$$$

 ÎNCEPÂND DE ASTĂZI, VOI POSTA CÂTEVA DIN CĂRȚILE PE CARE LE AM ÎN BIBLIOTECA MEA VIRTUALĂ. LE VOI PUBLICA ÎN FRAGMENTE, DEOARECE NU POT SĂ LE TRANSCRIU ÎN ÎNTREGIME.

AGATHA CHRISTIE

ZECE NEGRI MITITEI

Capitolul întâi

I

În colţul unui compartiment de clasa întâi pentru fumători, judecătorul Wargrave, de curând retras din magistratură, urmărea cu interes, pufăind dintr-o ţigară de foi, ştirile politice din ziarul "Times".

Lăsă ziarul şi privi pe fereastră. Treceau prin Somerset. Se uită la ceas — încă două ore de mers.

Revăzu în minte tot ce citise în ziare despre Insula Negrului: o cumpăra¬se mai întâi un milionar american nebun după iahting, care construise pe a-ceastă insuliţă din preajma Devonului o casă modernă şi luxoasă. Cum însă cea de a treia soţie a milionarului american nu suporta marea, casa şi insula fuseseră puse în vânzare. Ziarele publicaseră o vreme ofertele cele mai avan-tajoase. Şi pe urmă, prima informaţie, de data asta exactă: insula a fost cum-părată de un oarecare domn Owen. Şi deodată rubricile de scandal lansară zvonurile: Insula Negrului fusese de fapt cumpărată de Miss Gabrielle Turl, steaua de cinema de la Hollywood, care dorea să stea acolo câteva luni depar¬te de orice publicitate. Revista "Busy bee" sugerase că s-ar putea ca acolo să locuiască familia regală. "Merryweather" aflase că insula urma să găzduiască o tânără pereche în luna de miere — tânărul lord L. cedase, în sfârşit, în faţa lui Cupidon. "Jonas" ştia cu certitudine că fusese cumpărată de Amiralitate pentru efectuarea unor experienţe ultrasecrete.

Categoric, Insula Negrului era un subiect de senzaţie!

Judecătorul Wargrave scoase din buzunar o scrisoare cu un scris foarte greu de descifrat, în care doar unele cuvinte apăreau ici şi colo neaşteptat de clar:

Dragul meu Lawrence... atâţia ani de când n-am mai auzit nimic de dum-neata... trebuie să vii pe Insula Negrului... locul cel mai încântător... atât de mul¬te de discutat... zilele de altădată... plajă însorită... trenul de 12,40 din gara Paddington... eşti aşteptat la Qakbridge... şi corespondenta semna cu o înflo¬ritură A dumitale, Constance Culmington.

Judecătorul Wargrave încercă să-şi amintească data exactă când o văzu¬se pentru ultima oară pe Lady Constance Culmington. Trebuie să fi fost acum şapte — ba nu, opt ani. Lady Constance pleca atunci spre ţărmurile însorite ale Italiei să facă plajă, să fie una cu Natura şi cu contadini-i . Auzise pe urmă că pornise spre Siria, unde-şi propunea de asemenea să facă plajă şi să fie u-na cu Natura şi cu beduinii.

Constance Culmington, gândi, era exact tipul de femeie care să cumpere o insulă şi să se înconjoare de mister. Mulţumit de o asemenea logică, judecă-torul Wargrave începu să moţăie...

Şi în curând adormi.

II

Într-un compartiment de clasa a treia, în care mai erau cinci călători, Ve-ra Claythorne îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. Ce cald e în tren! O să fie frumos la mare! Într-adevăr, a fost un noroc că a găsit slujba asta. În va¬canţă e mult mai greu să obţii un post de secretară — aproape totdeauna e vorba de însoţit un cârd de copii. Nici agenţia nu avea prea mari speranţe.

Când deodată, sosise scrisoarea:

Mi-aţi fost recomandată de Agenţia "Femeile îndemânatice". După câte am înţeles, sunteţi cunoscută personal acolo. Sunt de acord cu salariul pe care-l cereţi şi aştept să vă luaţi postul în primire la 8 august. Trenul cel mai indicat este cel de 12,40 din Paddington; veţi fi aşteptată în gară la Oakbridge. În plic aveţi cinci lire pentru cheltuieli.

Cu multă simpatie,

Una Nancy Owen

Iar sus, în colţ, adresa cu litere de tipar:

Insula Negrului. Sticklehaven, Devon...

Insula Negrului! În ultima vreme ziarele nu vorbiseră decât despre asta! Tot felul de aluzii şi zvonuri fantastice. Deşi cele mai multe erau probabil fal-se. Dar casa fusese fără îndoială construită de un milionar şi se spune că re-prezintă ultima expresie în materie de lux...

Obosită după un semestru istovitor de şcoală, Vera Claythorne îşi spuse: "Nu e nici o afacere să fii profesoară de sport la o şcoală de mâna a treia... Dacă aş putea să găsesc o slujbă la o şcoală mai ca lumea."

Un fior rece îi trecu prin inimă: "La urma urmei, bine că am şi atât. Lu-mea nu-i vede cu ochi buni pe cei care au avut de-a face cu justiţia — chiar dacă n-am fost găsită vinovată."

Fusese chiar felicitată pentru curajul şi prezenţa ei de spirit. Dar, de fapt, la ce te puteai aştepta de la o anchetă? Doamna Hamilton însăşi se pur¬tase mai mult decât amabil — numai Hugo — dar nu voia să se gândească la Hugo.

Deodată, în ciuda căldurii din compartiment, începu să tremure: mai bi-ne nu s-ar fi dus la mare! O imagine clară îi apăru în minte. Capul lui Cyril, săltând în sus şi în jos, plutind spre stâncă... sus — jos, sus — jos... Şi ea în-săşi, înotând spre el cu mişcări uşoare, experimentate — tăindu-şi drum prin apă, dar fiind, vai, sigură că nu va mai ajunge la timp...

Marea — albastrul ei cald, adânc — dimineţile pe nisip — Hugo — Hugo care i-a spus că o iubeşte...

Nu trebuie să se gândească la Hugo...

Deschise ochii şi privi încruntată la bărbatul care şedea în faţa ei. Înalt, cu faţa arămie, cu ochii de culoare deschisă, foarte apropiaţi, cu o gură aro-gantă, aproape crudă.

Îşi spuse în gând: "Cred că a călătorit mult şi fac prinsoare că a văzut destule lucruri interesante."

III

O singură privire spre tânăra din faţa lui şi ochii ageri ai lui Philip Lom-bard au înţeles dintr-o dată cu cine are de-a face:

"Destul de atrăgătoare — păcat că are un aer pedagogic... Pare să aibă sânge rece, îmi închipui, nu cedează uşor în dragoste sau luptă."

Parcă l-ar fi tentat să intre în vorbă cu ea...

Se încruntă. La naiba cu asemenea gânduri!... Are treabă acum şi min¬tea trebuie să-i fie acolo.

În fond, despre ce era vorba?

Evreul acela mititel fusese al dracului de misterios:

— Eşti liber să accepţi sau nu, căpitane Lombard.

La care Lombard, pe un ton indiferent răspunsese:

— O sută de guinee, zici?

Ca şi cum o sută de guinee ar fi fost pentru el o nimica toată. O sută de guinee! Când nu mai avea o leţcaie!

Îşi dădea seama totuşi că evreul cel mititel nu fusese păcălit — asta e ne-norocirea cu evreii, nu pot fi înşelaţi în materie de bani — se pricep!

Reluase pe acelaşi ton indiferent:

— Şi nu-mi poţi da nici o informaţie?

Domnul Isaac Morris îşi scuturase cu hotărâre capul chel:

— Nu, căpitane Lombard, asta-i tot. Clientul meu m-a lăsat să-nţeleg că te bucuri de reputaţia unui om care ştie să se descurce. Sarcina mea e să-ţi înmânez o sută de guinee, iar dumneata trebuie să ajungi la Sticklehaven, Devon. În gara cea mai apropiată, Oakbridge, te aşteaptă o maşină care te va duce la Sticklehaven, iar de acolo o barcă cu motor te va transporta pe Insula Negrului, unde vei rămâne la dispoziţia clientului meu.

— Pentru câtă vreme?

— Nu mai mult de o săptămână.

Căpitanul Lombard îşi mângâiase mustaţa. Apoi, aruncându-i celuilalt o privire pătrunzătoare:

— Înţelegi, cred, că nu mă pot angaja la ceva ilegal.

Buzele groase, semite ale domnului Morris schiţaseră un zâmbet aproa¬pe imperceptibil în timp ce răspundea grav:

— Dacă ţi se va propune ceva ilegal, vei fi bineînţeles liber să te retragi.

Blestemata creatură zâmbise mieros, ca şi cum ar fi ştiut bine că în tre-cutul lui Lombard legalitatea nu constituise totdeauna o însuşire sine qua non...

Lombard rânji.

La naiba, fusese gata, gata s-o păţească de câteva ori! Dar întotdeauna a scăpat cu faţa curată. De fapt, rareori a dat înapoi în faţa unei încercări. Da, da, rareori...

Presimţea că o să se distreze bine pe Insula Negrului...

IV

Într-un compartiment pentru nefumători, domnişoara Emily Brent stă-tea, ca de obicei, foarte ţeapănă. Avea 65 de ani şi nu-i plăcea să trândăveas¬că. Tatăl său, colonel de şcoală veche, fusese foarte pedant în ce priveşte ţi¬nu¬ta.

E o ruşine cât de neglijenţi sunt tinerii de azi în ţinută, ca şi în toate ce-lelalte...

Învăluită într-o aureolă de virtute şi principii de neclintit, domnişoara Brent reuşise să învingă căldura şi lipsa de confort a compartimentului aglo-merat de clasa a treia.

În ziua de azi se face atâta caz pentru orice! Oamenii nu-şi mai scot un dinte fără injecţii, iau doctorii pentru dormit, preferă scaune comode şi perne moi, fetele nu mai ştiu ce-i aia o rochie decentă, iar vara umblă aproape goale pe plajă.

Domnişoara Brent strânse din buze: unii oameni erau chiar o adevărată pacoste.

Îşi aminti de vacanţa din vara trecută! Anul ăsta va fi ceva cu totul deo-sebit. Insula Negrului...

Revăzu în minte scrisoarea pe care o citise de mai multe ori:

Dragă domnişoară Brent,

Sper că îţi aminteşti de mine. Am fost împreună la Pensiunea "Belhaven" acum câţiva ani, prin luna august şi, după cât se pare, aveam în multe privinţe aceleaşi gusturi.

Am deschis şi eu o pensiune pe o insulă de lângă coasta Devonului. Cred că pentru asta e de ajuns o mâncare bună şi o gazdă primitoare, puţin demoda¬tă. Nu vei găsi aici femei despuiate, iar patefoanele nu vor urla până la miezul nopţii. Aş fi foarte bucuroasă dacă ai accepta să-ţi petreci vacanţa de vară pe Insula Negrului. N-o să te coste nimic; trebuie să le consideri invitata mea. Pe la începutul lunii august îţi convine? Pe data de 8, eventual.

Cu multă simpatie,

U.N.O.

Cine iscălea? Semnătura era destul de greu de descifrat. Şi Emily Brent se gândeşte nervoasă: "Sunt atâtea persoane cărora nu le poţi descifra sem-nătura."

Îşi reaminti de oamenii pe care îi cunoscuse la "Belhaven". Se dusese a-colo două veri la rând. Să fi fost oare femeia aceea drăguţă, cam în vârstă, domnişoara, domnişoara... cum o chema? Tatăl ei fusese preot. Şi mai era o doamnă Olten, Ormen, nu — era precis Oliver! Da. Oliver!

Insula Negrului! Parcă scrisese ceva în ziare despre Insula Negrului — ceva despre o stea de cinema, sau despre un milionar american?

Sigur că astfel de locuri sunt adesea foarte ieftine — insulele nu convin oricui. Ideea li se pare romantică, dar când ajung să locuiască acolo îşi dau seama de inconveniente şi apoi sunt chiar destul de bucuroşi să vândă.

"În orice caz, vacanţa asta n-o să mă coste nimic", îşi spuse Emily Brent.

Era ceva, dacă te gândeai la venitul ei atât de redus şi la atâtea dividen¬de neachitate. Numai dacă şi-ar putea aminti ceva despre doamna — sau domnişoara Oliver!

V

Generalul Macarthur privea pe fereastra vagonului. Tocmai intrau în E-xeter şi aici trebuia să schimbe trenul. Afurisitele astea de personale de pe liniile secundare! Şi era tare întortocheat drumul până la Insula Negrului.

Nu prea ştia bine cine e acest individ Owen — un prieten de-al lui Spoof Leggard, pare-se, şi de-al lui Johnnie Dyer. Vin şi câţiva dintre vechii amici — am mai vorbi despre vremurile de altădată.

Sigur că i-ar place şi lui să stea de vorbă despre zilele de altădată. În ul¬ti-ma vreme avusese impresia că oamenii se cam feresc de el. Şi toate acestea — din cauza zvonului acela nenorocit. Doamne, tare greu a fost — sunt a¬proa¬pe treizeci de ani de atunci! Bănuia că Armitage era cel care scăpase o vorbă. Afurisită javră! Ce ştia el despre asta? Ei, gata, nu e bine să te gân¬deşti prea mult la astfel de lucruri. Începi să ai închipuiri, ţi se pare că oame¬nii se uită chiorâş la tine.

Şi acum, povestea asta cu Insula Negrului. Era curios s-o vadă. Se vor-beşte atâta despre ea. Părea adevărată ştirea că Amiralitatea, ori Ministerul de Război, ori cel al Aerului pusese mâna pe ea...

Casa fusese construită într-adevăr de tânărul Elmer Robson, milionarul american. Se spune că l-a costat mii de dolari. Tot ce-şi poate imagina un mu-ritor în materie de lux...

Gara Exeter! Încă o oră de aşteptare! Şi el nu avea nici un chef să aş¬tepte. Voia să meargă mai departe...

VI

Doctorul Armstrong îşi conducea Morrisul prin câmpia Salisbury. Era tare obosit... Succesul se plăteşte uneori scump. Îşi amintea de zilele acelea de demult când stătea în cabinetul lui din strada Harley, corect îmbrăcat, în-conjurat de cele mai moderne aparate, de mobilierul cel mai luxos şi aştepta, aştepta zile întregi şi pustii întâmplarea care să-i aducă succesul sau eşe¬cul...

Şi i-a adus succesul! A avut noroc! Noroc şi, fireşte, îndemânare. Îşi cu-noştea bine meseria — dar nu-i destul ca să ai succes. Trebuie să ai şi noroc. Şi a avut! Un diagnostic bine pus, câteva paciente recunoscătoare — femei cu bani şi poziţie socială — şi i s-a dus vestea. "Ar trebui să încerci la Arm¬strong, e destul de tânăr, dar grozav de deştept. Pam a fost ani de zile pe la tot felul de doctori şi numai el a găsit imediat ce are."

Şi bulgărele începuse să se rostogolească.

Acum, nu mai încăpea nici o îndoială — doctorul Armstrong era cineva. Nu avea o clipă liberă. Se odihnea puţin. Aşa că, în această dimineaţă de au-gust, era bucuros că pleacă din Londra să stea câteva zile pe o insulă de lân¬gă coasta Devonului, chiar dacă nu era vorba de o vacanţă adevărată.

Scrisoarea pe care o primise era destul de vagă, dar nu şi cecul alăturat. Un onorariu fantastic. Aceşti Oweni par să se scalde în bani. Era vorba, după cât se pare, de o mică neplăcere... un soţ îngrijorat din pricina sănătăţii so¬ţi-ei... dorea un control fără s-o alarmeze. Soţia nici nu voia să audă de doctori. Nervii...

Nervii! Doctorul înălţă din sprâncene. Femeile astea cu nervii lor! Dar, la urma urmei, afacerile mergeau bine. Jumătate dintre femeile care veneau să fie consultate nu sufereau decât de plictiseală, dar n-avea rost să le-o spună. Şi de obicei, se putea găsi ceva.

"O stare puţin neobişnuită a (aici venea un cuvânt lung), nimic grav, dar trebuie să vă îngrijiţi. Un tratament simplu."

În fond, dacă stai să te gândeşti bine, orice vindecare are la bază mai a¬les credinţa. Iar el avea un fel de a fi care inspira speranţă şi încredere.

Noroc că reuşise să-şi revină la timp după afacerea aceea de acum zece... ba nu, cincisprezece ani. A fost la un pas de prăbuşire. Dar şocul l-a făcut să se trezească. A renunţat definitiv la băutură. La naiba, a fost totuşi la un pas de prăbuşire!

Cu un claxon asurzitor, un enorm automobil Super Sports Dalmain zvâc¬ni pe lângă el cu 80 de mile pe oră. Doctorul Armstrong fu cât pe-aci să intre în gard. Iarăşi unul dintre tinerii ăştia zăpăciţi care străbat ţara în lung şi-n lat. Îi detesta — încă o dată scăpase ca prin urechile acului.

Nebun afurisit!