$$$

 EFECTUL COANDĂ

Ceea ce a intrat in istoria tehnicii sub denumirea de „efectul Coanda” este un fenomen descoperit in anul 1934, si de la care putem considera ca incepe o disciplina noua in fizica: mecanica fluidelor. Inventia brevetata atunci s-a numit „Procedeu si dispozitiv pentru devierea unui fluid intr-un alt fluid”, iar procedeul in sine are numeroase aplicatii, sesizate mai intai de inventatorul insusi, apoi de altii care s-au lasat tentati sa mediteze asupra foloaselor lui practice. Dezvoltarea aviatiei moderne n-ar fi fost posibila fara studiul sau meticulos, cata vreme avioanele nu se pot lipsi de aripi, iar aerul despicat de acestea reactioneaza conform regulilor stabilite in mecanica fluidelor.

Dar Henri Coanda, ca savant si explorator al unor solutii tehnice originale, nu numai prin aceasta descoperire si-a marcat secolul. Aparitia in lume a primului avion turbopropulsor se leaga tot de numele lui. Si nu inventia in sine ar fi de mirare, ci, mai degraba, data la care a fost prezentata public si supusa zborului de incercare: 1910. Este aproape de necrezut faptul ca in chiar deceniul cand Wilbur si Orville Wright isi pilotau pentru prima oara planorul echipat cu un motor cu explozie, iar Traian Vuia se ridica de la sol cu automobilul sau inaripat, aviatia aceasta de pionierat avea sa atace si zborul cu reactie: o „fictiune” chemata de geniul lui Coanda sa se materializeze cu trei decenii inaintea momentului sau de veritabila actualitate. Abia in anii 1939-1941, englezul Whittle, italienii Bompini si Caproni, germanul Heinkel au reluat ideea lui Coanda, construind sistematic avioane bazate pe o forta reactiva.

Istoria primului zbor turbopropulsat din lume este povestita cu insufletire de insusi protagonistul sau. Avionul „Coanda 1910” a fost expus la Salonul International de Aeronautica de la Paris, starnind curiozitatea publicului vizitator si interesul specialistilor. Tentatia aventurii aviatice era insa prea mare pentru ca avionul-minune sa ramana doar un exponat de salon. Coanda l-a transportat in vecinatatea Parisului, la Issy-les-Moulineux, pe un teren considerat de inventator potrivit unor eperimente practice. Ca multe alte realizari importante din istoria stiintei, am putea spune ca si zborul turbopropulsat s-a realizat oarecum pe neasteptate, luandu-l prin surprindere pana si pe autorul lui. Instalat cu emotie previzibila in libelula sa biplana, Henri Coanda intentiona sa faca un simplu rulaj pe pista improvizata. Nu era pilot si – cum va marturisi ulterior – tensiunea evenimentului il incarcase cu o nervozitate care l-a si impiedicat, de altfel, sa sesizeze unele momente importante ale zborului sau. Cu fuselajul lins de flacarile jeturilor propulsoare, s-a trezit pur si simplu in aer, purtat in viteza spre fortificatiile militare ale Parisului. Incercand sa evite coliziunea catastrofala, aparatul s-a prabusit si a luat foc, dar proba zborului cu reactie era deja facuta.

Pana sa vina cu adevarat vremea unor asemenea aeroplane revolutionare, Coanda s-a implicat in perfectionarea aparatelor deja existente. La Reims, in Franta, il gasim lucrand la primul avion bimotor din lume. La Uzinele Bristol din Anglia, construieste mai multe tipuri de avioane cunoscute sub denumirea de „Bristol-Coanda”, dintre care unele au fost importate in preajma primului razboi mondial si de statul roman. Dintre cele peste 250 de inventii brevetate de Coanda, o mare parte se refera la domeniul aviatic, avand aplicatii menite sa imbunatateasca structura si portanta aripilor, interactiunea acestora la biplane, sau calitatile de lupta ale aparatelor. Inginerul roman este, intre altele, si inventatorul tunului fara recul care, montat pe avioane, nu le suprasolicita structura in timpul tragerii. A mai nascocit aparate de ochire pentru aviatia militara, dar si dispozitive mai putin sofisticate, practice, precum cisternele de beton pentru transportul pe calea ferata, diverse elemente necesare caselor prefabricate, pana si o instalatie solara folosita la desalinizarea apei de mare.

In fine, ajungem si la farfuria zburatoare, pe care Henri Coanda a brevetat-o succesiv in Franta, intre anii 1932 si 1935, sub numele de „aerodina lenticulara”. Evident, in cazul acestui foarte terestru disc zburator nu vom mai vorbi de OZN-uri si de enigmaticele civilizatii galactice care le manipuleaza in romanele SF, ci de niste noi tehnici de zbor. Ele se bazeaza pe efectul fizic ce poarta numele savantului nostru si care, cum s-a dovedit experimental, poate avea variate si pretioase intrebuintari practice. Desenul aparatului, calculele matematice si de natura aerodinamica folosite de inventator converg spre principiul de functionare al unui vehicul capabil sa se mentina in aer fara a avea componente in miscare fata de mediul unde urmeaza sa se deplaseze. Dupa trei decenii de „tranta” cu problemele tehnice ridicate de perfectionarea inventiei, aerodina va fi brevetata din nou, tot in Franta, in 1958. In socotelile autorului, avionul discoidal atingea o viteza ascensionala de 1.000 de metri in mai putin de 30 de secunde si putea efectua modificari bruste ale directiei de zbor, in functie de manevrele ajutajelor interioare ce absorb aerul de pe partea dorsala a aparatului, evacuandu-l cu viteza spre sol.

Henri Coanda are, in istoria aviatiei mondiale, o pozitie paradoxala: pionier al zborurilor cu vehicule mai grele decat aerul, el este si un anticipator de solutii prin care domeniul tinde sa-si depaseasca secolul. Supersonicele englezesti Harrier stapanesc deja decolarea si aterizarea verticala, insa principiul aerodinei lenticulare pare sa promita mult mai mult. Si totusi, aerodinele plutesc inca degajat in legenda. Odata iesite de sub pulpana miturilor populare de felul aparitiilor OZN, ele sunt asimilate experimentelor secrete realizate fie de americani, fie de rusi. O legenda spune ca macheta adusa de Coanda in casa-muzeu deschisa cu acordul autoritatilor comuniste de la Bucuresti a disparut chiar a doua zi dupa inaugurare, transferata pe ascuns de catre Securitate la Moscova. Despre aerodina ruseasca experimentata in secret la Centrul Aeronautic de la Saratov aflam ca avea o anvergura de 36 de metri si putea transporta o incarcatura utila de 40 de tone la zece mii de metri inaltime. Daca lucrurile stau asa, inseamna ca efectul Coanda se rasfrange din plin si asupra mileniului trei.

$$$

 ELENA LEUȘTEANU

S-a întâmplat în 16 august 2008: În această zi, a murit Elena Leuşteanu – Teodorescu, fostă gimnastă, cunoscută pentru cucerirea a trei medalii – toate de bronz – la Jocurile Olimpice de la Melbourne (1956) şi Roma (1960); de asemenea, este prima sportivă care a adus gimnasticii româneşti o medalie de la Jocurile Olimpice, medalie obţinută la Melbourne (n. 1935, la Cernăuţi, astăzi în Ucraina). Mulţi cred că succesele mari ale României au început cu Nadia. În realitate, cea care a urcat pentru prima oară pe podiumul olimpic a fost Elena Leuştean, braşoveanca deschizînd astfel drumul glorios al gimnasticii româneşti, cu 20 de ani înaintea Nadiei. Se cunosc relativ puţine lucruri despre Elena, dar românii nu au uitat-o. Cele trei medalii olimpice stau mărturie despre performanţa incredibilă a acelei domnişoare de 21 de ani, care, în 1956, a adus bronzul la sol pentru o ţară fără tradiţie olimpică în această ramură sportivă.

Până la Olimpiada de la Melbourne din 1956, nu ne puteam lăuda cu nicio medalie olimpică la gimnastică. Totul s-a schimbat odată cu Elena Leuştean, care a cucerit bronzul la sol. După această victorie neaşteptată, cele şase fete din lotul României au prins curaj şi, în final, echipa noastră a urcat pe locul III, după URSS şi Ungaria.SUA au terminat atunci pe locul 9. Fratele cel mare al gimnastei, Nicolai Leuştean, povestea cât de plin de surprize a fost drumul ei spre performanţă. Elena s-a născut în 1935 la Cernăuţi, într-o familie cu şapte copii. A copilărit cu cai şi vaci în bătătură, s-a căţărat prin copaci şi a alergat prin grădini. „Am fugit când a venit frontul la Cernăuţi, numai cu un geamantan la noi. După ce am plecat din gară, m-am uitat în urma trenului şi am văzut podul cum sare în aer. Am coborât direct la Braşov. Când am ieşit din gară, ne-am speriat, am crezut că se prăvale Tâmpa pe noi, aşa mare ni se părea“, povestea Nicolai, care avea pe atunci 15 ani, iar Elena doar opt. Le-a fost greu la început. Au găsit o casă părăsită, suficient de mare cât să-i încapă pe toţi.Mobilă au avut mai târziu, după ce tatăl lor s-a angajat ca felcer.După terminarea războiului au locuit pe strada Dragoş Vodă.Elena era elevă la şcoala primară şi deja era bună la sporturi de tot felul. Când a venit vremea să dea la liceu, familia n-a fost de acord, se stabilise că Elena va fi croitoreasă.Dar soarta Elenei avea să fie legată de sport. Profesorii deja o remarcaseră şi au insistat să meargă la liceul sportiv.Era bună la atletism. Elena promitea să devină o mare atletă, a obţinut titlul de campioană naţională de junioare la triatlon. La SMTCF Braşov, juca şi handbal. În 1953, a făcut parte din lotul naţional, obţinând 5,14 m la lungime şi 1,43 m la înălţime.

Când s-a format echipa de gimnastică feminină la Braşov, a fost selectată şi Elena.„Era bătaie pe ea, fiindcă era bună în două sporturi. Gimnastica o dorea, atletismul n-o lăsa. Până la urmă, a ales gimnastica. Învăţa repede, era făcută pentru acest sport. Avea şi o fire docilă şi foarte disciplinată“, spune fratele campioanei. În 1951, a fost selecţionată în lotul naţional, iar în perioada 1953-1964, a câştigat şapte titluri de campioană naţională absolută şi nouă medalii pe aparate. Avea 17 ani când şi-a fracturat coloana. „Erau în cantonament în Poiană cînd a izbucnit incendiul în vila în care erau cazate. Ildiko şi Berta au sărit în păturile pe care le ţineau pompierii, dar Elena a aterizat pe un morman de zăpadă, de la etajul trei. Nu a pățit nimic. Ulterior chiar a fugit din spital. După un timp, a observat că are dureri de coloană şi s-a întors. O aşchie de os îi intrase în măduvă. A stat în ghips până la gât câteva luni, dar s-a refăcut foarte bine“, povestea Nicolai, fratele ei.

Primul concurs internaţional la care a participat a fost Festivalul Mondial al Tineretului din 1951, unde s-a clasat pe locul 5, cu echipa.Între 1954 şi 1964, a concurat la două campionate mondiale, două campionate europene şi trei jocuri olimpice. La lotul naţional s-a pregătit cu antrenori legendari: Maria Simionescu, Petre Dungaciu şi Caius Jianu. La Campionatul Mondial de la Roma, din 1954, echipa României s-a clasat pe locul 4, iar Elena a ocupat locul 5 la individual compus şi 6 la bârnă. Din medalie în medalie, Elena a ajuns şi la Olimpiada de la Melbourne, din 1956.Tânăra de 21 de ani a condus echipa, compusă din Georgeta Hurmuzachi, Sonia Iovan, Elena Mărgărit, Elena Săcălici şi Emilia Vătăşoiu, către cea mai valoroasă medalie de până atunci a gimnasticii româneşti: bronz la concursul pe echipe.Pe vremea aceea, echipa evolua într-un exerciţiu grup. Prezenţa româncelor a fost atât de impresionantă încât Ducele de Edinburgh, soţul reginei Angliei, prezent în sală, a cerut bis. Organizatorii l-au acordat şi, ca să nu se supere nimeni, l-au făcut şi celelalte echipe medaliate.

Elena a fost foarte aproape de podium la individual compus, clasându-se, în final, pe locul al patrulea. După două locuri şase obţinute în finala de la sărituri şi în cea de la bârnă, Elena Leuştean avea să facă istorie pentru România, cucerind prima medalie olimpică individuală: bronz la sol. Din acest moment, România a dovedit că are şi ea un cuvînt greu de spus în gimnastică. După Melbourne, a cucerit trei medalii de argint, la individual compus, sol şi paralale, la singura mare competiţie de gimnastică artistică organizată vreodată în România, Campionatul European de la Bucureşti, din 1957.La ediţia CM din 1958 (Moscova), Elena a cucerit cu echipa medalia de bronz (prima medalie a gimnasticii româneşti la un campionat mondial) şi locul 6 la sărituri. Salba de medalii individuale ale Elenei s-a îmbogăţit la Europenele din 1959 din Cracovia, cu două de argint, la individual-compus şi paralele.La J.O. de la Roma, în 1960, Elena şi-a adăugat o nouă medalie în palmares, un bronz cu echipa Republicii Populare Române. Un an mai târziu, Campionatul European de la Leipzig i-a adus un loc 5 la sol, un loc 4 la paralele şi un loc 6 la individual-compus.

Elena Leuştean este una dintre puţinii gimnaşti români care au participat la trei olimpiade. Se pot lăuda cu asemenea longevitate şi Dan Grecu şi Marian Drăgulescu.Însă la ultima, în 1964, la Tokyo, România a terminat pe locul 6, iar Elena a ocupat la bârnă doar locul 11. Nu era însă sfârşitul carierei ei, cu toate că a fost ultima mare competiţie la care a concurat. Avea 29 de ani, un copil de doi ani şi purta un nou nume, Elena Popescu. La gâtul ei atârnau 3 medalii olimpice de bronz, o medalie mondială de bronz şi 5 medalii europene de argint. Şi-a continuat viaţa ca om simplu. La un moment dat, i s-a acordat titlul de Maestră şi Maestră Emerită a sportului, iar în anul 2000, i s-a conferit Crucea Naţională „Serviciul Credincios“, clasa a III-a. Profesoară de educaţie fizică, cu specializarea gimnastică sportivă, absolventă a ICF din Bucureşti, promoţia 1957, Elena a fost încadrată ca asistent universitar la Catedra de gimnastică a ICF până în 1959, când s-a transferat la Catedra de educaţie fizică a Institutului de Construcţii Bucureşti, unde, în 1974, a devenit şef de lucrări.De aici a şi ieşit la pensie. În decembrie 2007, însă, a aflat că are cancer. Boala a evoluat rapid, a mai apucat însă să fie omagiată la Gala organizată cu prilejul aniversării a 100 de ani de activitate a Federaţiei Române de Gimnastică.

În viaţa Elenei Leuştean au fost doi bărbaţi, care i-au devenit şi soţi: Victor Teodorescu, campion la pentatlon, şi Popescu, funcţionar la Ambasada României în Austria. Elena era o fire blândă şi împăciuitoare. Numai cu Bela Karoly nu s-a prea înţeles.„A avut o discuţie profesională cu Bela şi Elena i-a spus că face dresaj cu fetele, nu antrenament. Îi reproşa că e prea dur. Dar uite că soră-mea n-a avut dreptate. Cu disciplină, gimnastele au ajuns departe“, crede Nicolai. Prima medaliată olimpic a României s-a stins din viaţă pe 16 august 2008. Dorinţa ei a fost să fie incinerată.

Surse:

http://jurnaluldedrajna.ro/elena-leusteanu-gimnasta…/

https://fangymnastics.com/2008/11/15/elena-leusteanu-–-prima-doamna-a-gimnasticii-romanesti/

https://www.olympic.org/elena-leusteanu-popescu-teodorescu

http://www.monitorulexpres.ro/?mod=monitorulexpres…

$$$

 ELENA VĂCĂRESCU

„Ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului românesc” (Elena Văcărescu)

Nu greșim cu nimic, dacă spunem că nobila urmașă a Văcăreștilor are cel mai mare merit în promovarea literaturi - română și franceză nu doar în cele două spații romanice, dar în literatura universală - în ansamblul ei.

Elena Văcărescu este cunoscută atât prin calitatea de scriitor dar și prin cea a unui diplomat de succes. A fost membră a Academiei Române și laureată a Premiului Academiei Franceze.

Dovedind un mare caracter, ea s-a autoexilat în Hexagon, în momentul în care Regele Carol I a dezavuat logodna ei cu viitorul rege Ferdinand al României, cel denumit după Primul Război Mondial - Întregitorul.

Elena Văcărescu s-a născut la 21 septembrie/3 octombrie 1864, la Bucureşti, fiind fiica diplomatului Ioan Văcărescu, şi a Eufrosinei Fălcoianu. Era înrudită cu neamuri nobiliare precum Cantacuzino şi Rosetti, fiind descendentă, pe linie paternă, din renumita familie a Văcăreştilor. Iancu Văcărescu a fost bunicul ei. Elocvent este fragmentul în care Elena a evocat cu multă dragoste anii copilăriei: „În casa bunicilor, unde am locuit, se ducea o existentă patriarhală tihnită si, după obiceiul timpului, puternic disputată între datinile Orientului si acea sete de Occident, de care neamul nostru, avid de civilizatie si ascultând îndemnul originii, am fost dintotdeauna stăpânită”. 

Cronicile vremii ne-o înfățișează pe Elena Văcărescu stând cu plăcere la umbra unor copaci bătrâni, unde se ascundea de guvernanta de origină britanică şi de membrii familiei, pentru a scrie versuri. Studiile și le va desăvârși, la Paris, unde va aprofunda filosofia, arta poetică şi istoria, urmând cursurile Universităţii de la Sorbona. Printre dascălii ei îi găsim pe Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, Jose-Maria de Heredia şi alţii.

A debutat în anul 1886 cu „Chants d’Aurore”, volumul bucurându-se de recenzii favorabile din partea criticii de specialitate, recompensat fiind cu Premiul special al Academiei Franceze.

În 1888, se întoarce la Bucureşti, devenind domnişoară de onoare la nunta reginei Elisabeta (Carmen Sylva); a fost un bun prielej pentru a se stabili relații dintre cele mai cordiale între cele două literate. A călătorit împreună cu Regina Elisabeta la curţile princiare din Germania, Austria, Anglia sau Italia. Cu ocazia respectivă îi va cunoaște pe împăraţii Franz Joseph al Austriei şi Wilhelm al II-lea al Germaniei.

În anul 1889 a publicat „Rapsodul Dâmboviţei”, o culegere de cântece populare, înfățisând existența țăranului român, opus tradus în limba germană, chiar de regină; apoi lucrarea va fi publicată în franceză, engleză şi italiană.

În anul 1890, după o lungă perioadă petrecută pe lângă Familia Regală, între Elena Văcărescu şi prinţul Ferdinand, s-au stabilit relații de dragoste mai mult decât romantice - sprijiniți fiind în secret de Carmen Sylva. Cei doi au hotărât să se logodească în secret, fără să fi avut pentru aceasta consimţământul rigidului Rege – Carol I.

Se cunoaște că, la ceremonia logodnei, Elena Văcărescu, cea care ar fi urmat să devină regină a României, prin cuvintele rostite a provocat o mare admiraţie: „Pentru mine, jurământul meu înseamnă că niciodată niciun alt bărbat nu se va apropia de mine atât timp cât voi trăi. Şi nimeni nu mă va putea dezlega de acest jurământ”… Relaţia dintre Elena și Ferdinand s-a consumat timp de aproape un an. Însă, sub presiunea bârfelor, Carol I a dezavuat logodna dintre cei doi. Aceasta în numele Casei de Hohenzollern de care Ferdinand aparţinea. Motivul era stupid - „alterarea” sângelui regal cu cel românesc. La fel de stupidă a rămas și afirmația președintelelui Consiliului de Miniștri, conservatorul Lascăr Catargiu, care la rându-i s-a împotrivit categoric relaţiei dintre cei doi, afirmând categoric „Majestate, aiasta nu se poate!”.

Peste ani, autoexilata va consemna scena despărțirii dintre cei doi după cum urmează: „(Ferdinand) îşi stăpâneşte hohotele de plâns, îşi sprijină fruntea deznădăjduit, pe umărul meu. (…) În clipa aceea, am strigat: «Doar România şi viitorul ei contează. Vei fi un rege mare! Restul, fericirea ta sau a mea nu înseamnă nimic»”.

La scurt timp, îi va scrie lui Ferdinand și mesajul ce urmează: „Tagi Guangi mult iubit, Ferdinand scump, Sunt năucită, zdrobită de durere. De opt zile torturile și umilințele se prăvălesc asupra mea. Astăzi, regele, pe care au reușit să-l monteze îngrozitor, mi-a cerut să plec. Da, trebuie să plec copleșită de rușine. Nimeni nu crede în dragostea noastră, dar Dumnezeu știe, Dumnezeu ne judecă. Se spune că ți-am sucit mințile și că tu ți-ai dat seama tot timpul de acest lucru, nu-i așa? Că nu a fost așa, că țin doar la inima ta, doar această puternică pasiune în fața căreia am rezistat atâta vreme, că eu am fost întotdeauna cea care te-am pus în gardă împotriva consecințelor de care eu sunt cea copleșită acum. Mi-au luat totul, reputația, dragostea mea mai puternică decât viața, iar regina, regina este împietrită, anihilată. Eu sunt terminată, lichidată. Regele la fel de crud și de nedrept, el, pe care atâta l-am iubit și l-am slujit cu credință. Roagă-te la Dumnezeu, Ferdinand, să nu ajung să-l disprețuiesc. Disperarea noastră este atroce. O, Tagi, Tagi, cine va avea milă de mine, de regină ? Mi-e așa de teamă că tata se va omorî. Scrie-mi, te implor. Te iubesc atât de mult, Hélène”.

Între timp, familia Regelui Ferdinand s-a hotărât să-l însoare pe acesta cu o ființă ce se trăgea din os domnesc - conform statutului -, aleasă fiindu-i - drept consoartă – Maria - fiica lui Alfred Ernest de Edinburgh, deci nepoată de fiu a reginei Victoria a Marii Britanii, iar drept mamă având-o pe - Maria Alexandrovna - fiica, țarului Rusiei, Alexandru al II-lea [1]. Căsătoria s-a săvârșit la 10 ianuarie 1893, iar cei doi au avut șase copii, cel mai mare, botezat Carol, va deveni în anii 30 ai secolului trecut, Regele Carol al II-lea al României.

Elena Văcărescu și-a reluat viaţa, la început la Veneţia şi Roma, iar ulterior s-a stabilit la Paris. Aici a inițiat un salon literar la care erau prezente personalităţi literare importante, precum Marcel Proust, Miguel de Unamuno, Aristide Briand, Sarah Bernhardt sau Paul Valéry. Va publica, în 1908 romanul „Amor vincit”, iar în 1911 „Vraja”, lucrări inspirate din mitologia românească. Ele au fost fost urmate de culegerile „Regi şi regine pe care i-am cunoscut” ori „Le Roman de ma vie”.

În 1912, a scris piesa de teatru „Cobzarul”, care a fost jucată la Opera din Paris. Tot în perioada respectivă a stabilit relații de colaborare cu publicaţiile româneşti „Adevărul“ şi „Dimineaţa“.

În ianuarie 1919, Elena Văcărescu a devenit membră a delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris, aleasă fiind și secretar general al Asociaţiei Române de pe lângă Societatea Naţiunilor, poziţie din care a susţinut cauza păcii. E perioada în care îl cunoaște pe Nicolae Titulescu, între cei doi stabilindu-se o relație strânsă, care va dăinui până la moartea marelui diplomat [2].

În anul 1922 este aleasă membru permanent cu drepturi depline în prezidiul Comisiei de colaborare intelectuală, patronat de Societatea Naţiunilor, iar în anul 1924 participă, alături de personalităţi de seamă ale lumii intelectuale europene, la înfiinţarea Institutului Internaţional de Colaborare Intelectuală.

Mai deloc exegeții români n-au evidențiat faptul că Elena Văcărescu s-a remarcat şi ca traducător. Ea a transpus în limba lui Hugo, versurile lui Mihai Eminescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Ion Minulescu, George Topârceanu, Ion Vinea şi alţii. Creația Elenei Văcărescu a a fost la rându-i transpusă în italiană, daneză, olandeză şi chiar chineză.

La 11 iunie 1925 Elena Văcărescu a devenit membră de onoare a Academiei Române, fiind prima femeie care a avut acest privilegiu, venit ca o binemeritată recunoaşterea publică a meritelor sale artistice şi diplomatice. Redăm următorul fragment din discursul său de recepţie. „Născută din cel mai curat pământ românesc, crescută generaţii după generaţii în volbura veacurilor româneşti, eu am respirat adierea parfumată a primăverilor noastre (…) îmi iubesc ţara pentru toată originalitatea ei autentică, din care s-a plămădit propria-mi originalitate (…) Am servit ideea românească, am încercat să răspândesc peste hotare faima neamului românesc şi am servit în lume expansiunea sufletului românesc (…) Am învăţat mai întâi că ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului românesc”.

În 1927 a primit din partea preşedintelui Republicii Franceze, ordinul „Legiunea de Onoare”; este și anul în care înfiinţează „Biblioteca Universală” pentru sprijinirea traducerilor. Devine membră în Comitetul Internaţional pentru difuzarea Artelor prin Cinematograf. În 1930, este distinsă cu Ordinul „Coroana României” în grad de mare ofiţer, iar în 1934 se află printre fondatorii Casei Românesti de la Paris.

Din 1945 Elena Văcărescu a fost consilier cultural pe lângă Legaţia României din Franţa devenind în anul următor membră a delegaţiei româneşti care a participat la Conferinţa de Pace de la Paris. În toată această perioadă va continua să se implice activ în susţinerea cauzei naţionale, manifestându-se ca o „româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi afirmă cu orgoliu originea şi sufletul românesc”; acestea sunt aprecierilor scriitorului Camil Petrescu, menționate mai sus.

Elena Văcărescu a trecut la cele veşnice, la 17 februarie 1947, la vârsta de 82 de ani, fiind înhumată la Paris, pentru ca în anul 1959, rămăşiţele ei pămînteşti să fie aduse din Franţa şi înhumate la Cimitirul Bellu, alături de cele ale iluştrilor săi strămoşi, familia Văcăreștilor. Ea a lăsat drept moștenire Academiei Române, prin testament, majoritatea averii familiei. De cele de mai sus ocupându-se colegul meu – diplomatul universitar Ioan Stăvăruș, cel care i-a adus toate manuscrisele în țară, predându-le Academiei Române. Memoriile Elenei Văcărescu fiind publicate în 2023 de distinsa Doamnă Stăvărus, soția lui Ioan.

„Un Cristofor Columb al ordinii politice a «Noului Continent»”

Titulescu a murit de curând. Marele nostru Titus nu mai este! Ce fiinţă minunată am pierdut: enigmaticul maestru al verbului, cu forţa sa neobişnuită şi silueta proiectată peste toate orizonturile politice.

Am petrecut alături de el luni şi ani din viaţa mea, am colaborat, am gândit şi am suferit alături timp de douăzeci de ani… Îmi amintesc Societatea Naţiunilor, Europa fericită, prea sigură de ea însăşi (şi - vai - de altele!), şedinţele în care, cu pasul sigur, cu fruntea sus, cu umerii largi, cu ţinuta impunătoare, Titulescu trecea prin mulţimea delegaţilor pentru a urca la tribună. Cât de apropiată îmi este încă această imagine şi, totodată, cât de îndepărtată! Căci, acolo, la Geneva, îl încuraja admiraţia unanimă; marele său proiect părea să se realizeze, să se clădească în ciuda atâtor sentimente contrarii şi atâtor planuri oarbe. Seara, în reuniunile noastre, ale delegaţiei române, el ţinea să-şi desfăşoare mereu proiectul, să-l expună cât mai concret: realizarea unei Mici Antante cu adevărat utile, Antanta Balcanică; amândouă antantele sprijinindu-se reciproc şi formând stâlpii Orientului Apropiat şi Mijlociu.

Dar Anglia era îmbătată de ideea comerţului său viitor cu Germania, iar „neutrele“ (Suedia, Norvegia) o urmau, având acelaşi gând. La sosirea lui Stresemann la Geneva, îl văd parcă pe Titulescu vorbind despre sinistra împlinire a profeţiilor sale, cu un gest al mâinii tremurânde şi cu privirea pierdută. Şi, vai, n-avea să fie, el însuşi, printre cele dintâi victime ale acestei împliniri?

Alungat din ţară, izgonit de Rege şi de cei care îl înconjurau, cu privirea stinsă şi pasul şovăitor, iată ce ajunsese cutezătorul şi neobositul Titulescu, acela ale cărui idei fluturaseră ca un stindard pe cel mai înalt catarg, dominând! […]. Trăia furtunos, mâinile sale se ridicau şi se coborau într-un ritm care era un grai. Puterea sa de muncă era inepuizabilă. Mulţumirea de a-şi dobândi dreptatea şi-o sprijinea deopotrivă pe erudiția juridică şi pe sensibilitatea sa remarcabilă. Pentru nimic în lume nu şi-ar fi schimbat convingerile. Totul pentru drepturile României! El a ajutat-o cu atâta voinţă laborioasă să şi le câştige. Devenise apărătorul de neclintit al acestei cauze.

Cel care se indigna atât de mult în faţa lipsei de recunoştinţă pentru adevăraţii patrioţi, nu bănuia că el însuşi avea să fie alungat într-o zi din altarul familial în care trăiesc, în patria lor de totdeauna, marile umbre celebre odinioară şi care trebuie să-i rămână patriei sfinte pentru totdeauna. O, Titulescu!

Odată, vorbindu-mi despre poetul Mistral [3], pe care îl iubea, mi-a spus aproape strigând: „Oameni ca el nu sunt numai forţe ale naturii, ci adevărate evenimente!“ Aceasta i s-ar potrivi atât de bine şi lui Titulescu. Evenimentul pe care el îl constituia consta în faptul că, stăpân pentru un timp pe o anumită situaţie, a cărei importanţă a ştiut s-o definească precis, el voia s-o conducă spre stabilitate deplină. […].

Ca nimeni altul, el înţelesese planul de distrugere pe care-l nutrea Germania, ca şi orbirea absolută a unora dintre francezi în faţa propriului lor destin, complacerea lor abuzivă în măguliri şi ameninţări deopotrivă de periculoase. […].

Când, în 1936, Titulescu, deja bolnav de durerea ce i-o pricinuia conştiinţa că în curând opera sa va fi înlăturată, când el părăsea puterea, un strigăt de triumf a fost auzit în Italia şi Germania, strigăt căruia i se aud în fiecare zi repercusiunile în ţările ocupate şi chiar în cele din zona liberă.

Unul dintre adevăraţii stâlpi ai rezistenţei europene în faţa actualului învingător [fascismul - n.r.] fusese doborât. Există, oare, oameni care să nu-şi dea seama de asta? […]. Titulescu credea, ca şi Machiaveli [4], că cel mai mare bine, care poate fi făcut - şi care este şi cel mai de dorit - este binele propriei patrii. Interesele propriei patrii le-a slujit Titulescu pretutindeni. […].

El a fost alungat de la Geneva cu bâta pentru că descoperise, sub spinii şi trandafirii Genevei, Germania, Germania umflându-se în fiecare zi până dincolo de margini, în virtutea uimitoarelor privilegii ce-i fuseseră acordate pentru a se dezvolta atât de puternic. Titulescu urmărise acest proces timp de 18 ani; acestei întreprinderi el îi studiase contururile şi îi descoperise ţărmurile. Se poate spune despre el, din acest punct de vedere, că a fost un Cristofor Columb [5] al ordinei politice a „Noului Continent“.

Planul Germaniei, plan pe care îl ascundeau la început mişcările interne, dar care, cu toate încercările de asigurare date de Stresemann şi ai săi, desena promontoriul şi golfurile întregii sale geografii, în sfârşit, atacul şi apărarea pe care Germania nu le-a scăpat niciun moment din vedere. […].

Titulescu vedea Germania dominată de o idee fixă: revizuirea Tratatului de la Versailles. De la Tratatul de la Versailles Germania n-a încetat să protesteze împotriva întregirii României, pe care ea o considera excesivă, şi se arăta foarte severă faţă de capacităţile politice şi administrative ale românilor, faţă de cultura şi faţă de trecutul lor. Simptomele care prevesteau revanşa, pretinsă de Germania şi de aliaţii ei, Titulescu le avea pregătită întotdeauna o ureche atentă. Titulescu a semnalat din vreme maşinaţiunea prin care Berlinul dădea de la distanţă lovituri de târnăcop Versailles-ului.

Titulescu apărea ca un obstacol în ceea ce priveşte politica Germaniei în Balcani.

Dar tocmai la el acasă, în România, Titulescu avea să fie învins. Politica sa, al cărei rezultat era destinat să înlăture războiul, stânjenea mişcarea financiară, jocul îndrăcit al producţiei uzinelor, joc pe care îl întreţinea Germania şi de pe urma căruia beneficiau atâtea ţări şi, mai ales, atâţia oameni politici.

Lipsindu-se de Titulescu, de părerile şi contribuţia sa, România a comis un act grav de nerecunoştinţă şi de neprevedere, pentru că Regele era prost instruit sau, mai curând, pentru că era şi el prins în reţeaua de aur a afacerilor. […].

Oamenii dispar, dar marile lor idei rămân.(Elena Văcărescu).

---------------------------------------------------

 [1] Cf. Nicolae Mareș – Regina Maria a României – Zece schițe, Editura Fundației România de Mâine.p. 9, București 2024

 [2] Cf. anexa 1.- George G, Potra Pro și Contra Titulescu vezi și Elena Văcărescu, „Proiectat peste orizonturi politice“, fragmente dintr-o conferinţă ţinută la Cannes, la 18 martie 1941, respectiv Hélène Vacaresco, Nicolas Titulesco, în Hélène Vacaresco. Une grande européenne, édition soignée et avant propos par Constantin I. Turcu, Editions de la Fondation Culturelle Roumaine, Bucarest, 1996, pp. 152–154.

 [3] Fréderic Mistral (1830–1914). Scriitor francez de limbă provensală. Întemeietorul mişcării literare a felibrilor. Relaţii cu Vasile Alecsandri. Premiul Nobel pentru literatură (1904).

 [4] Nicollò Machiavelli (1469–1527). Om politic, scriitor şi istoric renascentist italian. Secretar de stat al celui de-al doilea consiliu al seniorilor din Republica Florenţa (1498–1512); a îndeplinit unele misiuni diplomatice (pe lângă Cesare Borgia; Ludovic al XII-lea; Maximilian I). 

 [5] Cristofor Columb (sp. Cristóbal Colón) (c. 1451–1506). Navigator italian. Între 1492 şi 1504 a întreprins patru călătorii, descoperind majoritatea insulelor din America Centrală insulară şi atingând coastele Americii Centrale istmice şi ale Americii de Sud. Ziua de 12 octombrie 1492, când Columb a descoperit Insula Watling (San Salvador) din Arhipelagul Bahamas este considerată data descoperirii Americii.

Apud – George G. Potra -

$$$

 EMILIE DE CHATELET

1) Biografia ei:

 În epoca Iluminismului, Gabrielle Émilie Le Tonnelier de Breteuil, marchiză du Châtelet, a fost o matematiciană, fiziciană și autoare franceză. Traducerile și analiza cărții Principia Mathematica de Isaac Newton sunt considerate cea mai mare contribuție a sa. Traducerea, care a fost publicată după moartea autorului, în 1759, este încă considerată versiunea acceptată în limba franceză. Unul dintre iubiții ei, Voltaire, a spus într-o scrisoare adresată prietenului său, regele Frederic al II-lea al Prusiei, că du Châtelet a fost „un mare om al cărui singur defect era a fi femeie”.

Singura fiică a șase copii, Émilie du Châtelet s-a născut pe 17 decembrie 1706 la Paris. Du Châtelet a avut și o soră vitregă nelegitimă pe nume Michelle, concepută de tatăl ei și de Anne Bellinzani, o astrofiziciană și o femeie strălucită, căsătorită cu un înalt funcționar din Paris. Tatăl ei era Louis Nicolas le Tonnelier de Breteuil, un descendent al aristocrației inferioare. Tatăl ei era secretarul principal și prezentatorul ambasadorilor regelui Ludovic al XIV-lea la momentul nașterii lui du Châtelet. În fiecare joi, găzduia un salon la care erau invitați autori și cercetători eminenți.

Au existat multe speculații despre educația lui Du Châtelet, dar nimic nu se știe cu siguranță. Fontenelle, secretarul perpetuu al Academiei Franceze de Științe, a fost una dintre cunoștințele lor. La vârsta de 10 ani, tatăl lui Emilie, Louis-Nicolas, a invitat-o pe Fontenelle să o viziteze și să discute despre astronomie, după ce a observat inteligența ei timpurie. Gabrielle-Anne de Froulay, mama lui Emilie, a crescut într-o mănăstire, care la acea vreme era principalul tip de mediu educațional deschis femeilor și fetelor franceze.

Deși unele surse susțin că mama ei dezaproba inteligența fiicei sale strălucite sau sprijinul soțului ei pentru curiozitatea intelectuală a lui Émilie, alte dovezi sugerează că mama ei nu numai că a susținut educația timpurie a lui du Châtelet, dar a încurajat-o activ pe Émilie să conteste energic înțelepciunea primită.

O astfel de încurajare ar fi fost considerată extraordinară pentru părinții timpului și rangului lor în orice situație. Tatăl ei a organizat antrenamente în sporturi precum călărie și scrimă pentru ea când era mică, iar când a crescut, i-a adus tutori la casă. Drept urmare, a ajuns să vorbească bine latină, italiană, greacă și germană la vârsta de doisprezece ani, iar ulterior a publicat traduceri franceze ale unor piese de teatru și filozofie din latină și greacă.

A absolvit cursuri de științe, literatură și matematică. Gabrielle-Anne, mama ei, a fost îngrozită de dezvoltarea lui Émilie și s-a luptat cu Louis-Nicolas la fiecare pas, încercând odată să o ducă pe Émilie la o mănăstire. În plus, Emiliei îi plăcea să danseze, cânta operă, cânta la clavecin cu competență și încerca să joace în actorie. În adolescență, când a rămas fără bani pentru cărți, a dezvoltat tactici de jocuri de noroc incredibil de profitabile.

S-a căsătorit cu marchizul Florent-Claude du Chastellet-Lomont pe 12 iunie 1725. Titlul de marchiză du Chastellet i-a fost conferit prin căsătorie. Uniunea lor a fost aranjată, la fel ca un număr mare de căsătorii nobiliare. Tatăl soțului l-a numit guvernator al orașului Semur-en-Auxois din Burgundia, drept cadou de nuntă; tinerii căsătoriți s-au mutat acolo la sfârșitul lunii septembrie 1725. Du Châtelet avea nouăsprezece ani, iar soțul ei avea treizeci și patru de ani.

Françoise Gabriel Pauline, Louis Marie Florent și Victor-Esprit au fost copiii marchizului Florent-Claude du Chastellet și ai lui Émilie du Châtelet. La începutul verii anului 1734, probabil în ultima duminică din august, Victor-Esprit a decedat. Stanislas-Adélade du Châtelet, descendent al lui Jean François de Saint-Lambert, s-a născut din Emilie du Châtelet în 1749. Ziua ei de naștere este 4 septembrie 1749. Copilul a decedat pe 6 mai 1751, la Lunéville.

Du Châtelet și-a reluat studiile de matematică în 1733, la vârsta de 26 de ani. A primit mai întâi instrucțiuni de algebră și calcul de la membrul Academiei de Științe, Moreau de Maupertuis. Deși nu era deosebit de bun la matematică, Johann Bernoulli - care l-a învățat și pe Leonhard Euler - i-a oferit lui Maupertuis o educație solidă. Dar, până în 1735, du Châtelet a ales să studieze matematica sub îndrumarea lui Alexis Clairaut, un matematician strălucit, renumit mai ales pentru ecuația și teorema sa.

Însuși Voltaire datează întâlnirea lor în 1729, când s-a întors din exilul său din Londra; Du Châtelet speculează că s-ar fi putut întâlni prima dată la unul dintre saloanele tatălui ei, când era o fetiță. Dar prietenia lor a început cu adevărat în mai 1733, când ea s-a întors în societate după nașterea celui de-al treilea copil. Voltaire a devenit prietenul pe viață al lui Du Châtelet după ce ea l-a rugat să locuiască în casa ei de la țară din Cirey-sur-Blaise, Haute-Marne, nordul Franței (sub ochii soțului ei tolerant). Și-a terminat acolo cursurile de matematică și fizică și a scris și a publicat traduceri de lucrări științifice. Au trăit împreună cu mult respect și simpatie reciprocă, dacă e să dăm crezare scrisorilor lui Voltaire către prieteni și comentariilor lor despre scrierile celuilalt.

Du Châtelet a început o aventură cu poetul Jean François de Saint-Lambert în mai 1748, moment în care a născut. Și-a exprimat îngrijorarea că nu va supraviețui sarcinii într-o scrisoare adresată unei prietene. A născut o fiică pe nume Stanislas-Adélade în seara zilei de 3 septembrie 1749, dar a murit din cauza unei embolii pulmonare o săptămână mai târziu, la vârsta de 42 de ani, la Lunéville.

18 luni mai târziu, fiica ei a decedat. Traducerea în franceză a lucrării Principia Mathematica de Newton, împreună cu comentariile sale, precum și derivarea ideii de conservare a energiei din legile fizicii sale, a fost considerată a fi cea mai mare realizare a sa și a fost finalizată în 1749, cu un an înainte de moartea sa. Traducerea clasică în franceză a lucrării Principia Mathematica este încă versiunea lui du Châtelet, care a fost publicată la zece ani după moartea autoarei.

 2) Lucrări principale:

 Căldură și luminozitate :

Pe baza investigațiilor sale asupra științei focului, du Châtelet a scris o lucrare în 1737 intitulată „Disertație asupra naturii și a propagării focului”. În aceasta, ea a făcut afirmația speculativă că alți sori ar putea avea culori care nu sunt prezente în spectrul luminii solare de pe Pământ.

Instituții de Fizică :

„Institutions de Physique”, cunoscută și sub numele de „Lecții de fizică”, a fost scrisă de ea și publicată în 1740. A fost concepută ca o trecere în revistă a teoriilor filosofice și științifice contemporane pentru fiul ei de 13 ani, dar a inclus și a încercat să reconcilieze idei complexe ale celor mai importanți gânditori ai vremii. Ea s-a alăturat Academiei de Științe a Institutului din Bologna în 1746, ca urmare a publicării și a discuției care a însoțit-o.

 Forțele Vii:

„Răspunsul Doamnei Marchize du Chastelet, scrisoarea lui M. de Mairan” a fost o carte scrisă de du Châtelet, publicată în 1741. O colecție de argumente prezentate lui Dortous de Mairan, secretarul Academiei de Științe, au fost publicate în legătură cu formularea matematică corectă pentru forțele vii. De Mairan s-a retras din dezbatere după ce du Châtelet i-a respins vehement afirmațiile, punct cu punct.

Principii :

Traducerea sa în franceză a lucrării Philosophiae Naturalis Principia Mathematica de Newton (adesea denumită pur și simplu Principia), împreună cu comentariile sale, și derivarea ideii de conservare a energiei din principiile mecanicii sale, sunt considerate a fi cele mai notabile realizări ale sale. Această lucrare a fost finalizată în 1749, anul morții lui Du Châtelet.

Discurs despre bunătate:

 Discours sur le bonheur, o monografie de Du Châtelet, explorează natura fericirii, concentrându-se asupra femeilor.

3) Contribuția ei la știință:

 Criticarea lui Locke:

 Du Châtelet critică filosofia lui John Locke în scrierile sale. Ea subliniază necesitatea ca cunoștințele să fie dovedite prin experiență, spunând că noțiunea lui Locke despre potențialul materiei gânditoare este „abstrusă”. Comentariile sale la Fabula albinelor de Bernard de Mandeville servesc drept bază pentru critica sa la adresa lui Locke.

Ea ne provoacă cu argumentul său intransigent în sprijinul legilor universale care guvernează cunoașterea și comportamentul uman și susține că acestea sunt înnăscute. Du Châtelet susține că trebuie să existe un punct de plecare universal, altfel toate cunoștințele noastre sunt relative. Du Châtelet nu este de acord cu opoziția lui John Locke față de conceptele naturale și principiile stabilite în acest sens. Ca fundament pentru analizele sale metodice din Instituții, ea respinge și negarea de către Locke a principiului contradicției. În schimb, ea reiterează justificările sale pentru necesitatea principiilor antecedente și universale spunând că doi plus doi ar putea face atunci 4, precum și 6, dacă principiile precedente nu ar exista.

Relevanța considerațiilor lui Du Châtelet este evidențiată de referințele lui Pierre Louis Moreau de Maupertuis și Julien Offray de La Mettrie la gândurile sale despre mișcare, liber arbitru, materie gânditoare, numere și metoda metafizicii. Ea contestă ideea lui Maupertuis că adevărul poate fi descoperit prin aplicarea legilor matematice.

 Susținerea energiei cinetice:

Deși ideile de forță și impuls fuseseră stabilite de mult la începutul secolului al XVIII-lea, noțiunea că energia ar putea fi transferată între diverse sisteme era încă la începuturi și nu avea să fie complet dezvoltată decât în secolul al XIX-lea. Acum se recunoaște că niciun impuls mecanic nu se pierde din cauza frecării și că întregul impuls mecanic al unui sistem se conservă. Simplu spus, impulsul nu se poate mișca între diferite forme și nu există așa ceva ca impuls potențial. De asemenea, nu există „frecare impuls”. Acest lucru este corect pentru toate problemele în care starea inițială este simetrică în coordonate generalizate, așa cum a demonstrat ulterior Emmy Noether. Deși energia mecanică, inclusiv energia cinetică și potențială, își poate schimba forma, cantitatea totală rămâne constantă în timp.

Conservarea energiei totale, spre deosebire de impuls, a fost contribuția lui Du Châtelet. Drept urmare, ea a fost prima care a definit ideea de energie ca atare și, folosind date din propriile experimente empirice, a cuantificat modul în care aceasta se raportează la masă și viteză. Ea a replicat și popularizat un experiment creat de Willem Gravesande, în care bilele erau aruncate de la diferite înălțimi pe o foaie de lut moale, inspirat de teoriile lui Gottfried Leibniz. S-a demonstrat că energia cinetică a fiecărei bile este invers proporțională cu pătratul vitezei măsurate prin cantitatea de material deplasat. S-a descoperit că deformarea argilei era direct proporțională cu înălțimea la care bilele erau aruncate sau cu energia potențială inițială.

Oamenii de știință anteriori, cu excepția lui Leibniz, susțineau că „energia” era echivalentă cu impulsul și, prin urmare, proporțională cu viteza. Conform acestei teorii, argila ar fi trebuit să se deformeze într-un mod proporțional cu rădăcina pătrată a înălțimii la care au fost aruncate bilele. Ecuația corectă în fizica clasică pentru energia cinetică este E = 1/2(m)(v)^2, unde m reprezintă masa obiectului, v viteza sa, iar E este energia sa cinetică. Orice tip de energie trebuie să aibă întotdeauna aceleași dimensiuni pentru a putea fi comparată cu alte forme, cum ar fi potențialul sau căldura.

În studiul lui Newton se considera că doar impulsul mecanic se conservă exact. Numai atunci când se ia în considerare conservarea energiei se rezolvă o gamă largă de probleme mecanice. Una dintre acestea este interacțiunea și împrăștierea a două mase punctuale. Folosind descoperirile lui du Châtelet, Leonhard Euler și Joseph-Louis Lagrange au creat un cadru mai formal pentru mecanică.

Traducere și comentariu la Principiile lui Newton :

Ea a derivat ideea conservării energiei din mecanica lucrării „Philosophiae Naturalis Principia Mathematica” a lui Newton și a tradus-o în franceză împreună cu ideile sale. Astăzi, traducerea lui Du Châtelet a lucrării „Principia”, publicată la zece ani după moartea sa, continuă să fie versiunea franceză acceptată a textului. Revoluția științifică din Franța a fost finalizată și acceptată în Europa datorită traducerii sale a lucrării „Principia” și comentariilor la aceasta.

4) Influența ei:

Du Châtelet a adus o contribuție științifică semnificativă prin furnizarea unei traduceri franceze oportune, precise și perspicace a lucrării istorice a lui Newton, împreună cu propria sa idee unică despre conservarea energiei. Ea este subiectul a trei piese de teatru: Moștenirea luminii de Karen Zacaras; Émilie: La Marquise Du Châtelet Defends Her Life Tonight de Lauren Gunderson; și Urania: Viața lui Émilie du Châtelet de Jyl Bonaguro. O planetă minoră din centura principală și un crater de pe Venus au fost numite în onoarea ei. Ultimele ore din viața ei sunt descrise în opera Émilie de Kaija Saariaho.

Du Châtelet este frecvent înfățișată ținând separatoare sau o pagină cu calcule geometrice în imagini care folosesc simbolism matematic. O relatare probabil fictivă a tinereții lui Du Châtelet a fost publicată pentru prima dată într-o broșură franceză despre femei celebre de la începutul secolului al XIX-lea, intitulată Femmes célèbres. Conform acestei povești, o servitoare i-a creat o păpușă decorând niște separatoare de lemn care să pară a fi o păpușă. Du Châtelet, însă, a dezbrăcat separatoarele și și-a dat seama că acestea erau menite să formeze un cerc.

Premiul Emilie Du Châtelet pentru excelență în fizică este acordat anual de Societatea Franceză de Fizică (la Société Française de Physique) începând cu 2016.

Premiul Du Châtelet pentru Filosofia Fizicii este acordat anual de Universitatea Duke unui student absolvent sau unui cercetător în ultimul an pentru „lucrări nepublicate anterior în filosofia fizicii”. Emilie Du Châtelet va fi amintită într-un articol Google

$$$

 MIHAI EMINESCU - ROMÂNII, POPOR PRIMITOR ȘI TOLERANT

Constatam mai înainte de toate ca româniinu sunt nicairi colonisti, venituri, oamenii nimanui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populatie nepomenit de veche, mai veche decât toti conlocuitorii lor. Caci daca astazi se mai iveste câte un neamt singular care cauta sa ne aduca de preste Dunare, nu mai întrebam ce zice un asemenea om, ci ce voieste el. Nici mai este astazi cestiunea originei noastre, abstragând de la împrejurarea ca o asemenea interesanta cestiune nu este de nici o importanta. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români si punctum.

Nimeni n-are sa ne-nvete ce-am fost sau ce-am trebui sa fim; voim sa fim ceea ce suntem - români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede ca frica de rusi ne-ar ademeni sa ne facem nemti sau vice-versa sau, cum cred ungurii, ca de frica acestor doi ne-am putea gasi flatati sa ne contopim cu natia maghiara, toate acestea sunt iluzii de scoala; limba si nationalitatea româneasca vor pieri deodata cu românul material, cu stingerea prin moarte si fara urmasi a noastra, nu prin desnationalizare si renegatiune.

A persecuta nationalitatea noastra nu însemneaza însa a o stinge, ci numai a ne vexa si a ne învenina împotriva persecutorilor. S-apoi ni se pare ca nici un neam de pe fata pamântului nu are mai mult drept sa ceara respectarea sa decât tocmai românul, pentru ca nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure tarile românesti sunt acelea în care din vremi stravechi fiecare au avut voie sa se închine la orice d-zeu au vroit si sa vorbeasca ce limba i-au placut. Nu se va gasi o tara în care sa nu se fi încercat de a face prozeliti din conlocuitorii de alta lege ori de alta limba; hughenotii în Franta, maurii în Spania, polonii fata cu rutenii, ungurii cu românii - toti au încercat a câstiga pentru cercul lor de idei populatiile conlocuitoare si aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveste c-un stoicism neschimbat biserica catolica, atât de veche în Moldova, si nu i-a venit în minte sa sileasca pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia si traiesc nesuparati în cultul lor pe pamântul românesc, apoi armenii, calvinii, protestantii, evreii, toti sunt fata si pot spune daca guvernele românesti au oprit vro biserica sau vro scoala armeneasca, protestanta sau evreiasca. Nici una.

Ni se pare deci ca pe pamânturile noastre stramosesti, pe care nimene nu le stapâneste jure belli, am avea dreptul sa cerem sa ni se respecte limba si biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.

(Curierul de Iasi, noiembrie 1876, reprodus din volumul Tudor Nedelcea, Eminescu istoricul, Fundatia "Scrisul Românesc", 1998)

Sursa: 

Magazin istoric

$$$

 S-a întâmplat în 16 februarie1836: În această zi, s-a născut Bogdan Petriceicu Haşdeu, spirit enciclopedic al culturii române, filolog, folclorist, prozator, dramaturg, istoric şi publicist, vicepreşedinte al Academiei Române. Bogdan Petriceicu Hasdeu (născut Tadeu Hasdeu, d. 25 august 1907, Câmpina) a fost un scriitor şi filolog român din familia Hâjdău, pionier în diferite ramuri ale filologiei şi istoriei româneşti. Unele surse dau data naşterii la 26 februarie. Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric şi om politic, Hasdeu a fost una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii române din toate timpurile.

S-a născut la Hotin, în Basarabia ocupată de Imperiul Ţarist, şi a studiat la universitatea din Harkov, după terminarea studiilor slujind ca ofiţer în armata rusă. La 1856, când sudul Basarabiei a revenit la Moldova, a trecut în acest ţinut pentru a scăpa de împilarea şi deznaţionalizarea forţată practicată de administraţia de ocupaţie. Ruşii i-au cerut extrădarea, iar la refuzul autorităţilor române, i-au anulat dreptul de moştenire pe care-l avea asupra unor moşii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei. Mai târziu i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară. La 1857 a fost numit membru al tribunalului din Cahul. După şapte luni a demisionat. În 1858 s-a mutat la Iaşi, ca profesor de liceu şi bibliotecar al universităţii. A donat bibliotecii universitare 4.000 de volume.În acest timp Hasdeu a pus bazele mai multor publicaţii, între altele, revista „Din Moldova” (1862-1863) în care a publicat poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc. Între 17 mai 1876 şi 1 aprilie 1900 a fost director al Arhivelor Statului din Bucureşti, în această calitate contribuind la publicarea documentelor în „Arhiva istorică” şi „Cuvente den bătrâni”, atât din arhivele româneşti, cât mai ales din cele străine privitoare la români. În 1877 a fost ales membru al Academiei Române ca un omagiu al întregii sale opere de până atunci, dar şi ca recunoaştere a spiritului său enciclopedist.

Din 1878 a fost profesor de filologie comparată la Universitatea din Bucureşti. A tipărit o parte din lecţiile sale pline de originalitate şi de cunoştinţe vaste asupra literaturilor străine şi a limbii române.Hasdeu a cochetat şi cu politica.Partizan al lui Kogălniceanu, a susţinut lovitura de stat din 2 mai 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza. Ulterior, a susţinut dinastia străină, de Hohenzollern, apoi, pe aceeaşi linie a ideilor de factură paneuropeană, a devenit membru al Partidului Liberal, ajungând deputat liberal în parlamentul României.După moartea singurei sale fiice, Iulia, în 1888, a devenit mistic şi fervent practicant al spiritismului, scop în care a construit Castelul Iulia Hasdeu de la Câmpina. A murit la 25 august 1907 la Câmpina, lăsând în urmă o operă vastă şi perenă. Dintre lucrările istorice se disting: Ioan Vodă cel Cumplit (1865, ed. a II-a, 1894), monumentala Arhivă istorică a României şi Istoria critică.Dintre lucrările filologice cele mai însemnate sunt: Cuvente den bătrâni şi Etymologicum Magnum Romaniae. A editat, de asemenea, Psaltirea lui Coresi din 1577, publicând-o în 1881. Lucrările beletristice ale lui Hasdeu, între care drama Răzvan şi Vidra, dau impresia unei originalităţi a gândirii, iar autorul divaghează deseori purtat de erudiţia sa profundă şi imaginaţia vastă.A scris nuvele, poezii, piese de teatru.

Surse:

Stoica, Stan (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008.

http://www.autorii.com/scriitori/bogdan-petriceicu-hasdeu/index.php

https://foaienationala.ro/bphasdeu.html

http://www.istoria.md/articol/24/Bogdan_Petriceicu_Ha%C5%9Fdeu

http://jurnaluldedrajna.ro/bogdan-petriceicu-hasdeu-scriitor-filolog-academician-enciclopedist-jurist-lingvist-folclorist-publicist-om-politic/

http://www.rador.ro/2018/02/26/portret-bogdan-petriceicu-hasdeu-unul-dintre-cele-mai-uluitoare-genii-pe-care-le-a-zamislit-neamul-romanesc-si-marea-sa-tragedie/

https://radioromaniacultural.ro/portret-bogdan-petriceicu-hasdeu-unul-dintre-cele-mai-uluitoare-genii-pe-care-le-a-zamislit-neamul-romanesc-si-marea-sa-tragedie/

$$$

 S-a întâmplat în 16 februarie1906: În această zi, s-a născut matematicianul Tiberiu Popoviciu; fondatorul şcolii româneşti de analiză numerică; a înfiinţat (în 1946), la Universitatea din Cluj, Seminarul de Teoria Aproximării şi Analizei Numerice; membru al Academiei Române. Tiberiu Popoviciu (n. Arad - d. 29 octombrie 1975, Cluj-Napoca) a fost un matematician, profesor universitar, membru titular al Academiei Române. A absolvit cursurile Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, cu un doctorat susţinut la Paris(1933), apoi a fost cadru didactic la universităţile din Cernăuţi, Bucureşti şi Iaşi. 

În 1946 a fost numit profesor la Universitatea din Cluj (catedra de analiză matematică), întemeind aici – în 1957 – Institutul de calcul al Academiei Române (filiala Cluj), fiind totodată decan între 1950-1953.Prin stăruinţele lui, în 1959 se va relua publicarea revistei „Mathematica”. În anul 1948 a fost ales membru corespondent al Academiei, iar din 1963 devine membru titular. rin lucrările sale, prin lecţiile şi seminariile ştiinţifice pe care le-a condus, a creat o Şcoală românească de Analiză numerică.A fost un mare specialist în Analiza matematică, Teoria aproximării, Teoria convexităţii, Analiza numerică, Teoria ecuaţiilor funcţionale, Aritmetică, Teoria numerelor şi Teoria calculului.Teza sa de doctorat, elaborată sub îndrumarea profesorului Paul Montel, la Paris, conţine bazele Teoriei Funcţiilor Convexe de Ordin Superior. Noţiunea de funcţie convexă de ordin superior, apare în teoria lui Tiberiu Popoviciu, ca rezultat al studierii comportării faţă de o clasă specială de funcţii, cea a polinoamelor de un grad dat. 

Şcoala întemeiată de Tiberiu Popoviciu a devenit cunoscută şi dincolo de hotarele României, nu numai prin numeroasele lucrări publicate de el şi de elevii săi şi prin cele 6 colocvii şi două seminarii cu participare internaţională organizate între anii 1957-1975 în cadrul Institutului de Calcul din Cluj al Academiei Române al cărui fondator a fost. De numele lui Tiberiu Popoviciu se leagă prima monografie de teoria convexităţii, cunoscuta carte „Les Fonctions Convexes”. Deosebit de valoroase pentru învăţământul românesc au fost: cartea de Analiză Numerică şi cursurile de Analiză Reală, de Matematici Superioare, de Algebră şi de Analiză Matematică scrise de Tiberiu Popoviciu.Cea mai lungă perioadă din activitatea sa didactică şi de cercetare, Tiberiu Popoviciu a petrecut-o la Cluj. Aici s-a ocupat de creşterea, din rândul tineretulu, a unor valoroşi cercetători, un rol important jucându-l „Seminarul de Teoria Aproximării cu aplicaţii la Analiza Numerică”, înfiinţat de el, în 1946, anul venirii sale la Cluj.Institutul de Calcul din Cluj–Napoca a luat fiinţă în 1957, în baza Hotărârii Sesiunii Generale a Academiei, ca urmare a demersurilor făcute de Tiberiu Popoviciu, pe care l-a avut ca director până la desfiinţare, în 1975, prin decretul care punea capăt activităţii celor trei institute de matematică din ţară ale Academiei.

Activitatea sa la Institutul de Calcul a avut o puternică influenţă şi asupra muncii didactice. Acest lucru s-a concretizat prin predarea primelor cursuri de Limbaje de programare şi Maşini de Calcul din ţară. În discuţii, în cercurile de prieteni s-a impus întotdeauna prin vastele sale cunoştinţe, din domenii foarte diverse.Un aport deosebit de important în dezvoltarea matematicii clujene l-au avut seminariile de cercetare ale Institutului, seminarii care şi-au continuat activitatea şi după desfiinţarea Institutului. Altă realizare remarcabilă a lui Tiberiu Popoviciu a fost reactivarea în 1958 a revistei „Mathematica” şi înfiinţarea în 1972 a revistei „Revue d’analyse numerique et la Theorie de L’approximation”.

A înfiinţat, în 1967, „Seminarul Itinerant de ecuaţii funcţionale” transformat apoi în „Seminarul Itinerant de ecuaţii funcţionale, aproximare şi convexitate” ale cărui sesiuni anuale se desfăşoară şi astăzi.A organizat în calitatea sa de preşedinte al filialei din Cluj a Societăţii de Ştiinţe Matematice, consfătuiri cu profesorii de liceu, în mai multe oraşe din Transilvania (Braşov, Cluj, Arad, Satu-Mare), pentru introducerea elementelor de tehnică de calcul în învăţământul preuniversitar. A fost un matematician activ şi creator până la brusca sa dispariţie, în 1975, la nici jumătate de an de la desfiinţarea Institutului pe care l-a creat şi condus.

Surse:

George St. Andonie, Istoria matematicii în România, Volumul 2, Ed. Știintifică, București 1968

http://www.infomate.ro/revista/ineq.pdf

https://ictp.acad.ro/history/1975%20-%20Caius%20Iacob%20-%20GM%20-%20Acad.%20Prof.%20Tiberiu%20Popoviciu%20(1906-1975).pdf

http://www.cs.ubbcluj.ro/profesor-tiberiu-popoviciu/