doamne. Am spus un nume... „Tocmai am vorbit pentru o problemă oarecare cu ea...”. „Dar abia am fost azi acolo”, am primit replica. În fine, am aplanat discuția... „În fond mă așteptam să veniți. Poate nu azi, poate nu acum. Puteați veni și mâine, nu contează ziua”. Și am încheiat discuția; într-adevăr persoana de la unul dintre cabinetele vizitate azi tocmai îmi spusese că, in fine, ar putea ajunge echipa de control și săptămâna viitoare.

În fond, cred că, dacă aș fi fost dispusă să continui, aș fi spus și câteva locații in care fuseseră cu o zi înainte. Și aș fi putut da numele asistenților, tocmai vorbisem cu una dintre ele. Deci puteam spune că aș fi știut de ieri, deși secretomania, indirect spus, a funcționat. Uneori mă gândesc că intenționat nu se comunică vizitele tocmai ca să fie făcute inopinat, să nu fim găsiți la locul de muncă și să fim sancționați. Par paranoică, dar reacțiile personalului prin lipsa de comunicare mă poate determina să gândesc așa.

În fine, totul a ieșit ca și cum m-a luat gura pe dinainte și nu am făcut jocul cuiva. Nu este cazul. Și nu aș fi eu primul om care face acest lucru. Dar de ce, de față doar cu mine, tu, colega mea întru suferință, te plângi că nu te pune cineva în temă, iar de față cu persoanele vizitatoare te întreabă de unde știi și de ce, dacă tot ai aflat, nu îi spui și colegei, pentru a o pregăti sufletește?

Ca și concluzie... Lucrez singură în domeniu și în oraș de ani buni. Nimeni nu mă informează, nimeni nu mă pune în temă, nimeni nu-mi dă un sfat de leac și de sămânță. Tot ceea ce am nevoie să aflu trebuie să aflu singură, ba chiar să-i informez și pe ceilalți. Si Dumnezeu mi-e martor că dau informațiile necesare cui pot și ori de câte ori pot. Ca atare măcar, dragii mei, nu mă întrebați pe ton de reproș de unde știu anumite lucruri și de ce nu le-am spus, chipurile, și altora. Vă mulțumesc anticipat!

vineri, 3 septembrie 2021

Competiția începe cu mine!!!

 Am mai povestit cândva despre începuturile mele într-ale blogurilor. Pur și simplu am adoptat strategia maimuței: imitarea. Un amic din lumea virtuală, cu care de fapt nici nu am apucat să mă întâlnesc în viața reală (ah, unde mai ești tu, Puiule?!?), își făcuse blog. Pe platforma pe care activez și eu, acum după atâția ani. L-am citit, am comentat... După un timp de exersat pe blogul lui mi-am făcut și eu primul blog și am și pus prima/primele postări pe el. Nu mi-a luat mai mult timp decât i-a luat lui să ajungă de la servici până acasă. Când i-am arătat isprava, printre altele mi-a spus: „Te-ai mișcat repede!”... Ca apoi, după câtva timp să-mi spună: „Eu sunt un amator, dar pun pariu că tu mă vei întrece cu blogul!”...

Nu știu dacă a avut dreptate sau nu. Am evoluat mult și asta pentru că mi-am dorit mult. Și simt că mai am infinit mai mult de lucru, tocmai pentru că îmi doresc... infinit mai mult. Și în plus pentru că există potențial de creativitate în domeniu.

Tocmai pentru că vreau să progresez în acest domeniu, pentru că vreau să câștig experiență (și nu numai!!!) și pentru multe alte motive m-am înscris în competiții de creație pe blog(uri) de îndată ce am simțit că se poate acest lucru. La competițiile Superblog particip de câțiva ani buni, atât la ediția de primăvară cât și la ediția „mare” de final de an. Este un supermaraton extrem de benefic pentru mine, deși adesea este suprasolicitant și epuizant. Și nu renunț la un astfel de antrenament, chiar dacă înseamnă costuri de timp și energie tocmai pentru că vreau să câștig. Nu competiția în sine, Doamne-ferește!, pentru că nu vreau să salt mai sus de locul doi pentru mulți ani de acum încolo, ci să câștig experiența suficientă pentru a-mi dezvolta cât mai multe dintre blogurile deja existente în „portofoliul” meu de blogger, eventual pentru a crea și dezvolta și alte bloguri mai de nișă , eventual pentru a scrie și mai mult și sub alte forme.

Tocmai de aceea mă aliniez și eu la linia de start pentru noua ediție a competiției. Abia aștept să înceapă... tocmai pentru a-mi da drumul la scris. Mai modest acum, dar din ce în ce mai bine în anii viitori.

joi, 15 iulie 2021

No comment

 Cîțu a comandat suficiente doze cît să vaccineze întreaga populație a Japoniei!


Cu seninătatea și înfumurarea unui adolescent care se comportă după bunul-plac și nu dă socoteală nimănui, Florin Cîțu ne-a anunțat astăzi că România a comandat 120 de milioane de doze de vaccin anti-COVID. Da, 120 de milioane de doze! Aceasta în condițiile în care populația României este cu puțin peste 19 milioane de locuitori - întreaga populație (inclusiv copiii).


Dl. Cîțu ne dă cîte 6 doze, să fie sigur că ajung destule la toată lumea!


De la înălțimea fotoliului de premier, Cîțu ne „lămurește”: în primul rînd, nu au fost achiziționate, ci doar „comandate”, iar, în al doilea rînd, aceste doze ne vor folosi mai mulți ani de acum înainte. În eventualitatea în care cineva s-ar mai fi iluzionat în privința sfîrșitului acestei crize mai mult politice decît sanitare.

Dl. Cîțu ne mai anunță că toate țările au aceeași strategie, după „voia” Comisiei Europene, care a luat în calcul eventuala revînzare sau donație a vaccinului către alte state. Pe scurt, România, prin catastrofalul său guvern, a comandat de 6 ori mai multe doze de vaccin decît populația sa totală, pentru a le pune la păstrare și, eventual, a le oferi gratis cînd se apropie de expirarea valabilității. 

Legat de costuri, Cîțu a explicat cu seninătatea cinică a celui responsabil de enorma datorie publică a României: „Vom vedea care este factura finală atunci cînd le vom plăti. În primul rînd, se face comanda și apoi avem și factura”. Halucinant!


Dle. Cîțu, pentru binele acestui popor, părăsiți cît mai grabnic palatul Victoria! 

Sînteți o rușine și o pată neagră în istoria acestei țări!

miercuri, 30 iunie 2021

Cărţi... Cărţi... Cărţi...

 De mică am avut pasiunea (uneori transformată în manie!) pentru cărți. Se explică prin faptul că era și încă mai este o preocupare relativ ieftină, până la un punct, și extrem de la îndemână.

Problema este că în ultimul timp prețul cărților a început să crească. Problemă până la un punct, căci se pot găsi mijloace pentru a procura cărți la un preț rezonabil: reducerile. Plus că, de ce să nu recunoaștem?, salariile au mai crescut. Și vorba unei colege: strâng, fac economii pentru zile negre, dar nu am cui lăsa averea adunată, cel puțin ipotetic vorbind. Așa că de ce atâtea restricții inutile dincolo de un anumit punct, măcinându-mi sănătatea și nervii, când aș putea să-mi satisfac câteva capricii din când în când?

Într-adevăr, poate exista problema spațiului de depozitare. Dar asta se poate rezolva inteligent. În fond, cât de multe cărți îmi pot cumpăra în așa măsură încât să îmi umplu casa cu totul?

Poate că tata are dreptate în felul său: nu este o idee rezonabilă să cheltuiesc bani aiurea, fără logică. Și totuși într-o anumită privință tind să-l contrazic în privința literaturii. Sunt de acord că lecturile din clasici poate constitui baza unei informări. Dar trebuie să recunosc că în bibliotecă nu am (sau chiar nu mai am) cărți de bază din literatura română și universală și pe care mi le-aș dori. În plus, mi s-a spus că unele cărți ar exista în bibliotecă, dar căutându-le nu le-am găsit. Unele dintre ele îmi amintesc mai vag sau mai clar că au fost, dar fie au fost împrumutate altora și nerestituite, fie făcute cadou din start. Altele există, dar sunt atât de uzate încât mă mir că foile se mai țin una lângă alta, așa că m-ar tenta să le cumpăr din nou într-o ediție mai nouă care s-o înlocuiască pe cea uzată.

Un alt aspect deloc de neglijat: generațiile de acum citesc cu totul altă literatură decât citeam eu în tinerețe. Și tocmai din acest motiv este greu de purtat o conversație pe teme literare cu noile generații atâta vreme cât țin morțiș la literatura pe care o citeam cu decenii în urmă, eu și/sau părinții mei, atâta vreme cât aceste cărți nu mai sunt accesibile tinerei generații și nu li se poate impune lectura lor cu forța numai pentru că nu pot renunța eu la anumite idei.

Mă doare, de asemenea. ideea de a ne impune ideile proprii în fața celuilalt. Mi se pare total nerezonabil ca eu să aduc toți banii în casă dar să nu pot cheltui din ei fără să dau raportul asupra destinației cheltuielilor. Mă doare atunci când mi se spune că iau bani din dulap „ca o hoață” în măsura în care sunt acolo și banii câștigați de mine. Mă doare ideea că mi se reproșează că cumpăr și citesc cărți „imposibil de citit și fără altă valoare decât aceea de maculatură” doar pentru că părinții mei nu sunt obișnuiți cu genul literar respectiv, dar pe care eu le citesc și le înțeleg cu relativă ușurință. De ce mi se întâmplă mie acest lucru?

Și apropo de reducerea costului de achiziție a cărților. Există lichidări de stoc și perioade de reducere, plus reduceri la reducere. Se ajunge la un preț de achiziție absolut simbolic dacă prețul ajunge la 20-25% din prețul inițial. Și chiar dacă reducerea ar fi de 25-30-50% și tot e ceva.

Mai nou am început să aplic o nouă metodă de recuperare a cheltuielilor: metoda de tip cashback, Ideea este următoarea: achiziționezi un produs de pe o platformă sau dintr-un anumit magazin ce aplică metoda respectivă și după aproximativ 45 de zile primești într-un cont bancar pe numele tău o sumă variabilă, ca și procent, de la magazin la magazin, ca și un comision. Plus că dacă promovezi metoda/platforma respectivă și altor persoane, primești comision și pentru comenzile făcute de acele persoane. Și se câștigă pe bune, cu atât mai mult cu cât folosești și promovezi sistemul de tip cashback.

Va fi o idee de viitor? Dumnezeu știe! Vom vedea. Numai că pentru asta trebuie să renunțăm la prejudecăți și rețineri și să trecem la acțiune...

vineri, 11 iunie 2021

Hristos s-a înălțat!

 S-a înălțat Hristos 


S-a înălțat din pământeasca rană

Iertându-ne noianul de păcate,

Să fie viu în cântecul din strană,

Să fie Viață, drumul când străbate 


S-a înălțat din cuiele bătute,

Din spinii înroșiți curgând șiroaie,

Să fie cel ce poate să ajute

Dacă-ai căzut când soarta te-ncovoaie.


S-a înălțat din ceara pâlpâindă,

Din ruga plânsă-a mamelor uitate

Să fie focul gata să aprindă

Iubirea-n locul plin de vanitate 


S-a înălțat din moartea fără vină,

Din dragostea de Tată care plânge,

Să fie-n veac un mugur de Lumină

Când în potir se face trup și sânge 


S-a înălțat lăsând pe giulgiu-o urmă

Și a iscălit în inimi un irmos

- Durerea lumii, vino și o curmă!

În veșnicie S-a înălțat Hristos! 


Violeta Cîmpan

sâmbătă, 5 iunie 2021

De la prieteni

 Gheorghiu-Dej s-a amuzat când a citit in şedinţa Biroului Politic al Partidului “Oda prostilor” de Pribeagu. Râdeau şi Maurer, şi Drăghici, şi Apostol. Numai Iosif Chişinevschi avea o mutră amară. „Mă, tu de ce nu râzi?”, l-a întrebat Dej. „E un duşman al ţării, acest Pribeagu”, a răspuns Chişinevschi. „Mă, ce fel de ovrei eşti, când n-ai pic de umor?”, s-a amuzat Dej. Şi i-a aprobat lui Pribeagu plecarea.



ODA PROSTILOR

Motto:

Cu prostul care n-are şcoală

Te lupţi puţin şi-ai câştigat.

Dar duci o luptă colosală

Cu prostul care are şcoală!


De-ar fi să-i luăm pe toţi la rând,

Şi actualii, dar şi foştii,

Cei mai deştepţi de pe Pământ

Au fost întotdeauna... PROŞTII.

Nu te ruga la ursitoare

Să-ţi facă-n viaţa ta vreun rost,

Mai bine urlă-n gura mare :

"Iubite Doamne, fă-mă... PROST!"


De ce să tragi ca la galeră,

Să-nveţi atâtea fără rost,

De vrei să faci o carieră,

Ajunge numai să fii... PROST.


În lumea asta cu de toate,

Unde se-nvaţă contra cost,

Păcat că nici o facultate

Nu dă şi diploma de... PROST.


Avem impozite cu carul,

Dar înotăm în sărăcie

Si ce buget ar avea statul

Dintr-un impozit pe... PROSTIE...


Ei sunt ca iarba, cu duiumul,

Să nu-i jigneşti, să nu-i împroşti !

O, Doamne, de ne-ar creşte grâul

Cum cresc recoltele de... PROŞTI.


Si-n lumea asta răsturnată,

Unde cei strâmbi sunt cei mai drepţi,

Savanţii noştri mor de foame

Si numai PROŞTII sunt deştepţi.

joi, 29 aprilie 2021

S-a stins din viață profesoara Sorina Danciu

 

S-a stins din viață profesoara Sorina Danciu

Dimensiune text

Unul dintre cei mai îndrăgiți și apreciați dascăli romașcani ai ultimelor decenii, profesoara de limba engleză Sorina Danciu, de la Colegiul Național „Roman-Vodă”, s-a stins din viață prea devreme, la sfârșitul acestei săptămâni, în urma unei lungi suferințe.

Reprezentanții instituției în care a îndrumat pașii în viață ai unor întregi generații de elevi, cărora le-a dedicat întotdeauna mai mult decât activitatea de la catedră, i-au adus un ultim omagiu celei care a fost profesoara Sorina Danciu:

„În toamna anului 1993, în cancelaria Liceului «Roman-Vodă», o tânără cu înfățișare adolescentină, ascunzându-și timiditatea în spatele unui zâmbet, se pregătea să-și înceapă cariera de profesor. Era Sorina Mihaela Danciu. Abia absolvise facultatea, specialitatea limbă și literatură engleză, aflându-se la prima confruntare cu rigorile și frumusețea unei meserii căreia i s-a dedicat cu pasiune, voință și inteligență.

A fost adoptată imediat de elevii claselor unde a predat, considerând-o, în ton cu schimbarea de mentalitate din acei ani, un model, o sursă de inspirație. Sorina era a lor! Și a fost cu adevărat dedicată generațiilor care s-au succedat în timp – profesor, formator, organizator.

I-a învățat frumusețea și subtilitatea limbii engleze, impunând-o ca limbă de conversație și de relaționare, determinându-i să gândească, să-și exprime ideile direct într-o limbă străină.

S-a jucat cu ei la serbările de Crăciun, au colindat împreună, au improvizat scenete și dansuri, au participat la atelierele Arts and Crafts, arătându-le cum poți să te descoperi, să ai încredere în tine și în însușirile tale speciale.

Nu a păstrat nimic pentru ea, dăruind neîncetat celor din jur experiența ei și deschizând noi oportunități, mai ales pentru elevii cenereviști. A încercat mereu să iasă din tipare, să refuze mulțumirea de sine, stagnarea în apele călduțe ale conformismului profesional. Prin urmare, memoria școlii păstrează imagini ale trecerii Sorinei – diriginta primei clase de gimnaziu, excursiile în Anglia, proiectele europene, People To People, Liderii Mileniului III, Centrul Eurasia. Mulți elevi au recunoscut-o drept mentor, prin posibilitățile indicate, prin visurile în care îi îndemna să creadă.

Om al școlii prin structură, găsind în meseria de profesor o mare șansă de a se adresa celorlalți, a căutat să lege orașul de atmosfera educațională, implicând adulții în proiecte caritabile – Balul de Cristal din iarna anului 1999 sau prin conducerea, pentru o perioadă de timp, a Școlii Hoteliere din Roman. Elevilor care veneau la PTP le-a deschis inima, prin activități de voluntariat, către copiii cu cerințe speciale, punți de comunicare afectivă și de înțelegere a nevoilor celuilalt.

Pentru Costin și Nora Sânziana a fost cea mai minunată mamă pe care puteau să o primească – i-a iubit și i-a susținut în mod necondiționat, le-a înțeles destinul și a crezut în copiii ei. Atentă și iubitoare, protejându-i și călindu-i în același timp, arătându-le că se pot sprijini pe ea în orice moment. Erau bucuria ei, sursa de putere, rațiunea de a continua lupta pentru viață.

Cea mai mare provocare a venit în urmă cu câțiva ani, când maladia cea mai necruțătoare a lovit-o fără milă, cu șanse din ce în ce mai mici de scăpare. Chiar și așa, a fost puternică, a crezut că poate prelungi ultima clipă, găsind în familia, în prietenii ei putere și încredere.

A visat ziua în care o va vedea pe Sânziana absolventă, ziua în care va putea să trăiască pentru simpla bucurie a zilei primite în dar, ziua în care poate trăi fericită până la adânci bătrânețe alături de soțul, copiii, de toți cei dragi și apropiați.

N-a fost să fie!

Drumurile pe care le-a făcut în toți anii vieții, zborurile înspre și dinspre casă, s-au redus la cel singur, cel de pe urmă.

În timpul petrecut pe pământ, pentru noi a fost Sorina și așa va rămâne.

Din noaptea zilei de 22 aprilie 2021, va fi Mihaela pentru tatăl ei, Sorina pentru fratele ei și mama lui Petruț.

Zâmbetul care îi lumina figura și o transforma într-o femeie tânără – mereu tânără și frumoasă – rămâne imaginea ei pentru veșnicie.

Drum bun în amintire, Sorina!”

***

  Figuri din vechiul București: Alexandru Bogdan-Pitești, un escroc fermecător, decedat pe 12 mai 1922, la doar 51 de ani... Alexandru Bogda...