$$$

INGMAR BERGMAN

Să fie simplă coincidenţă, cu toate conotaţiile pe care dorim să i le atribuim? Luni 30 iulie 2007, la ora prânzului, lumea întreagă primea ştirea morţii regizorului suedez Ingmar Bergman, la reşedinţa sa din insula Faarö (Gotland).

Bergman era aproape nonagenar. Născut la 14 iulie 1918, la Uppsala, în familia unui preot, se retrăsese pe insula suedeză, „insula lui Bergman”, cum le plăcea tuturor să o numească pentru că acolo turnase mai multe filme, după ce în octombrie 2006 suferise o operaţie la şold. Personalitate suficient de enigmatică, Bergman spunea adesea că viaţa sa este „un insuportabil infern”, asemănător poate celui sugerat în unele dintre filmele sale. Fiica regizorului, care i-a anunţat moartea, a ţinut să precizeze că Ingmar Bergman s-a stins „calm şi liniştit.” Probabil că această seninătate venea să compenseze întrucâtva o viaţă – cum altfel, în cazul unui creator de anvergura sa? – plină de întrebări, de nelinişti, de meditaţii asupra unor idei şi rosturi esenţiale, uneori cu accente existenţialiste ascunse cu grijă într-un univers imaginar nu uşor definibil. Modernitatea sa devenise de mult clasicizată. Ingmar Bergman făcuse deopotrivă regie de teatru şi de film.

Teatrul rămăsese o preocupare statornică. În 2002 montase Strigoii de Ibsen, părăsind scena la 86 de ani, deşi anunţase cu mai bine de două decenii în urmă, după filmul Fanny şi Alexander (1982), nominalizat, ca şi altele, la Premiul Oscar, că se retrage din viaţa artistică. Distincţia considerată supremă nu i-a fost acordată pentru nici unul dintre marile sale filme, dar acest lucru nu are nici un fel de importanţă, dacă ne gândim, de pildă, câţi mari scriitori au fost ocoliţi de Premiul Nobel. Probabil că în această privinţă trebuie să ne consolăm surâzând și adăugând amănuntul că în 1971 juriul îi acordase regizorului suedez o nesemnificativă compensaţie, Oscar-ul omagial „Irving G. Thalberg”.

Dacă ar trebui să spunem care dintre cele peste 40 de filme ale lui Bergman,  majoritatea alb-negru, este capodopera creaţiei sale, ar fi fără îndoială imposibil. A şaptea pecete, Fragii sălbatici, Persona, Ora lupului, Oul de şarpe, Strigăte și șoapte, Sonată de toamnă? Filosofia lui Kierkegaard, elemente de realism poetic, înscrierea generică în neorealism sunt moduri de a defini primele filme ale lui Bergman, axate pe tema cuplului. Decepţia conjugală se combină cu interogaţii metafizice, cu meditaţii asupra vieţii şi morţii într-un stil care, treptat, se clasicizează. Surâsul unei nopţi de vară (1953), o comedie care pare astăzi surprinzătoare în creaţia lui Bergman, aduce o idee pe care cineastul o va cultiva: superioritatea femeii în relaţia conjugală. Anul 1957 este crucial în evoluţia sa. La 16 februarie este prezentat în premieră A şaptea pecete, „alegorie cu viziuni apocaliptice”, „cel mai profund şi mai ambiţios film din istoria cinematografului suedez”, care „se apropie de operele lui Strindberg şi Lagerkvist” (P. Cowie). Ca şi la celelalte filme ale lui Bergman, scenariul aparţine regizorului. Întorşi dintr-o cruciadă, un cavaler şi scutierul său străbat Suedia bântuită de ciumă. Pe malul mării, moartea îl provoacă pe cavaler la o partidă de şah. Dialogurile sunt demne de pana unui mare scriitor: „Îl strig în tăcere (pe Dumnezeu), dar este ca şi cum nimeni nu ar fi acolo.” „Poate într-adevăr nimeni nu e acolo.” „Dacă acest lucru e adevărat, toată viaţa este o oroare lipsită de sens. Nimeni nu poate convieţui cu moartea înainte de a muri dacă ştie că uitarea îl aşteaptă la capătul drumului.” Max von Sydow face aici un rol absolut excepţional, alături de Gunnar Björnstrand şi Bibi Andersson, o actriţă care va fi distribuită în multe dintre filmele lui Bergman.

La sfârşitul anului 1957, în 26 decembrie are loc premiera filmului Fragii sălbatici, cu Victor Sjoström, Ingrid Thulin, Bibi Andersson, Gunnar Björnstrand, Max von Sydow. Un octogenar îşi rememorează întreaga existenţă în drumul spre ceremonia care urma să-i celebreze cariera. Fragii sălbatici a fost considerat „o operă de anticipaţie autocritică” (R. Tailleur), care „combină într-un fel de sinteză genială nu numai temele sale preferate, nu numai toate marile curente ale cinematografului (expresionism, realism poetic şi chiar neorealism), ci reuşeşte să păstreze o perfectă unitate de ton şi să nu repete nimic din operele anterioare.” (A. Ayfre).

Bergman era până atunci autorul a aproape 20 de filme, primele dintre ele fără prea mult succes, primite chiar cu reticență. Criza (1946), filmul de debut, fusese un eșec. Ingmar Bergman, care intenționa să facă și teatru, era tributar cinematografiei franceze a epocii, fiind influențat de Jean Renoir, Marcel Carné, Julien Duvivier. Critica îl considera mult prea aplecat spre subversiv, încifrat, imatur, pentru a evidenția un stil. Fals, bineînțeles și descurajant, numai că un creator atât de original ca Ingmar Bergman, care se sprijină pe investigații de natură psihologică și în general vizând condiția umană, în raporturi existențiale fundamentale, știe să își urmeze calea. Relația artist – societate, alături de problema complexă a cuplului revin în filmele sale, într-o manieră atât de personală, mai ales în deceniul al șaptelea. O vară cu Monika (1953), filmat în arhipelagul Stockholm, pornește, ca și Surâsul unei nopţi de vară, de la decepția în dragoste. Dezbaterea etică cu sugestii de eseu filosofic începe să domine filmele lui Bergman, în subiecte diferite. Putând fi apropiat într-o măsură de A șaptea pecete, prin subiectul medieval, Izvorul fecioarei (1960) prelucrează o veche legendă scandinavă, pe care regizorul, după propria mărturisire, nu face decât să o traducă în imagini reflectând însă asupra Evului Mediu, epocă plină de contraste dar și de subtilități nebănuite. Filmul are trăsături de poem vizual, pe baza unei trame relativ comune ca simbologie, dar e lipsit de resorturile de meditație din A șaptea pecete. În drum spre biserică, o fecioară e violată și ucisă de doi pelerini care, ajunși în sat, încearcă să vândă rochia fetei, fără să știe, chiar părinților ei. Tatăl îi omoară pe cei doi și apoi descoperă că la locul crimei a apărut un izvor.

După Ochiul diavolului (1960), trei filme de la începutul anilor ’60 sunt construite pe tema credinței, a îndoielii și chiar a negării lui Dumnezeu: Prin oglindă (1961), Comunicanții (1963), Tăcerea (1963). Este o trilogie de „filme de cameră”, noțiunea amintind poate de „piesele de cameră” ale lui Strindberg. O trilogie a incomunicabilității, în care tăcerile lungi, parcă nesfârșite, planurile care combină realitatea cu fantasma, certitudinea cu iluzia, totul în tehnică alb-negru, devin prevalente. Ritmul este de obicei lent, prielnic analizei și meditației dar cu o tensiune dilematică, un fel de suspens psihologic. De fapt, personajul lui Bergman nu este nimeni altul decât sufletul uman, filmele lui fiind în primul rând psihologice, lansându-se în abisul conștiinței pentru a reliefa cele mai fine reacții, ceea ce uneori rămâne incomprehensibil cu mijloace raționale. De aici scenele cu aparență de nebunie, coșmarurile, imaginile care revin ca amintiri obsedante, posibila confuzie de planuri. În Tăcerea, cele două surori, ca mai târziu în Strigăte și șoapte (1972), trec printr-o experiență bizară, o experiență în care, finalmente, nu se poate întrevedea decât moartea. Anna (Gunnel Lindblom) ajunge la forme de nimfomanie. Esther (Ingrid Thulin) este traducătoare dar în orașul în care sosesc cele două femei se vorbește o limbă necunoscută. Orașul e izolat, într-o posibilă stare de asediu, greu însă de precizat. Singurul limbaj inteligibil din oraș este muzica lui Bach. Dar fundalul muzical, atunci când regizorul apelează la el, pare o formă de a potența tăcerea, tăcerile apăsătoare ale lui Bergman. Înainte de a muri, Esther scrie pe un bilețel traducerea unui cuvânt străin, suflet, pe care nepotul său îl va citi în trenul care străbate un peisaj încremenit.

În Persona (premiera: 18 octombrie 1966), cu Liv Ullmann şi Bibi Andersson, tema comunicării, lupta dintre limbaj şi tăcere sunt tratate într-o manieră cât se poate de originală şi enigmatică. Un film „greu”, cu simboluri anunţate încă din pregenericul şocant, de-a dreptul cutremurător, un film care te poate marca pentru multă vreme. O actriţă se retrage într-o deplină muţenie, infirmiera sa încercând să o facă să vorbească din nou, să o readucă din starea de apatie morbidă şi astfel de inevitabilă alienare. Bergman va insista asupra acestei dispute care simbolizează de fapt lupta pentru supravieţuire, în următoarele două filme: Ora lupului (1967) şi Ruşinea (1968). Primul, cu Max von Sydow și Liv Ullmann, este dramatica poveste a pictorului Johan Borg și a soției sale Alma, care își petrec vara izolați pe o insulă. Proiectul data din 1964, filmul, cu un buget foarte mare, urmând să se intituleaze Canibalii. Restrâns, fără  dimensiunea monumentală pe care o dorise Bergman, el devine o cercetare a relației dintre artist și public, semănând în multe privințe cu Persona. Revine aici metafora vampirului: în Persona, asistenta medicală o visează pe actriță sugându-i sângele; în Ora lupului, falșii binefăcători ai lui Borg sunt morți vii, creaturi vampirice ale nopții. La petrecerea la care îl invită, ei îl tratează pe pictor ca pe un măscărici de curte, ridiculizându-l. Borg se trezește machiat în femeie-clovn și  e batjocorit chiar de amanta sa, spre amuzamentul nobililor care îl privesc din întuneric.

Spațiul închis, camera de suferință, fie ea fizică sau psihică, „plimbările” lente prin interioare, într-un decor când sumar, când opulent, în care există întotdeauna obiecte cu valoare simbolică, este dominant în filmele lui Bergman. La începutul filmului color Strigăte și șoapte, o pendulă bate obsedant, anunțând lupta cu timpul necruțător. Harriet Andersson (Agnes), Ingrid Thulin (Karin), Liv Ullmann (Maria), Kari Sylwan (Anna) sunt protagonistele unui film extraordinar despre suferință și moarte, tratate cu o minuțiozitate care, în ciuda, frumuseții picturale a cadrelor, ajunge înspăimântătoare. Bolnavă de cancer, pe moarte, Agnes este vizitată de surorile sale, Karin și Maria. Aceaași dramă a incomunicabilității, a relațiilor false, ipocrite se insinuează în acest film grav, tulburător, în care tăcerile apăsătoare sunt sfâșiate de urletele de durere ale muribundei. Singura care suferă sincer este camerista Anna, spre care se îndreaptă, ca un fel de regăsire a afecțiunii materne, infima speranță de alinare a lui Agnes. O lume a purității morale moare odată cu nefericita Agnes, interpretată cu o forță psihică rară de Harriet Andersson (Karin în filmul Prin oglindă).

După Oul de șarpe (1977), inspirat de ororile naziste, Sonată de toamnă (1978) se reîntoarce la cadrul intim al familiei, temă atât de curentă la Bergman, care o distribuie alături de Liv Ullmann pe Ingrid Bergman. Fanny și Alexander (1982) este considerat testamentul regizorului, care montează apoi o serie de filme de televiziune și spectacole de teatru: Regele Lear (1984), Domnișoara Iulia (1985), Hamlet (1986), Casa cu păpuși (Nora, 1989), Peer Gynt (1991), Mizantropul (1995), Yvona, principesa Burgundiei (1995), Bacantele (1996), Sonata fantomelor (2000), Maria Stuart (2002).

$$_

 ISLANDA ȘI CONTINENTUL SCUFUNDAT

E foarte posibil ca sub Oceanul Atlanticului de Nord să existe un vast continent scufundat, iar descoperirea asta ar putea pune capăt multor presupuneri despre istoria geologică a regiunii și probabil va oferi informații și despre alte continente scufundate de pe glob.

Se estimează că respectivul continent se întinde pe șase sute de mii de kilometri pătrați și ajunge spre Groenlanda în nord și spre Europa în est. Islanda e doar vârful acestui continent imens ascuns, conform cercetătorilor dirijați de Gillian Foulger, profesoară emerită de geologie la Universitatea Durham, care a propus această idee în cartea ei In the Footsteps of Warren B. Hamilton: New Ideas in Earth Science.

Oricât de palpitant e să îți imaginezi acest continent scufundat, Foulger și colegii ei au accentuat că „Islandia” e, în prezent, doar o ipoteză care trebuie demonstrată prin metode empirice precum forajul în adâncime, sondajul geofizic și analiza mineralelor precum zirconiu.

Existența lui trebuie testată, au zis Foulger și colegii ei și au adăugat că Islandia e „un exemplu convenabil” pentru „găsirea de noi metode și ipoteze care ar putea fi aplicate altor continente scufundate în oceane”.

Cu peisajele dramatice și erupțiile vulcanice frecvente, Islanda e o zonă care a atras atenția cercetătorilor timp de secole. Insula e localizată deasupra graniței divergente dintre platourile continentale nord-american și eurasiatic, ceea ce cauzează des turbulențe tectonice.

Oamenii de știință au presupus mult timp că Islanda e înconjurată de o masă de crustă oceanică, un tip de rocă parțial topită care are o compoziție și o densitate diferite de crusta continentală care formează masele de teren pe care locuiesc oamenii. Crusta oceanică e mai densă decât crusta continentală, ceea ce o face să se scufunde sub masele continentale, dar să rămână totuși deasupra mantalei Pământului, un strat de rocă lichidă. Ca urmare, crusta oceanică tinde să fie mai tânără și mai subțire decât crusta continentală, pentru că se scufundă mereu în manta și e reciclată.

Foulger și colegii ei au început să suspecteze că s-ar putea ca Islanda să fie înconjurată de crustă continentală și nu de crustă oceanică din cauză că stratul de sub insulă are cincizeci de kilometri grosime, deci e mult mai gros decât crusta oceanică tipică, care are cam opt kilometri grosime. Un studiu anterior, publicat în 1977, a mai notat că Islanda s-ar putea să fie situată pe crustă continentală, dar, de atunci, metodele de testare a acestei ipoteze au evoluat.

Noul capitol propune mai multe tehnici care ar putea stabili dacă acest continent scufundat există cu adevărat. De exemplu, echipa sugerează că ar trebui să căutăm cristale de zirconiu în Islanda. Zirconiul e un mineral extrem de dur care poate supraviețui la miliarde de ani de eroziune, așa că e utilizat adesea pentru estimarea erelor geologice. Datarea acestor cristale ar putea spune multe despre vârsta crustei de sub Islanda. Am putea afla dacă e de natură oceanică sau continentală.

Foulger și colegii ei au mai sugerat că se poate fora în crustă sau se pot întocmi profile seismice. Aceste metode ar fi mai scumpe decât datarea cu zirconiu, dar ar putea dovedi existența Islandiei sau a altor continente scufundate de pe glob.

„Islandia e cel mai bun de studiat dintre aceste potențiale continente datorită proximității maselor geologice mari și a expunerii de 35 la sută din suprafața ei deasupra nivelului mării”, a zis echipa.

Din acest motiv, s-ar putea ca Islandia să fie vârful aisbergului în căutarea de continente ascunse sub oceane, dacă aflăm care e cea mai bună metodă să le găsim. De exemplu, s-au propus microcontinente sau fragmente de continente pe coasta Africii de Vest, în Oceanul Arctic, în jurul plăcii tectonice Lomonosov sau pe platoul Elan Bank-Kerguelen din Oceanul Indian. Mai mult, echipa sugerează în studiu că Noua Zeelandă e considerată o porțiune uscată din fostul continent scufundat „Zeelandia”. S-a detectat recent și un microcontinent numit „Mauritia” sub insula Mauritius.

„Mai avem multe de făcut pentru a dovedi existența Islandiei, dar asta ne va deschide o nouă perspectivă geologică asupra lumii. Și s-ar putea să facem descoperiri similare și în alte locuri pe glob”, a zis Foulger.

„S-ar putea să redesenăm toate hărțile oceanelor și mărilor după ce  facem aceste descoperiri.”

$$$

 ISTORIA CAPPUCCINO

Italienii fac cel mai bun vin, cele mai bune paste, cea mai bună pâine, cea mai bună cafea, cea mai bună pizza… da, chiar fac totul în bucătărie cel mai bine. Cel puțin asta mi-a spus mie, ca italiancă, încă din copilărie. Unele dintre tradițiile noastre culinare mult au originea altundeva și au ajuns în Italia mai sau mai puțin accidental. La fel și cappuccino. Contrar credințelor populare, nu a fost inventat în Italia.

Gianni Tratzi este proprietarul firmei de consultanță Mezzatazza, care este specializată în cafenele. „Și numele și băutura cappuccino prin să provină de la călugării Capucini”, spune el. Specialitatea din cafea are originile în cafenelele vieneze din secolul la 18-lea, când băutura neagră era amestecată cu zahăr, lapte și condimente. „Băutura încă e cunoscută în zilele noastre sub numele de cafea vineză”, spune Tratzi. „Numele cappuccino, pe de altă parte, este internațional și înseamnă băutura cu spumă de lapte.”

Bineînțeles că e imposibil să fim siguri de cine a inventat cappuccino, dar, conform lui Tratzi, mai multe cărți atribuie creația unui călugăr Capucin pe nume Marco d'Aviano, care a trăit în Austria în secolul la 17-lea. „Se spune că era servit cu cafea foarte amără în Viena, pe care o salva ulterior cu zahăr și lapte”, zice Gianni Tratzi. „Chelnerița a notat rețeta călugărului și de atunci băutura a fost servită ca un capucin.”

Manuel Terzi, proprietar al Caffé Terzi în Bologna, știe altă poveste despre originea cappuccinoului. „În 1683, armata turcă a asediat Viena”, spune el. „Un soldat polonez pe nume Jerzy Franciszek Kulczycki, sau în germană Georg Franz Kolschitzky, deghizat în turc, a trecut printre inamici și a aflat că urma să vină ajutor pentru venizii asediați.”

Potrivit legendei, Kolschitzky a ajutat Austria să câștige războiul. „Ca recompensă, a primit saci plini de cafea lăsați în urmă de armata turcă și și-a deschis prima cafenea vineză, în care a îndulcit băutura cu lapte și miere”, spune Manuel Terzi. Unii chiar se referă la Kolschitzky ca fiind inventatorul croissantului. Un adevărat geniu universal.

Conform lui Gianni Tratzi, prima băutură comparabilă cu cappuccino de azi a fost servită la Caffé dei Ritti în Florența în anii 1920, când au apărut primele cafetiere industriale. Companiile de atunci – Cimabli, Marzocco, Victoria Arduino sau Pavoni – sunt încă cunoscute și iubite astăzi de fanii espresso. „Dar încă nu există espressoarele pe care le avem astăzi”, spune Tratzi. „Erau mai degrabă precum oalele sub presiune, cu o valvă pentru aburi și o pentru apă.” Ce aveau însă era o baghetă pentru abur, un precursor al spumantului de lapte.

Dar aceste cappuccino timpurii încă mai aveau mult de parcurs în materie de gust. Cafeaua dintr-un cappuccino nu avea prea multe în comun cu espresso-ul fin și intens, așa cum îl cunoaștem azi. Era mai degrabă o cafea arsă cu spumă de lapte. Însă, în anii 1940, sa inventat espressorul modern cu crema densă.

Au experții similare sfat pentru un cappuccino perfect? Gianni Tratzi folosește rețeta clasică, care se predă și la Specialty Coffee Association. Organizația mii de oameni din industria cafenelelor. Rețeta e așa: o parte cafea (un espresso), două părți lapte și o parte spumă de lapte, „adică un amestec foarte fin de lapte și aer care se transformă în lichid atunci când e încălzit”, spune Tratzi. De asemenea, spuma ar trebui să fie între unu și un centimetru și jumătate ca grosime. Cappuccino este servit la o temperatură „între 65 și 70 de grad într-o ceașcă umplută până la refuz, cu o capacitate de 150 până la 170 de mililitri”. Foarte important: „Ar trebui să se vadă la suprafață o coroană de cafea cu un cerc alb în mijloc.”

Nu e numai din motive estetice. Metoda de preparare a asigurărilor că laptele și cafeaua sunt amestecate perfect. Băutura va avea aceeași textură și gust de la început până la sfârșit apoi. Dacă cappuccino arată complet alb deasupra, „primele guri vor avea gust mai mult de lapte, iar cafeaua de sub va fi mai puternică”, spune consultantul.

Potrivit lui Manuel Terzi, este motivul pentru care creațiile artistice pe cappuccino pot arăta impresionant, dar nu au neapărat gust bun. „Cappuccino trebuie să fie uniform, spre deosebire de un flat white, de exemplu, care are straturi”, spune el. „Cu cât e mai complex design-ul, cu atât e mai departe de cappuccino italian tradițional.”

Și dacă tot suntem la subiectul tradiție, în Italia, cappuccino este aproape exclusiv sau băutură care se bea la micul dejun. Deși italienilor le place să bea cafea după prânz și cină, probabil că ți se vor arunca priviri disprețuitoare dacă cer un cappuccino după cină la un restaurant italian.

Când îl întrebi pe Gianni Tratzi despre asta, puristul cafelei surprinde cu răspunsul său. „Ca o băutură după masă, un cappuccino poate fi destul de bun, dar poate că o cană mare și puțin cam mult”, spune el. „Poate un Cortado ar fi mai bun, adică o sută până la 110 mililitri cu un shot de espresso și mai puțină spumă de lapte, lucru care scoate în evidență mai bine gustul cafelei.”

Dar despre alternative la lapte? Manuel Terzi îndeamnă la prudență în privința cappuccino făcut cu lapte obținut din plante. „Problema majoră este că nu fac spumă ca lumea din cauza lipsei de proteine”, spune el. „Singurul care ajunge la acel echilibru delicat de gust și textură este laptele de quinoa.” Bine de știut.

Articolul a apărut inițial în VICE Italia.

$$$

 LUSITANIA

Ce a scufundat Lusitania?

Când un submarin german a torpilat transatlanticul britanic RMS Lusitania pe 7 mai 1915, undele de șoc au cuprins întreaga lume. Nava, care se îndrepta de la New York la Liverpool, transporta aproape 2.000 de pasageri și membri ai echipajului aflați în călătorii de afaceri, vacanțe și vizite de familie, când a fost lovită la doar 11 mile de coasta de sud a Irlandei. Peste 1.190 de oameni și-au pierdut viața în atac, un eveniment care a transformat opinia globală și a contribuit la pregătirea terenului pentru intrarea eventuală a Statelor Unite în Primul Război Mondial.

Torpila a lovit tribordul navei Lusitania , iar în doar 18 minute marele liner a alunecat sub Atlantic. La câteva momente după impactul inițial, martorii au descris o a doua explozie, mai puternică, una care a alimentat speculațiile timp de mai bine de un secol. A fost vorba de o ascunzătoare de muniții, de o centrală spartă sau de aprinderea prafului de cărbune? Adevărata cauză rămâne unul dintre misterele persistente ale istoriei maritime.

Un fenomen maritim

La acea vreme, Lusitania era o minune a ingineriei. Măsurând 237 de metri lungime și aproape 26 de metri lățime, a fost pentru scurt timp cea mai mare navă de pasageri din lume până când nava sa soră, Mauretania , a intrat în serviciu. Linia de lifturi era dotată cu elevatoare, iluminat electric, telegrafie fără fir și sisteme avansate de ventilație, toate inovații remarcabile pentru începutul anilor 1900. Ceea ce o diferenția cu adevărat era viteza. Noile sale motoare cu turbină generau aproximativ 68.000 de cai putere, aproape de trei ori mai mult decât majoritatea celorlalte nave de linie. Putea atinge 25 de noduri când o traversare a Atlanticului încă dura multe zile, iar orice scurta acea călătorie era celebrat.

Lusitania a îndeplinit toate așteptările de lux pe care le cereau cei mai bogați pasageri ai săi. Salonul de primă clasă se înălța pe două niveluri sub o cupolă ornamentată și putea găzdui 470 de oaspeți printre panouri sculptate din mahon, detalii aurite și coloane impresionante. Salonul de primă clasă avea două șeminee din marmură de 4,2 metri și mobilier bogat tapițat care reflecta eleganța georgiană. Chiar și camerele de clasa a treia, folosite în mare parte de imigranți, ofereau un grad neobișnuit de confort pentru acea vreme, cu cabine spațioase, o bună ventilație și un pian în jurul căruia pasagerii se puteau aduna sub punte.

Un lucru pe care Lusitania nu-l avea în măsură suficientă: timpul. Nava transporta 48 de bărci de salvare, mai multe decât avea Titanicul cu trei ani mai devreme, dar înclinarea rapidă spre tribord făcea aproape imposibilă lansarea la apă a majorității acestora. În haos, mulți pasageri au fost prinși sau aruncați în Atlanticul rece înainte de a putea începe o evacuare completă.

Regulile războiului

De la lansarea sa în 1906, Lusitania a efectuat peste 200 de traversări fără evenimente între Liverpool și New York. A câștigat de două ori râvnita distincție Blue Riband pentru cea mai rapidă traversare a Atlanticului. Cu toate acestea, la începutul anului 1915, lumea se schimbase. Marele Război Mondial făcea ravagii în Europa, iar un nou pericol pândea pe mare. Submarinele germane, cunoscute sub numele de U-boats, năvăleau sub valuri, folosind metode de ascundere și torpile pentru a-și vâna țintele.

Ani de zile, puterile navale au respectat așa-numitele Reguli privind crucișătoarele, care impuneau ca navele civile să fie avertizate înainte de un atac și ca pasagerilor să li se ofere șansa de a fi evacuați. Cu toate acestea, când a izbucnit războiul în 1914, Amiralitatea Britanică a ordonat căpitanilor săi comerciali să lovească orice submarin care ieșea la suprafață, considerându-le ținte legitime. La început, submarinele germane păreau să respecte Regulile privind crucișătoarele, iar temerile legate de navele de linie precum Lusitania au început să se diminueze. Mulți credeau că viteza marelui transatlantic ar fi suficientă pentru a-l menține în siguranță.

În februarie 1915, Germania a declarat apele din jurul Insulelor Britanice zonă de război și a avertizat că toate navele aliate găsite acolo vor fi scufundate fără avertisment. Statele Unite au rămas neutre, însă la sfârșitul lunii aprilie guvernul german a publicat anunțuri în ziarele americane, menționând în mod specific nava Lusitania . Un anunț suna, printre altele: „Călătorilor care intenționează să se îmbarce în călătoria pe Atlantic li se reamintește că există o stare de război, că zona de război include apele adiacente Insulelor Britanice, că navele care arborează pavilionul Marii Britanii sau al oricăruia dintre aliații săi sunt susceptibile de distrugere în acele ape și că călătorii care navighează în zona de război o fac pe propriul risc.”

Lusitania fusese clasificată de Amiralitatea Britanică drept crucișător comercial armat, o denumire care însemna că putea fi transformată în destinație militară , dacă era necesar. În practică, era prea mare și consuma prea mult cărbune pentru a servi eficient în luptă, însă clasificarea ridica semne de întrebare cu privire la faptul dacă reprezenta o țintă militară legitimă. Manifestul navei pentru călătoria din mai 1915 enumera 4.200 de lăzi de cartușe de pușcă, 1.250 de tuburi de cartușe goale și mai multe containere cu fitiluri, toate etichetate oficial drept contrabandă. Unii au speculat ulterior că cele 90 de tone de „untură de porc, unt și brânză” enumerate ca încărcătură ar putea conține arme sau explozibili ascunse, deși nicio dovadă în acest sens nu a ieșit vreodată la iveală. Oricare ar fi fost ceea ce transporta sub punte, pasagerii ei nu știau nimic despre asta.

O țintă ușoară

Lusitania a plecat din New York pe 1 mai 1915, pentru ceea ce avea să fie a 202-a sa traversare a Atlanticului. La cârmă se afla căpitanul William Thomas Turner, un ofițer experimentat la Cunard , care îl înlocuise pe căpitanul Daniel Dow, despre care se spunea că nu se simțea confortabil să comande o navă de pasageri prin apele din timpul războiului. Turner primise instrucțiuni să evite submarinele navigând în zigzag pe mare, dar nu se știe cu ce consecvență a urmat aceste ordine. Pe măsură ce nava se apropia de coasta irlandeză, a menținut cursul drept după ce a primit un mesaj că nu fuseseră observate submarine în zonă.

La bordul submarinului german U-20 , căpitanul Walther Schwieger, în vârstă de 30 de ani, patrula Atlanticul de Nord în căutarea unor ținte aliate. În timpul acelei călătorii, el atacase deja mai multe nave, permițând echipajelor lor să scape înainte de a trimite navele la fund. Până când a ajuns în apele de pe coasta de sud a Irlandei, în arsenalul său mai rămăseseră doar trei torpile.

Pe 7 mai, Schwieger a zărit un vas de pasageri mare mișcându-se rapid pe mări calme. L-a recunoscut fie ca fiind Lusitania, fie ca fiind nava soră a acesteia, Mauretania . Știind că ambele fuseseră trecute pe lista crucișătoarelor comerciale înarmate, a ales să ignore Regulile pentru crucișătoare și s-a mutat pe poziție. La ora 14:10, a ordonat lansarea unei singure torpile. Aceasta a lovit Lusitania în prova tribord, sub punte. Pasagerii au simțit o zdruncinătură și un bubuit surd, nefiind conștienți la început de dezastrul care se desfășura.

„Sunetul era destul de diferit”

Câteva momente mai târziu, o a doua explozie puternică a sfâșiat Lusitania . Sursa acelei explozii nu a fost niciodată identificată în mod concludent. Unii martori au crezut că a provenit de la cazanele navei, în timp ce alții au suspectat că a provenit din cala de marfă. Mai bine de un secol mai târziu, cauza detonării rămâne incertă.

Un supraviețuitor, Charles Emelius Lauriat Jr., a scris mai târziu: „Unde stăteam pe punte, șocul impactului nu a fost sever; a fost un sunet greu, destul de înăbușit, dar nava bună a tremurat o clipă sub forța loviturii. O a doua explozie a urmat rapid, dar nu cred că a fost o a doua torpilă, deoarece sunetul a fost cu totul diferit.” Lauriat credea că ar fi putut proveni din camera cazanelor, deși nu știa că nava transporta muniții. Au fost propuse multe teorii, dar niciuna nu a fost confirmată. Cert este că a doua explozie, nu torpila în sine, a condamnat Lusitania .

Nava s-a înclinat atât de brusc spre tribord încât majoritatea bărcilor de salvare nu au mai putut fi coborâte. Din 48, doar șase au ajuns la apă înainte ca nava să se scufunde. Căpitanul Walther Schwieger a consemnat scena în jurnalul său de bord: „Împușcătura a lovit partea tribord, chiar în spatele podului. A urmat o detonare extraordinar de puternică, cu un nor de fum foarte mare. O mare confuzie domnea la bord.”

Dintre cele 1.962 de persoane aflate la bord, 1.198 și-au pierdut viața. Misiunile de salvare s-au transformat curând în operațiuni de recuperare, pe măsură ce cadavrele și epavele au fost aduse la mal de-a lungul coastei irlandeze. Printre morți s-au numărat 128 de americani, un număr care a șocat Statele Unite și a schimbat opinia publică împotriva Germaniei. Deși scufundarea nu a adus America în război imediat, a devenit un simbol puternic al tragediei civile și a contribuit la modelarea cursului sentimentelor aliate de ambele părți ale Atlanticului.

Deși Lusitania s-a scufundat la doar 90 de metri adâncime, au fost făcute puține încercări serioase de salvare. Unii au sugerat că Aliații doreau să evite o nouă verificare a încărcăturii navei din timpul războiului. Încă din 1982, oficialii britanici au avertizat scafandrii că munițiile neexplodate de pe epavă ar putea reprezenta „un pericol pentru viață și integritate fizică”. Teoria conform căreia autoritățile au încercat să ascundă dovezi ale munițiilor nu a fost niciodată dovedită. Astăzi, epava se află pe partea dreaptă a navei, în largul coastei irlandeze, coca corodată prăbușindu-se încet sub greutatea mării, o amintire tulburătoare a uneia di ntre cele mai tragice călătorii din istorie.

$$$

 Potrivit psihologilor, există patru tipuri de inteligență?

1) (IQ)

2) (EQ)

3) (SQ)

4) (AQ)

1. Coeficient de inteligență (IQ): aceasta este măsura nivelului tău de înțelegere. Ai nevoie de IQ ca să rezolvi matematică, să memorezi lucruri și să-ți amintești lecții.

2. Coeficient emoțional (EQ): aceasta este măsura capacității tale de a menține pacea cu ceilalți, de a păstra timpul, de a fi responsabil, de a fi sincer, de a respecta limitele, de a fi modest, autentic și atent.

3. Coeficient social (SQ): aceasta este măsura capacității tale de a construi o rețea de prieteni și de a o menține pe o perioadă lungă de timp.

Oamenii care au EQ și SQ mai mari tind să meargă mai departe în viață decât cei cu un IQ ridicat, dar EQ și SQ scăzut. Majoritatea școlilor valorifică îmbunătățirea nivelului IQ în timp ce EQ și SQ sunt reduse.

Un om cu IQ ridicat poate ajunge să fie angajat de un om cu EQ și SQ ridicat, chiar dacă are un IQ mediu.

EQ-ul tău reprezintă caracterul tău, în timp ce SQ reprezintă carisma ta. Dezvolta obiceiuri care vor îmbunătăți aceste trei Q-uri, în special EQ-ul și SQ-ul tău.

Acum există un al 4-lea, o nouă paradigmă:

4. Coeficientul de rezilienta (AQ): Măsura capacității tale de a trece printr-o perioadă grea în viață și de a ieși din ea fără să-ți pierzi mințile.

Când se confruntă cu necazuri, AQ determină cine va renunța, cine își va abandona familia și cine va lua în considerare sinuciderea.

Părinți, vă rugăm să vă expuneți copiii în alte domenii ale vieții decât doar Academicieni. Ar trebui să adore munca manuală (nu folosi niciodată munca ca formă de pedeapsă), Sportul și Artele.

Dezvoltă-le IQ-ul, precum și EQ-ul, SQ și AQ. Ar trebui să devină ființe umane cu mai multe fețe capabile să facă lucruri independent de părinții lor.

In final, nu pregatiti drumul pentru copii, ci pregatiti copiii pentru drum !.....

sursa:Ștefan Cânepă.

$$$

 S-a întâmplat în 3 decembrie…

- „Ziua Internaţională a persoanelor cu dizabilităţi"; instituită de Adunarea Generală a ONU, la 13.X.1992, prin Rezoluţia 47/3, la încheierea Deceniului Naţiunilor Unite pentru Persoanele cu Dizabilităţi (1983-1992); este un apel din partea forului mondial către statele membre pentru ca persoanele cu dizabilităţi să fie integrate tot mai mult în societate

- 1596: S-a născut italianul Niccolo Amati, cel mai cunoscut membru al celebrei familii de lutieri Amati din Cremona; a fost maestrul lui Antonio Stradivari şi al lui Giuseppe Guarneri. A construit mai mult de 1000 de instrumente din care au rămas circa 650 (m. 12.04.1684);

- 1729: La această dată a fost botezat Antonio Soler, compozitor şi organist spaniol (m. 1783)

- 1755: S-a născut Gilbert Stuart, pictor american.Gilbert Stuart este un portretist din Statele Unite cunoscut mai ales pentru portretele unor femei şi bărbaţi celebri în America.După mai multe sejururi la Londra şi Dublin, Stuart revine în America în 1793, unde rămâne până la moarte (9 iulie 1828). O mare parte din operele lui se află la National Gallery of Art din Washington. 

 1800: S-a născut poetul France Prešeren, unul dintre fondatorii literaturii literare Slovene.

- 1812: S-a născut Hendrik Conscience, scriitor belgian, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori în limba flamandă (m. 1883)

- 1838: S-a născut Cleveland Abbe, fondatorul serviciului meteorologic al SUA. Cleveland Abbe (n.New York – d.28 octombrie 1916, Chevy Chase, Maryland, Statele Unite) este un meteorolog american. A studiat astronomia, iar în 1868 a fost numit director al Observatorului din Cincinnati. Interesat de meteorologie, a inaugurat un serviciu meteorologic public, care a servit drept model pentru serviciul meteorologic naţional, organizat, la scurt timp după aceea, ca o filială a Serviciului de Transmisiuni (al armatei Statelor Unite).În 1871, a fost numit meteorolog principal al filialei care, în 1891, a fost reorganizată sub control civil, ca Biroul Meteorologic al Statelor Unite (mai târziu Serviciul Meteorologic Naţional). A rămas în această funcţie mai mult de 45 de ani.

- 1854: A murit Johann Eckermann, poet şi memorialist, bun prieten cu Goethe, secretarul personal al acestuia („Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieţii lui”) (n. 21.09.1792)

- 1857: S-a născut scriitorul Joseph Conrad, maestru al prozei scurte („Taifun”). Joseph Conrad (născut Józef Teodor Konrad Korzeniowski, la Berdîciv, Imperiul Rus (acum Ucraina) - d. 3 august 1924, Bishopsbourne, Anglia a fost un romancier englez, la origine polonez din Ucraina.

- 1860, 3/15: Se încheie Convenţia telegrafică cu Rusia, prima convenţie internaţională a Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei (va intra în vigoare la 1 februarie 1862)

- 1861, 3/15: În mesajul rostit cu ocazia deschiderii lucrărilor Corpurilor Legiuitoare, domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) anunţa că „Înalta Poartă, precum şi toate Puterile Garante" au recunoscut Unirea Principatelor, care va fi aşa cum „România o va simţi şi o va dori" 

- 1864, 3/15: Apare Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române; prevedea autocefalia Bisericii Române, legătura cu Patriarhia ecumenică de la Constantinopol păstrându-se doar sub raportul dogmei (aplicat, în fapt, abia în 1872, ca urmare a Legii din 19/31.XII.1872; Patriarhia din Constantinopol va recunoaşte oficial autocefalia BOR abia în 1885)

- 1865: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza promulgă legea de organizare a serviciului de poştă şi telegraf (3/15)

- 1873: S-a născut filologul Ilie Bărbulescu, specialist în slavistică; studii referitoare la slava veche, istoria literaturii bulgare vechi, istoria literaturii medio-bulgare şi istoria literaturii ruse; membru corespondent al Academiei Române (m.5.IV.1945)

- 1879: S-a născut matematicianul Alexandru Myller, iniţiatorul şi îndrumătorul şcolii de geometrie diferenţială de la Iaşi; membru al Academiei Române din 1938 (m. 1965).

- 1883: S-a născut Anton von Webern, compozitor şi dirijor austriac (m. 1945), fiul compozitorului Carl Maria von Webern.Creaţia sa se întemeiază pe tehnica dodecafonică. El a fost discipolul si elevul lui Arnold Schoenberg, iniţiatorul dodecafonismului. Cea mai valoroasă lucrare a sa este piesa pentru orchestră intitulată „Passacaglia”.

- 1886: S-a născut fizicianul suedez Karl Siegbahn; cercetări şi descoperiri în spectroscopia radiaţiilor X; începând din 1937, cercetările sale s-au îndreptat spre fizica nucleară; Premiul Nobel pentru Fizică pe 1924; membru de onoare străin al Academiei Române (1965) (m. 1978). Fiul său cel mai mic, Kai Siegbahn (1918-2007), a primit şi el, în 1981, Premiul Nobel pentru Fizică

- 1888: A murit Carl Zeiss, optician german, inventatorul renumitului tip de sticlă ce-i poartă numele; a întemeiat, în 1846, cunoscuta firmă de instrumente optice din Jena (n. 1816)

- 1888: S-a născut compozitorul Ion Nonna Otescu (m. 1940)

-1891: S-a născut sculptorul Oscar Han (m. 1976).

-1894: A murit scriitorul scoţian Robert Louis Stevenson (n. 1850). Renumele mondial i l-a adus romanul „Insula comorilor”, care reprezinta un model clasic al literaturii de aventuri (n. 13.11.1850)..

- 1900: S-a născut chimistul german Richard Kuhn; studii în domeniul vitaminelor; în 1935 a sintetizat vitamina B; Premiul Nobel pentru Chimie pe 1938 (m. 1967)

- 1901: S-a înfiinţat societatea „Tinerimea artistică", de către pictorii Ştefan Luchian, Nicolae Vermont, Constantin Artachino, Gheorghe Petraşcu ş.a.; gruparea milita pentru o artă realistă, pentru subiecte luate din viaţa ţăranilor, a oamenilor de rând 

- 1904: S-a născut ziaristul brazilian Roberto Marinho, proprietarul postului de televiziune TV Globo (cel mai important canal TV din America Latină şi unul dintre cele mai mari din lume) şi al unui adevărat imperiu media, care include mai multe ziare, o editură, canale de televiziune şi radio; Marinho şi-a început cariera, la 21 de ani, la cotidianul „O Globo" (fondat de tatăl său), punct de plecare a imperiului său mass-media (m. 2003)

- 1905: A fost fondată, de către boierii moldoveni, în frunte cu Pavel Dicescu, „Societatea culturală moldovenească” din Basarabia. Cel mai important punct din programul societăţii constituia cerinţa de a introduce limba română în şcolile basarabene.

- 1911: S-a născut compozitorul italian Nino Rota (m. 1979) 

- 1913: S-a născut juristul canadian de origine română Nicolas Mateesco-Matte; autorul unor importante lucrări referitoare la dreptul aerian şi spaţial; membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1993)

- 1919: A murit Pierre-Auguste Renoir, pictor şi grafician francez, reprezentant de seamă al impresionismului. Pierre-Auguste Renoir (n.25 februarie 1841, Limoges - d. Cagnes-sur-Mer) a fost unul din cei mai importanţi pictori francezi, creator - împreună cu Claude Monet, Alfred Sisley, Paul Cézanne - al curentului impresionist.

- 1920: Geneva: Este semnat Protocolul privind constituirea Curţii Permanente de Justiţie Internaţională cu sediul la Haga 

- 1927: S-a născut Andy (Howard Andrew) Williams, interpret, compozitor şi actor american de film (m. 2012)

- 1929: Premiera filmului „Venea o moara pe Siret”, ecranizare dupa Mihail Sadoveanu, în regia cineastului german Martin Berger; filmul era subvenţionat de statul roman.

- 1930: S-a născut Jean-Luc Godard, regizor de film şi scenarist francez, de origine elveţiană, figura centrala a „noului val francez” („Cu sufletul la gura”, „Cele sapte păcate capitale”).A studiat etnología la Sorbona, perioadă în care şi-a descoperit pasiunea pentru cinema. În 1950 a iînceput să lucreze pe post de critic de cinema la diverse reviste, cum ar fi: „Cahiers du Cinéma”, în care se folosea de pseudonimul Hans Lucas. La moartea mamei în 1954, s-a mutat din nou în Elveţia unde a lucrat ca zidar, lucru care i-a servit ca material în primul său documentar, Operation Béton. Se întoarce la Paris şi în timp ce lucra la „Cahiers du Cinéma”, filma scurt metraje: Une femme coquette şi Tous Les Garçons S´Apellent Patrick în 1955 şi 1957. În vara lui 1959, începe filmările la primul său lungmetraj, À bout de souffle după un scenariu scris de Truffaut. În 1961, se căsătoreşte cu actriţa Anna Karina, care va juca în numeroase proiecte ale regizorului. În anii urmatori, Godard a colaborat la „Nouvelle vague” ca actor, co-regizor sau a prudus filme precum: Bande à part (1964) , Pierrot le fou (1965), Masculin féminin (1966). După divorţul de Anna Karina şi căsătoria cu actriţa Anne Wiazemsky, Godard a început să aibă vederi de stânga, făcând filme de influenţă marxistă. În 1968, a regizat One plus one, numit mai târziu Sympathy for the Devil, un documentar care arată cum a fost înregistrată de Rolling Stones, faimoasa piesă. Începând din 1970, a început să experimenteze cu diverse formate video, în acealaşi timp cu regizarea unor filme mai convenţionale, cu mai puţină încărcătură politică, precum Tout va bien.

- 1933: S-a născut compozitorul Liviu Dandara (m. 1991)

- 1933: S-a născut chimistul olandez Paul Crutzen, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în anul 1995

- 1937: A murit Attila Jozsef, unul dintre cei mai mari poeţi ai Ungariei („Cerşetorul frumuseţii”, „Rău mă doare”) (n. 11.04.1905); în anul 2005, UNESCO a înscris în calendarul aniversărilor culturale împlinirea a 100 de ani de la naşterea poetului

- 1938: A fost reorganizata „Straja Ţării" ce cuprindea băieţi între 7-18 ani şi fete între 7-21 ani. Scopul organizaţiei era cultul personalităţii regelui Carol al II-lea

- 1938: S-a născut pictorul Florin Mitroi (m. 2002).A predat la secţia de muzeologie (istoria artei) a Institutului „Nicolae Grigorescu“, tehnici ale artelor plastice. După 1990 a început să predea la secţia de pictură a Universităţii de Arte Bucureşti, printre absolvenţii săi numarându-se tineri excepţional înzestraţi. Florin Mitroi expunea foarte rar. S-au putut vedea lucrările sale câte o dată la Salonul Naţional (după ’90), în expoziţia personală de la „Catacomba“ şi la Muzeul Naţional de Artă al României în Transitionland. Dintre participările sale în străinătate amintim expoziţia de artă românească de la Târgul de carte de la Leipzig, 1998, şi Artişti din Bucureşti la La Louvière, Belgia, 1999. Pasionat de fotografie, artistul a dedicat ani întregi fotografiilor cu Muzeul Satului, pe care îl preţuia aşa cum era înainte de „aleile şi construcţiile de beton“, cu Bucureştiul vechi – Calea Moşilor, cu vechi sate şi icoane din Oltenia natală.

- 1941: S-a născut Titus Munteanu, realizator de emisiuni de televiziune 

- 1941: A murit Christian Sinding, pianist şi compozitor norvegian (n. 1856) 

- 1944: A murit Petre Grimm, istoric literar şi traducător; fondatorul catedrei de engleză a Universităţii din Cluj; cercetător al relaţiilor culturale româno-engleze (n. 1881)

- 1947: S-a născut Ion Haiduc, actor, regizor şi scenarist

- 1948: S-a născut Ozzy Osbourne (numele real: John Michael Osbourne), fost solist vocal al formaţiei britanice de heavy metal „Black Sabbath"

- 1949: A murit scriitorul bulgar Elin Pelin (pseudonimul lui Dimitar Ivanov Stoianov) (n. 1877)

- 1950: S-a născut pictorul român Ion Şinca

-1954: A murit (la Paris) Maria Ventura, actriţă de renume european (societară a Comediei Franceze, din 1922); directoare (1929-1934) a unui teatru bucureştean ce i-a purtat multă vreme numele; stabilită în Franţa (n. 1886).

- 1965: S-a născut patinatoarea germană Katarina Witt, figură emblematică a patinajului artistic al anilor ’80; campioană naţională a RDG şapte ani consecutiv (1981-1988), campioană mondială de patru ori (1984, 1985, 1987 şi 1988) şi campioană olimpică de două ori (Sarajevo-1984 şi Calgary-1988)

- 1967: Realizarea primului transplant reuşit al unei inimi umane, de către medicul sud-african Christian Barnard, la spitalul Grote Schuur din Cape Town (Republica Africa de Sud) 

- 1968: A intrat în vigoare Acordul internaţional cu privire la salvarea cosmonauţilor, reîntoarcerea lor şi restituirea obiectelor lansate în spaţiul cosmic (a fost semnat la 22.IV.1968)

- 1970: S-a născut violoncelistul israelian Matt Haimovitz

- 1973: Sonda spaţială americană Pioneer 10, lansată la 2 martie 1972, aflată la 113.000 de kilometri de Jupiter, transmite prima fotografie a planetei.

 - 1974: A murit artista decoratoare Ioana Munteanu (Niţescu) (n. 1902)

- 1976: A murit compozitorul Nelu (Ioan) Ionescu (n. 1906) 

- 1977: Au fost inaugurate lucrările de construcţie a Sistemului hidroenergetic şi de navigaţie „Porţile de Fier II", în zona Ostrovu Mare-Gruiu

- 1987: A murit compozitorul Dorin Liviu Zaharia, autor al coloanei sonore a numeroase filme româneşti („Nunta de piatră", „Duhul aurului", „Tănase Scatiu" ş. a.) (n. 1944)

- 1990: A murit (la Paris) George Tomaziu, pictor, desenator şi ilustrator de carte; antifascist convins, este arestat în iunie 1944 şi ameninţat să fie executat; este eliberat după actul de la 23 august; după instalarea comuniştilor la putere în România este din nou arestat şi condamnat, în noiembrie 1950, la 15 ani de muncă forţată; graţiat în 1963; în 1969 părăseşte România, stă un an la Londra şi apoi se stabileşte la Paris.

- 1991: A murit Petre Ţuţea, gânditor creştin, specialist în drept administrativ; fost înalt funcţionar în Ministerul Economiei Naţionale şi memorialist a fost unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Nae Ionescu la revista „Cuvântul"; deţinut politic, timp de 13 ani, în temniţele comuniste (n. 1902) 

- 1993: A început să emită, la Bucureşti, „Radio Romantic” 

-1996: A murit istoricul francez Georges Duby, unul dintre cei mai mari medievalişti ai epocii sale („Anul 1000”, „Vremea catedralelor”) (n. 7.10.1919) 

- 1997: A murit (la Copenhaga) Eugen Lozovan, lingvist, istoric, filolog şi istoric literar; în 1950 părăseşte ţara (trăieşte o perioadă la Viena şi Paris, iar din 1957 se stabileşte în Danemarca) (n. 1929)

- 1999: Victoria Murden a traversat Oceanul Atlantic la rame.Victoria Murden a acostat la Pointe-à-Pitre, pe insula Guadelupa, devenind prima femeie care a traversat Atlanticul trăgând la rame. Americanca în vârstă de 36 de ani a tras la rame 82 de zile, cate 12-14 ore zilnic.

$¢

 S-a întâmplat în 4 decembrie1131: La această dată, a murit Omar Khayyam, poet persan, cunoscut mai ales pentru catrenele sale: „Rubayyatele lui Omar Khayyam"; a fost şi un filosof, matematician şi astronom celebru care a contribuit la reforma calendarului musulman (n. 1048). Născut la Nishapur, în nord-estul Persiei (Iranul de astăzi), Ghiyath al-Din Abu l-Fath Umar ibn Ibrahim al-Nisaburi al-Khayyami îşi va lua numele de Khayyam pentru a onora îndeletnicirea tatălui său, cea de meşteşugar de corturi (khayyāmī).

Evenimentele politice ale secolului al XI-lea au jucat un rol major în cursul vieţii lui Khayyam. „Khayyam s-a născut şi a compus poezii într-o perioadă în care împărăţiile se destrămau una după alta. Oamenii de ştiinţă, gânditorii şi mai-marii, deveneau, dintr-o dată, victimele unor criminali fără nume. Triburi nomade, sălbatice, de pe tărâmuri necunoscute, asaltau centrele civilizaţiei şi distrugeau vechea cultură iraniană. Evenimentele se petreceau în secolul al XI-lea într-un Iran care apunea: afluxul turcilor selgiucizi în Iran, războaie sângeroase şi demonstraţii misterioase de forţă ale unor secte de asasini periculoşi, care îşi întinseseră vasta reţea de capcane şi asasinate secrete în întregul Iran.” (fragment din „Istoria literaturii persane”, Rypka Jan). În acest imperiu militar instabil, cu numeroase probleme religioase, a crescut Omar Khayyam.

Societatea acelor ani nu mai era una în care cei care căutau cunoaşterea puteau avea o viaţă uşoară. Iată cum se descria pe sine în introducerea Tratatului său despre demonstrarea problemelor de algebră:„N-am reuşit să mă dedic algebrei şi concentrării continue asupra ei, din cauza capriciilor timpurilor care m-au împiedicat; astfel, că noi, iubitorii de cunoaştere n-am putut forma un grup, chiar şi mic, interesele fiind altele, singurele preocupări privind înşfăcarea oportunităţilor când timpul era prielnic. Majoritatea oamenilor care imită filozofii confundă ceea ce este adevărat cu ceea ce e fals şi nu fac altceva decât să inducă în eroare şi să pretindă că deţin cunoaşterea, ei nefolosind ceea ce ştiu din ştiinţă decât pentru scopuri elementare şi materiale. Iar dacă aceştia văd pe cineva care caută binele şi preferă adevărul, cineva care face tot ce poate să respingă falsul şi minciuna, ipocrizia şi înşelăciunea, atunci râd şi-şi bat joc de el”.

Khayyam este autorul unuia dintre cele mai importante tratate de algebră, scrise înainte de timpurile moderne. Tratatul despre demonstrarea problemelor de algebră (1070), cuprinde o metodă geometrică pentru rezolvarea ecuaţiilor de gradul trei, bazându-se pe metoda intersecţiei secţiunilor conice cu cercul, intersecţia unei hiperbole cu un cerc.Ca majoritatea matematicienilor persani din perioada sa, Khayyam a fost şi un renumit astronom. În 1073, sultanul Malik-Shah I l-a invitat să construiască, împreună cu alţi învăţaţi ai vremii, un obsevator astronomic.

Khayyam a fost un adept şi un bun cunoscător al filosofiei lui Avicenna. A predat decenii la rând filosofia marelui „părinte al medicinei moderne”, în special Cartea vindecării, în oraşul său natal Nishapur, pâna la moartea sa. Khayyam a studiat filozofia la Naishapur. Unul dintre colegii săi scria despre el că era: …înzestrat cu claritate de spirit şi cele mai mari puteri naturale…Omar Khayyam a rămas însă cunoscut mai ales pentru catrelene sale, acestea ilustrând viziunea sa filosofică faţă de secretul existenţei şi faţă de destinul omului. Odată cu prima traducere europeană a Catrenelor, realizată de Edward Fitz Gerald în 1859, poetul îl pune în umbră pe savant. Cercetatorii cred că el a scris peste o mie de catrene, denumite „rubaiyat”. În arabă, rubaiyat sau robaiyat înseamnă patru, cu o rimă distinctă, în sensul ca versurile 1, 2 şi 4 rimează între ele, iar versul trei ramâne alb. Rubaiyatele sale, cu un conţinut profund mistic, au rămas nemuritoare. Referitor la religia lui Khayyam au fost opinii divergente. Unii cercetători îl văd ca un agnostic hedonist (fascinat de vin şi de clipa prezentă), alţii îl consideră un mistic (în versurile căruia se ascunde o înţelepciune profundă, ferită de ochii neiniţiaţilor). Dacă unii comentatori văd în vinul poetului licoarea uitării suferinţelor şi a incertitudinilor, pentru alţii acesta nu e decât metafora extazului divin. Pentru înţeleptul yoghin Paramahansa Yogananda, Omar Khayyam a fost cel mai greşit înţeles poet. În cartea sa „Vinul misticului”, acesta dă o interpretare spirituală catrenelor, care nu sunt o celebrare a vinului şi a plăcerilor pământeşti, aşa cum profanii sunt tentaţi a crede, ci sunt adevărate imnuri închinate bucuriei transcendente a Spiritului.

Surse:

https://www.famousscientists.org/omar-khayyam/

https://www.britannica.com/biography/Omar-Khayyam-Persian-poet-and-astronomer

http://epochtimes-romania.com/news/omar-khayyam-poetul-savant-al-betiei-divine---242482

http://www-history.mcs.st-and.ac.uk/Biographies/Khayyam.html

http://www.carteadelaora5.ro/omar-khayyam-3-lectii-de-viata/