$$$

 ERIK CEL ROȘU

Despre Erik cel Roșu, născut în jurul anului 950 sub numele Eiríkr rauði în limba nordică veche (Eirik Raude în norvegiană), sursele medievale spun că era cunoscut pentru temperamentul său violent și pentru conflictele în care intra cu ușurință, o viață marcată de exiluri succesive. Dincolo însă de acest portret deloc măgulitor, rolul său istoric este dificil de minimalizat: fără el, Groenlanda ar fi rămas probabil pentru mult timp în afara orizontului european, iar expansiunea nordică spre vest – care avea să fie continuată de fiul său Leif Eriksson prin expediția ce a ajuns în America de Nord – ar fi fost cel puțin amânată.

Povestea începe în Norvegia, de unde tatăl său, Þorvaldr Ásvaldsson, a fost alungat în jurul anului 960, „din cauza mai multor crime”, așa cum consemnează cronicile vremii. Familia s-a refugiat apoi în Islanda, unde Erik a crescut, s-a căsătorit și a încercat, pentru o vreme, să ducă viața relativ liniștită a unui fermier. În 982, în urma unui conflict cu un vecin care a degenerat într-o confruntare sângeroasă, Erik a fost judecat și condamnat pentru omor la trei ani de exil. În lumea vikingă, o asemenea sentință nu însemna doar pierderea comunității și a protecției legii, ci și nevoia de a-ți găsi un alt loc unde să trăiești. Se știa deja, mai mult din zvonuri și relatări fragmentare, despre existența unui pământ aflat la vest de Islanda, văzut probabil cu ani înainte de alți navigatori nordici, dar niciodată colonizat. Erik a pornit în acea direcție și a ajuns într-un ținut dominat de fiorduri, ghețari și munți abrupți, dar care avea și văi surprinzător de verzi și fertile, în sud.

Odată reîntors în Islanda, Erik a început să le vorbească oamenilor despre noul ținut ca despre un loc cu resurse și pământ bun de folosit, evitând să insiste asupra dificultăților întâlnite. L-a numit Greenland – „Țara Verde” –, un nume ales în mod deliberat pentru a suna atrăgător.

În 985, Erik a pornit din nou spre vest, însă de data aceasta conducând o flotă de 25 de nave care transportau aproximativ 500 de oameni, animale și provizii. Nu toate corăbiile au supraviețuit călătoriei: furtunile și condițiile dure de navigație au făcut ca doar 14 dintre ele să ajungă la destinație, suficiente însă pentru a pune bazele primelor colonii nordice permanente din Groenlanda.

Erik s-a stabilit la Brattahlið, o așezare din sudul insulei (în apropierea localității Qassiarsuk de astăzi), care a devenit principala sa reședință și locul din care își exercita autoritatea asupra coloniei. Alții au mers mai departe, spre nord, punând bazele unor așezări în zona fiordurilor din apropierea actualului Nuuk, capitala Groenlandei de astăzi, iar din aceste nuclee au luat naștere cele două mari zone de colonizare, cunoscute în sursele medievale drept Așezarea de Est și Așezarea de Vest.

Comunitățile au crescut treptat, astfel că pe la începutul secolului al XI-lea trăiau probabil aproximativ 3.000 de oameni, răspândiți pe suprafețele a câteva sute de ferme. Era o societate agricolă complet funcțională, în ciuda unui mediu dificil. Oamenii creșteau animale, cultivau pământul și întrețineau legături comerciale cu Islanda și Norvegia, mai ales prin exportul de fildeș de morsă și de narval, un mamifer marin arctic al cărui dinte spiralat era extrem de prețuit în Europa medievală.

Moștenirea lui Erik nu se oprește însă la Groenlanda. Fiul său, Leif Eriksson, supranumit „Cel Norocos”, este considerat astăzi de majoritatea istoricilor primul european care a ajuns pe țărmurile Americii de Nord, cu aproape cinci secole înaintea lui Columb. În jurul anului 1000, Leif a explorat un teritoriu numit în sursele nordice Vinland, aflat, cel mai probabil, în zona actualei insule Newfoundland, în estul Canadei, o ipoteză susținută astăzi atât de relatările medievale, cât și de descoperiri arheologice precum situl de la L’Anse aux Meadows. Tot el a adus în Groenlanda primii misionari creștini, iar la Brattahlið a fost ridicată o mică biserică, cunoscută astăzi sub numele de Biserica lui Tjodhilde, considerată una dintre primele biserici creștine ridicate de europeni în America de Nord.

Familia lui Erik avea însă și o latură mai întunecată. Fiica sa, Freydís Eiríksdóttir, apare în relatările medievale nordice într-o lumină contradictorie: într-o versiune este descrisă ca o femeie curajoasă, care își salvează tovarășii în timpul unei confruntări cu populații indigene din America de Nord, iar în alta ca o persoană capabilă de acte de o cruzime extremă, inclusiv uciderea cu sânge rece a unor membri ai propriei expediții. Aceste diferențe spun poate mai mult despre felul în care istoria, propaganda și legenda se amestecau în literatura medievală nordică decât despre fapte care pot fi verificate cu certitudine.

Nici sfârșitul lui Erik cel Roșu nu este foarte bine documentat. Unele relatări susțin că ar fi murit în jurul anului 1000, în timpul unei epidemii care a lovit Groenlanda la scurt timp după întoarcerea lui Leif din Vinland. Alte surse sugerează că ar fi trăit câțiva ani în plus. Există și ipoteza, menționată în unele biografii moderne, că moartea sa ar fi fost provocată de complicațiile unei căzături de pe cal. Cert este că dispariția lui a trecut aproape neobservată, în contrast puternic cu amploarea consecințelor pe care le-au avut deciziile sale.

Coloniile vikinge din Groenlanda au supraviețuit aproape cinci sute de ani, apoi au dispărut treptat. Cauzele acestui declin sunt încă discutate de istorici și climatologi: răcirea climei în timpul așa-numitei Mici Ere Glaciare, conflictele cu inuiții (populațiile arctice care trăiau deja în regiune), izolarea economică față de Europa, bolile și prăbușirea comerțului cu fildeș de morsă și narval par să fi contribuit împreună la abandonarea așezărilor.

Erik cel Roșu nu a fost un erou în sens moral și nici un reformator. A fost un om dificil, violent și adesea distructiv pentru cei din jur. Dar a fost și un colonizator decisiv, un personaj care a transformat exilul într-o oportunitate și conflictul într-o extindere a lumii cunoscute. În istoria Atlanticului de Nord, numele lui rămâne legat de începutul unei noi etape a explorării europene, care avea să schimbe pentru totdeauna harta mentală a continentelor.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Erik-the-Red

https://sagadb.org/eiriks_saga_rauda.en

$$$

 ERIK AXEL KARLFELDT

Erik Axel Karlfeldt (născut pe 20 iulie 1864, Folkärna, Suedia - decedat pe 8 aprilie 1931, Stockholm) a fost un poet suedez a cărui poezie, în esență regională, legată de tradiție , a fost extrem de populară și i-a adus Premiul Nobel pentru Literatură postum în 1931; acesta îl refuzase în 1918, cel puțin parțial din cauza poziției sale de secretar al Academiei Suedeze , care acordă premiul.

Legăturile puternice ale lui Karlfeldt cu cultura țărănească din patria sa rurală au rămas o influență dominantă asupra sa toată viața. Țăranii pe care i-a portretizat sunt, așa cum a spus un critic, „în armonie cu natura și anotimpurile”; cultura lor este uneori amenințată de eroticul și anarhicul Pan. Karlfeldt și-a publicat cele mai importante lucrări în șase volume de versuri: Vildmarks- och kärleksvisor (1895; „Cântece de sălbăticie și de dragoste”), Fridolins visor (1898; „Cântecele lui Fridolin”), Fridolins lustgård (1901; „Grădina de plăcere a lui Fridolin”), Flora och Pomona (1906; „Flora și Pomona”), Flora och Bellona (1918; „Flora și Bellona”) și, în final, cu patru ani înainte de moartea sa, Hösthorn (1927; „Cornul toamnei”). Unele dintre poeziile sale au fost publicate în traducere în engleză în Arcadia Borealis: Selected Poems of Erik Axel Karlfeldt (1938). A fost un poet neoromantic îndrăgit, a cărui complexitate artistică ocazională era mai degrabă emoțională decât intelectuală . În timp, chiar și unii dintre admiratorii săi l-au criticat pentru că și-a folosit talentele atât de exclusiv în slujba unei culturi locale pe moarte.

$$$

 S-a întâmplat în 20 februarie1733: La această dată, prin osteneala și priceperea dascălului Petcu Şoanul, de la Braşov, apărea un „Calendar românesc pe 100 de ani", tradus din limba slavonă, prin intermediar rusesc. „Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică“ (Ed. Polirom, 2012) plasează începuturile presei româneşti în Şcheii Braşovului, unde dascălul Petcu Şoanul de la Biserica „Sfântul Nicolae“ tipărea, la 1731, „Calendarul dintâi“, primul almanah din ţara noastră. Unii istorici au fixat începuturile presei româneşti la 1790, prin ziarul „Courrier de Jassy“...Adevărul e că la Brașov a apărut prima publicație românească, cu șase decenii mai devreme decât cea de la Iași!

Putem spune totuşi, că primul periodic apărut in limba româna la noi este „Calendarul”, conceput şi tipărit în anul 1731, de dascălul Petcu Şoanul din Şcheii Braşovului. Petcu Şoanul „dascăl, apoi preot din 14 XII 1735 – 31 V. 1741’’ la Biserica Sf. Nicolae din Şchei, tipăreşte primul număr al Calendarului său la 1733, folosind ca argument foaia de titlu a singurului exemplar al Calendarului păstrat la Academie şi consemnat atât de Bibliografia Românească Veche, cât şi numeroasele studii şi articole. Din cauza interdicţiilor şi presiunilor făcute de autorităţile timpului, calendarele dascălului şcheian au fost interzise şi distruse. Ştim din cronica protopopului şcheian Radu Tempea II (1691-1742) că la „1731 au început a face tipografie Petcu Şoanul, dascălul, lucru care nu văzuse nicăiri şi au tipărit nişte calendare, în care au pus nişte lucruri a zodiilor, cine când se va naşte, cum va fi, care izvod l-au luat de la pop(a) Statie…’’. 

Şoanul Petcu, preot, tipograf şi dascăl, s-a născut in anul 1706, în Braşov si a decedat la 31 mai 1741, în Braşov. A învăţat la şcoala românească din Scheii Braşovului, ajungând el însuşi dascăl înainte de 1731. A fost preot la biserica „Sf. Nicolae” din Schei (dec. 1735).In 1731 pune bazele unui atelier tipografic, în care a tipărit,timp de mai mulţi ani, calendare româneşti, cu o serie de texte astrologice şi o „chronologie”, cu indicarea unor evenimente şi a unor descoperiri importante care au contribuit la progresul omenirii. S-a păstrat numai cel din 1733, cel mai vechi calendar în limba română cunoscut până acum. Din fila de titlu a exemplarului de la Academie aflăm: Calendari, acum întâi rumânesc, alcătuit de pe cel sărbesc, aşezatus-au pe limba rumănească ca întru 100 de ani să slujască, că şi cel slovenesc într-acest chip au fost, fiind de un mare astrolog la Kiev scos de un mare dohtor muscal s-au tălmăcit într-acesta chip precum acum s-au izvodit, şi precum în izvod am aflat, acum în stambă noao s-au dat, în Braşov.1733’’.Cronicarul german Thomas Tartler, şi el contemporan evenimentelor. consemnează evenimentul, dar îl plasează pentru anul 1737 afirmând între altele: „Un preot valah (la 1737 nu mai era dascăl, ci preot la biserică) cu numele Petre, aici, în Şchei, fără nici o îndrumare, a început să facă tipografie şi să taie literele în plumb, însă nu în modul obişnuit, ci foarte scurt, deoarece le-a lipit pe o scândură şi aşa a tipărit Calendar valah, fără ajutorul presei, ci numai cu vălătuc, deşi acesta este un fel anevoios de a tipări şi întârzietor. Totuşi se vede că el este invenţios. El, cel dintâi a tipărit un calendar românesc pe trei coli şi vinde exemplarul cu 60 den(ari).

La anul 1739, acelaşi cronicar Tartler, adaugă: „Preotul valah, despre care s-a vorbit ad annum 1737 mense Augusti ratione (despre) tipografia românească a învăţat să toarne şi litere latine în matriţe, precum arată aici proba. Nu sunt prea acurate, de aceea rămâne la literele româneşti (cu caractere chirilice). Dacă litera ar fi fost acurată, dl. Seuler şi-ar fi primenit toată tipografia sa prin acest preot’’.

Surse:

„Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică“,Ed. Polirom, 2012

http://ziarullumina.ro/ciraci-la-prima-scoala-romaneasca-84787.html

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/B12/pdf/06

https://www.mediafax.ro/cultura-media/centenar-de-la-presa-de-mana-la-reteaua-la-indemana-o-istorie-rapida-a-presei-romanesti-17555827

https://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/petcu-soanul-84604.html

http://uav2020.ro/locuri-trebuiesc-ocolite/prima-scoala-romaneasca/

$$$

 S-a întâmplat în 20 februarie1786: În această zi, a trecut la cele veşnice, în Iaşi, mitropolitul român Gavriil Callimachi. S-a născut în jurul anului 1710 în Câmpulung Moldovenesc, în familia lui Toader Călmașu, primind la botez numele Gheorghe. Numele de familie în forma grecizată, Callimachi, a fost adoptat de fratele său Ioan Teodor, în timpul petrecerii îndelungate la Constantinopol, înainte de a fi ales domn al Moldovei. S-a călugărit de tânăr la Mănăstirea Putna, fiind ucenic al egumenului Antonie, care între anii 1730 – 1739 a păstorit ca mitropolit al Moldovei. 

A ajuns arhidiacon al Patriarhiei ecumenice, iar în aprilie 1745 a fost ales mitropolit al Tesalonicului, unde a păstorit timp de 15 ani. A fost ales mitropolit al Moldovei în 1760, după retragerea din scaun a mitropolitului Iacov I Putneanul, care nu a dorit să dezlege blestemul mare pe care îl pusese asupra dării văcăritului. A păstorit până la moartea sa.Neobișnuit de lungă pentru acea vreme, păstorirea mitropolitului Gavriil a avut loc în timpul în care în Moldova au domnit Ioan Teodor Callimachi (1758-1761), Grigore Callimachi (1761 - 1764), Grigore al III-lea Ghica (1764 - 1767), Grigore Callimachi (1767 - 1769), Constantin Mavrocordat (1769), Grigore al III-lea Ghica (1774 - 1777), Constantin Moruzi (1777 - 1782), Alexandru I Mavrocordat Deliberiu (1782 - 1785) și Alexandru II Mavrocordat Firaris (1785 - 1786). Între anii 1769 - 1774, Moldova s-a aflat sub ocupație rusească, iar în 1775 a pierdut Bucovina, care a fost ocupată de austrieci.

Încă de la venirea sa pe tronul mitropolitan al Moldovei, Gavriil a început construcția unei noi catedrale mitropolitane, cu hramul „Sf. Gheorghe”. În 1763 l-a primit în eparhie pe starețul Paisie Velicicovschi și obștea acestuia, rânduindu-le spre ședere Mănăstirea Dragomirna, iar după 1775, Mănăstirile Secu și Neamț.Mitropolitul Gavriil a avut o atitudine filo-rusă, care însă nu l-a împiedicat a solicita autorităților rusești drepturi pentru păstoriții săi, atunci când constata că prezența acestora pe teritoriul Moldovei nu însemna o eliberare de sub stăpânirea turcească, ci o înlocuire a acesteia.Mitropolitul Gavriil Callimachi a fost un ierarh cult, format la mănăstirea Putna, unde a învăţat carte. Tradiţia culturală a familiei sale a fost reprezentată şi de fratele Ioan Teodor Callimachi, domn erudit, preţuitor al culturii şi al oamenilor învăţaţi.

Până a reveni în Moldova, mitropolitul Gavriil a cunoscut şi mediile culturale de la Constantinopol şi Tesalonic. Ajuns în scaunul vlădicesc al „patriei” natale, el a fost în fruntea tuturor acţiunilor menite să contribuie la dezvoltarea culturii moldave.În 1762 a luat parte la organizarea învăţământului şi a pus la dispoziţia Academiei domnești un teren cumpărat de el lângă mitropolie.Atunci când Grigore Alexandru Ghica a reorganizat în 1776 Academia, l-a pus pe mitropolit în fruntea epitropilor.Gavriil Callimachi a fost un bun cunoscător al mersului învăţământului din Moldova şi a stării şcolilor, aşa cum demonstrează şi corespondenţa cu generalul rus Rumianţev în care ierarhul descrie „starea şi aşezarea şcolilor”. În 1771 mitropolitul i-a cerut sprijinul lui Rumianţev pentru redeschiderea Academiei şi împreună cu Leon Gheucă, episcopul Romanului, a încercat să obţină o limitare a influenţei greceşti în învăţământul din Moldova.

A manifestat o grijă deosebită faţă de tipografia aflată la mitropolie şi a scos pe cheltuiala proprie cărţi de slujbă, pentru luminarea preoţilor şi pentru folosul sufletesc al poporului.Vlădica a încurajat tineri la învăţătură şi i-a promovat în funcţii de încredere, aşa cum a făcut cu Iacov Stamati pe care l-a adus de la Mănăstirea Neamţ la Iași. Mitropolitul Gavriil Callimachi a murit la Mănăstirea Golia din Iași la 20 februarie 1786, fiind înmormântat în partea dreaptă a pridvorului catedralei „Sf. Gheorghe”, ctitoria sa. Pe piatra funerară o inscripție rezumă datele biografiei sale: „Sub această piatră odihnește robul Domnului, fericitul întru pomenire Gavriil Mitropolitul Moldovei, frate după trup răposatului domn Ioan Teodor Calimachi, care de metania sa au fost de la Sfânta Mănăstire Putna și după ce au arhierotisit dintâi în scaunul Mitropoliei Salonicului, în anul 1760 februarie 20, s-au așezat la scaunul Mitropoliei Moldovei unde au arhierotisit 26 ani. Au făcut Biserica Sfântului mare mucenic Gheorghe a Mitropoliei, cu toate cele dinlăuntrul podoabe ale sale. La anul 1786 februarie 20, s-a mutat la veșnicile locașuri pe carele (Dumnezeu) să-l odihnească și împărăției să-l învrednicească” 

Surse:

Scarlat Porcescu, Catedrala mitropolitană din Iași

http://ansamblulmitropolitaniasi.ro/istoric/mitropolitul-gavriil-callimachi-ctitorul-bisericii-sfantul-gheorghe-vechi

http://biserica.org/WhosWho/DTR/C/GavriilCallimachi.html

https://basilica.ro/20-februarie-1786-a-trecut-la-cele-vesnice-mitropolitul-gavriil-callimachi-al-moldovei-1760-1786/

https://www.crestinortodox.ro/stiri/ziarul-lumina/221-ani-la-trecerea-vesnicie-mitropolitului-gavriil-calimachi-78370.html

$$$

 S-a întâmplat în 20 februarie1882: În această zi, a murit Moş Ion Roată, deputat în Adunarea ad–hoc a Moldovei. Povestirea lui Ion Creangă publicată în Convorbiri literare în 1885 a păstrat în memoria colectivă portretul lui Moş Ion Roată, ţăran din Câmpuri, judeţul Vrancea. Moş Ion Roată este un nume asociat de români cu Unirea Principatelor, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi scriitorul Ion Creangă.     

Ţăranul Ion Roată a jucat un rol important în povestea înfăptuirea Unirii sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, fiind ales deputat în divanul Ad-hoc al Moldovei. Inspirat de povestea lui, Ion Creangă l-a făcut personaj în povestirea care îi poartă numele Moş Ion Roată”. Numai că, la acea vreme, Roată nu era „moş”, cel puţin în accepţiunea noastră de astăzi, ci era un bărbat în putere, în vârstă de 50 de ani. Fiind un vrednic gospodar în sat, om cu dreptate şi, se pare, ceva ştiinţă de carte, Ion Roată a fost ales deputat în Adunarea ad-hoc din Moldova, constituită în 1857. A fost prezent la toate şedinţele Adunării, alături de deputaţii boieri, preoţi şi, ca şi el, de reprezentanţi ai clăcaşilor. A fost prezent la toate cele 31 de şedinţe ale Divanului şi a pledat pentru scopurile celor pe care îi reprezenta. 

Mihail Kogălniceanu îl aminteşte pe ţăranul din Putna ca participant la şedinţa Divanului în care s-a votat propunerea pentru Unirea Principatelor: „Şi când, în ziua de 7 octombrie, în a 7 şedinţă, Adunarea ad-hoc a votat…propunerea pentru Unirea Principatelor, prezentată de mine, şi când s-a proclamat ca preşedinte, Ion Roată, deputatul ţăranilor din judeţul Putna a exclamat în gura mare în numele celorlalţi clăcaşi: „Noi nu ştim a ura, dar Dumnezeu ştie a îndura!”.A votat propunerea pentru Unire, ba chiar a făcut mai mult decât atât: a ştiut să reprezinte cu insistenţă interesele clăcaşilor. Astfel, Ion Roată a adus în faţa boierilor o jalbă intitulată Propunerea deputaţilor săteni în care cerea, alături de alţi semnatari, împroprietărirea ţăranilor dependenţi.Aceasta a făcut ca, după închiderea Adunării, Ion Roată să fie persecutat de autorităţi şi hulit de boieri.

A fost considerat „stricător al ordinei publice” şi a fost arestat de Poliţia Iaşi. A fost eliberat „pe chezăşia judeţului şi a locuitorilor din satul Câmpurile”.S-a dispus a fi „îndeaproape supravegheat poliţieneşte ca asupra mişcărilor lui şi a corespondenţilor lor, la întâmplare de cea mai mică agitaţie în contra bunei ordine, va fi arestat”. Eliberarea sa se făcuse cu condiţia să nu se mai implice în activităţile divanului.S-a mutat în alt sat, în Gura Văii. Mihail Kogălniceanu scria despre el, pe când era prim ministru:„Voi cita pe Ioan Roată, deputatul pontaş de la districtul Putna.Acest nenorocit a fost adus la laşi, supus cercetărei, pe urmă închis în grosul prefecturei, redus în sfârşit la sapă de lemn. Când, după îndoita alegere, domnitorul a trecut prin Focşani spre a lua frânele guvernului dinŢara Românească, înălţimea sa a binevroit a primi pre Ioan Roată şi a asculta durerele sale”.

Durerile sale erau cele ale sutelor de mii de ţărani lipsiţi de pămât şi înrobiţi cu totul boierilor. De aceea, în 1864 când s-a aplicat reforma agrară a lui Cuza, Ion Roată a fost cel chemat să împartă loturile ţăranilor în satul lui. Paisprezece ani mai târziu avea să primească, tot la intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, Ordinul Naţional „Steaua României” pentru contribuţia sa la înfăptuirea Unirii. În ciuda importanţei activităţii sale, recunoscute de mai marii ţării, Ion Roată a murit sărac, în satul său natal. Cu doi ani înainte de moartea sa, prefectul de Putna îi scria o scrisoare lui Kogălniceanu în care amintea că Ion Roată a ajuns în sapă de lemn şi are nevoie de ajutor. Ion Roată a murit în 20 februarie 1882, la 76 de ani, fiind înmormântat în Gura Văii. 

Surse:

http://www.radioiasi.ro/stiri/supliment/mos-ion-roata-fiind-taran-nu-avea-ascunzatori-in-sufletul-sau/

http://www.rador.ro/2019/01/24/mos-ion-roata-si-unirea/

http://www.cunoastelumea.ro/un-document-istoric-tulburatior-jalba-lui-mos-ion-roata-din-1857/

https://adevarul.ro/locale/alexandria/cine-fost-fapt-mos-ion-roata-taranul-contribuit-infaptuirea-unirii-principatelor-romane-1_56e2c1885ab6550cb8bd071a/index.html

http://e-povesti.ro/povesti/mos_ion_roata_si_unirea/

https://www.historia.ro/sectiune/timp-liber/articol/o-farama-de-istorie-in-casa-memoriala-ion-roata

$$$

 S-a întâmplat în 20 februarie1915: În această zi, a murit Sir Charles Augustus Hartley, inginer britanic; între anii 1856 şi 1907 a fost şef al Comisiei Europene a Dunării (CED), perioadă în care a lucrat la modernizarea portului românesc Sulina (1858-1861); a fost şi autorul unor grandioase planuri pentru porturile Trieste, Odessa şi Constanţa, precum şi pentru amenajarea unor fluvii (Don, Gange ş.a.); membru de onoare străin al Academiei Române (1907) (n. 1825). Sir Charles A. Hartley, numit „Părintele Dunării”, a fost în perioada 1856 – 1871 inginerul-şef al CED. 

Până la decesul său din 1905, el a fost consultant pe probleme de navigaţie fluvială şi maritimă şi a participat la construirea şi modificarea a numeroase porturi, printre care cele din Constanţa, Varna şi Burgas. Sir Charles A. Hartley a fost iniţiatorul numeroaselor lucrări tehnice din Delta Dunării, care şi-au pus amprenta pe navigaţia fluvială din zonă până în zilele noastre.El este autorul soluţiilor de regularizare a cursului Dunării, prin amenajarea provizorie a părţii maritime a braţului Sulina şi a regularizării întregului braţ Sfântul Gheorghe în vederea utilizării pentru navigaţie. Dacă în cazul braţului Sfântul Gheorghe, costurile uriaşe presupuse de proiect au împiedicat declanşarea lucrărilor, succesul neaşteptat al lucrărilor iniţiale de pe braţul Sulina a dus la continuarea lucrărilor pe întrega sa lungime, nu doar pe porţiunea maritimă. Astfel s-a reuşit deplasarea barei Sulina şi adâncirea şenalului navigabil. Datorită celor câteva zeci de tranşe de lucrări, canalul Sulina, cu o lungime de 101 km şi o lăţime de 130 – 150m, are o adâncime de 11,25 m şi permite trecerea navelor cu un gabarit de până la 12.500 t.

Surse:

https://www.scribd.com/doc/197374496/Sir-Charles-Augustus-Hartley-P%C4%83rintele-Dun%C4%83rii

https://constantaengleza.wordpress.com/sir-charles-augustus-hartley/

https://ziaruldetulcea.ro/160-de-ani-de-la-infiintarea-comisiei-europene-dunarii/#more-19051

https://mistereledunarii.wordpress.com/2011/05/03/sir-charles-hartley-parintele-deltei/

https://mistereledunarii.wordpress.com/2011/05/04/sir-charles-a-hartley-parintele-dunarii-2/

$$$

 S-a întâmplat în 20 februarie1918, 20 febr./5 martie: La această dată, se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România şi Puterile Centrale, pe baza căruia vor începe, la Bucureşti, la 9/22 martie acelaşi an, tratativele în vederea încheierii păcii (după prima conflagraţie mondială). Pacea sau Tratatul de la Buftea a fost un tratat încheiat de România cu Puterile Centrale în urma prăbuşirii frontului rusesc sub presiunea revoluţiei bolşevice din Imperiul Ţarist, în timpul Primului Război Mondial. Pacea a fost semnată în mod forţat de către România, care rămasă singură în faţa Puterilor Centrale, ca urmare a părăsirii luptelor de către armata rusă, nu mai avea şanse reale de a se împotrivi Centralilor prin mijloace militare.

Acest tratat s-a încheiat după o serie de lungi discuţii între reprezentanţii României şi ai Puterilor Centrale, pentru că Regele Ferdinand I dorea evitarea semnării unui astfel de document, pentru a respecta întru totul Tratatul de Alianţă semnat cu Antanta în anul 1916, anul intrării României în Primul Război Mondial. Cu toate că în vara anului 1917 armata română reorganizată şi refăcută câştigase marile victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, prăbuşirea frontului rus a pus-o în imposibilitatea de a se mai apăra în Moldova, astfel încât, împotriva voinţei ei, România a trebuit să semneze Pacea de la Buftea. Tratatul a fost semnat la 20 februarie/5 martie 1918, ora 19, în localitatea Buftea, de lângă Bucureşti, care la acea vreme se afla în teritoriul românesc ocupat de Puterile Centrale. La 20 februarie/5 martie 1918, Constantin Argetoianu, ministrul Justiţiei, a semnat la Buftea, în casa lui Barbu Ştirbei, cu reprezentanţii Puterilor Centrale - Ottokar von Czernin, Richard von Kuhlmann, Talaat-Paşa şi N. Momcilov - prelungirea cu încă 14 zile a armistiţiului între România şi Puterile Centrale şi preliminariile de pace de la Buftea, document diplomatic impus României de Puterile Centrale.        

Prin acest document, Dobrogea era cedată până la Dunăre Puterilor Centrale, care urmau să amenajeze pentru România un drum comercial până la Constanţa la mare; România trebuia să demobilizeze cel puţin opt divizii din armata ei, acest proces urmând să fie realizat în înţelegere cu Mackensen.România era obligată să sprijine trecerea trupelor Puterilor Centrale prin Moldova şi Basarabia spre Odesa. De asemenea, România se obliga să licenţieze pe toţi ofiţerii străini şi să asigure repatrierea ofiţerilor misiunilor militare ale Antantei în cel mai scurt timp posibil, iar articolul final al documentului stipula că tratatul se va aplica imediat, începând de la 5 martie.

Condiţiile acestei păci preliminare erau deosebit de grele pentru România, Germania ţintea petrolul românesc, chiar presa germană scriind la acel moment despre „un control nelimitat'' pe care Germania vroia să îl aibă asupra industriei de petrol a României, conform sursei citate anterior.Pe plan intern, liberalii s-au opus încheierii păcii separate cu Puterile Centrale, drept pentru care, pierzând susţinerea liberalilor, Alexandru Averescu demisionează din fruntea guvernului la 27 februarie/12 martie 1918, iar regele Ferdinand l-a însărcinat cu formarea unui nou guvern pe Alexandru Marghiloman, în speranţa că şeful Partidului Conservator ar putea obţine îmbunătăţiri ale condiţiilor de pace, dată fiind încrederea de care se bucura acesta din partea Austro-Ungariei. Preliminariile păcii semnate la Buftea au fost transformate în tratatul de pace final semnat la 24 aprilie/7 mai 1918, la palatul Cotroceni din București, semnatarii din partea României fiind Alexandru Marghiloman, prim-ministru, Constantin C. Arion, ministru de externe, Mihail N. Burghele, ministru plenipotențiar, Ion N. Papiniu, ministru plenipotențiar. 

Prin tratatul de pace au fost acceptate condiții dure, dintre care se remarcă:

        - România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud (zisă „Cadrilater") și să cedeze o parte a Dobrogei de nord (la sud de linia Rasova-Agigea) Bulgariei, care reanexase deja „Cadrilaterul" în decembrie 1916; restul Dobrogei, deși rămânea în proprietatea nominală a României, urma să fie controlat și ocupat de Germania și Bulgaria până la un tratat ulterior definitiv;

         -România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați;

         - România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere, prin două societăți petroliere; șantierele navale intrau în stăpânirea statului german;

        - dreptul Germaniei și al Austro-Ungariei de control al navigației pe Dunăre etc.

Simultan, dar în afara tratatului, Puterile Centrale acceptau să nu se opună unirii Basarabiei cu România, astfel că, deși învins, regatul ar fi ieșit, oricum, mărit din război.Tratatul a fost ratificat de Parlamentul României (la 15/28 iunie 1918 de Camera Deputaților, iar la 21 iunie/4 iulie 1918 de către Senat), dar nu a fost niciodată promulgat de Regele României, Ferdinand I, dispozițiile sale au intrat în vigoare timp de șase luni. Când Puterile Centrale au început să dea, la rândul lor, în octombrie 1918, semne de epuizare, înțelegerile au fost anulate de guvernul Marghiloman, România reluând ostilitățile împotriva lor, cu sprijinul armatei franceze, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Aceasta a condus la Unirea din decembrie 1918, act istoric prin care toate teritoriile cu populație majoritară românească au intrat în componența României.

Surse:

„România în Relaţiile Internaţionale 1916-1918'' , Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2008. 

Coord.Iulian Oncescu, „'Texte şi Documente privind Istoria Modernă a Românilor 1774-1918'' Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011

https://www.crainou.ro/2018/05/10/100-de-ani-de-la-semnarea-tratatului-de-pace-de-la-buftea/

https://www.istorie-pe-scurt.ro/tratatul-de-la-bucuresti-din-1918-sau-cum-am-pierdut-carpatii-si-am-devenit-robii-germaniei/

https://ro.historylapse.org/semnarea-pacii-cu-puterile-centrale-la-bucuresti

http://ziarullumina.ro/100-de-ani-de-la-semnarea-tratatului-de-pace-de-la-buftea-133257.html