$$$

 S-a întâmplat în 6 februarie131: La această dată, avem prima atestare documentară a Roşiei Montane. Roşienii sunt cea mai veche comunitate din România, iar Roşia Montană este considerată de istorici actul de naştere a poporului român. Aici au fost găsite tăbliţele cerate antice, care au stat la baza cercetării dreptului roman de laureatul premiului Nobel Theodor Mommsen.Cei şapte kilometri de galerii romane sunt unici în lume. Vestigiile antice, bisericile seculare, monumentele naturale şi de patrimoniu formează un peisaj excepţional. Localitatea Roșia Montană, din județul Alba, are o existență milenară, fiind cunoscută încă dinaintea cuceririi Daciei, amintită de Herodot, Pliniu, Titus Liviu. 

Roşia Montană este situată în judeţul Alba, la 70 de kilometri de Alba Iulia şi adăposteşte cel mai mare zăcământ de aur din Europa (estimat la 10,6 milioane uncii de aur). Printre atracţiile turistice ale zonei, se numără un muzeu al mineritului, în aer liber, ce cuprinde instrumente miniere, galerii şi puţuri romane şi mina de suprafaţă a romanilor, dar şi monumente al naturii, cum ar fi Piatra Corbului sau Piatra despicată.Este una din cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase din Europa.A fost înființată de către romani în timpul domniei lui Traian ca oraș minier cu coloniști din Iliria sub numele de Alburnus Maior.Primul document în care s-a specificat acest nume este o tablă din ceară ce datează din 6 februarie 131.În ruinele fostei cetăți, arheologii au descoperit locuințe, morminte, galerii miniere, unelte pentru minerit, multe inscripții în limba greacă și latină și 25 de table de ceară.Multe din descoperirile arheologice pot fi văzute în Muzeul Mineritului din Roșia Montană.

Din istoria mineritului se mai poate aminti că pe valea Roșiei erau șteampuri care funcționau asemănător morilor de apă. Ele au folosite pentru măcinarea minereului, în perioada anului când pe valea Roșiei debitul apei era insuficient pentru șteampuri, se deschidea stăvilarul unui lac artificial. După 272, când romanii au părăsit teritoriul fostei Dacii, localitatea rămâne în atenţia cronicilor vremii, ca fiind una în care mineritul se practică ocazional. După aproximativ un mileniu, în secolul al 13-lea, apar noi date care amintesc de extracţia aurului, dar tot coloniştii sunt cei care se ocupau de această activitate. Abia la finele secolului al XVI-lea localitatea primeşte numele actual, după ce se mai numise Valea Roşie sau Roşia de Munte. Stăpânirea austro-ungară a schimbat zona, în special datorită influenţelor austriece. Roșia Montană a cunoscut și trăit toate evenimentele istoriei românilor. În anul 1784 casele exploratorilor au fost distruse de către revoluționarii lui Cloșca, născut în satul Cărpiniș, iar în timpul revoluției din 1848, Avram Iancu a avut aici pe Simion Balint, unul din cei mai devotați revoluționari. Aici s-a născut și a copilărit Iulia Faliciu, soția lui B.P. Hașdeu și mama poetei Iulia Hașdeu. B.P. Hașdeu a cunoscut-o în anul 1865, în casa protopopului Simion Balint.

Roșia Montană este un loc al poveștilor. Printre localnici circulă fel de fel de povești despre morojnițe și vâlve. Morojnițele se cred a fi niște ființe ce după miezul nopții se dau de trei ori peste cap și se transformă într-un animal asemănător cu veverița și care fură laptele de la vaci.Vâlvele se cred a fi niște stafii care pot lua diferite forme și trăiesc în fostele mine și se arată din când în când localnicilor.Legenda Întemeierii Roșiei spune că aurul a fost descoperit prima dată în zonă de către o femeie pe nume Cotroanța care venea cu caprele pe un deal numit Chernic.Aici a găsit un bulgăre care strălucea la soare și și-a dat seama că e de aur. Una din fostele galerii din apropierea Tăului Mare a primit numele Cotroanța. În septembrie 2013 au fost organizate o serie de proteste privind Proiectul Roșia Montană pentru repornirea mineritului în Munții Apuseni. Protestatarii din acea perioadă spuneau că proiectul minier ar distruge mediul și patrimoniul de la Roșia Montană și cereau retragerea legii care ar permite ca acest proiect să înceapă.

Surse:

„Alburnus Maior - monografie a localității Roșia Montană”, Editura CIMEC, București, 2003 

https://www.rosiamontana.org/content/ro-ia-montan-la-ceas-aniversar-1881-de-ani-de-atestare-documentar

https://ziarulunirea.ro/rosia-montana-cea-mai-veche-localitate-miniera-din-romania-implineste-1887-de-ani-de-la-prima-atestare-documentara-309052/

http://ireporter.ro/2013/02/06/6-februarie-131-prima-atestare-documnetara-a-rosiei-montane/

http://ireporter.ro/2013/02/06/6-februarie-131-prima-atestare-documnetara-a-rosiei-montane/

$$$

 S-a întâmplat în 6 februarie1793: În această zi, a decedat dramaturgul italian Carlo Goldoni; a reînnoit teatrul italian, eliminând din „Commedia dell’arte” miraculosul, improvizaţia şi măştile. 

Carlo Goldoni (n. 25 februarie 1707) este un cunoscut dramaturg şi libretist italian din Veneţia. Printre operele lui şi cele ale lui Luigi Pirandello se enumeră unele dintre cele mai cunoscute opere italiene. Supranumit de Voltaire un „Molière al Italiei", Goldoni a scris peste 120 de piese în limba italiană, în dialectul veneţian şi în franceză. Goldoni a reformat comedia, înlăturând miraculosul, declamaţia, măştile tradiţionale şi punând accentul pe personaje, pe explorarea caracterelor acestora şi a psihologicului.   

Teatrul său se remarcă prin forţa evocărilor, dinamism, vervă satirică, umor şi optimism robust. La vârsta de nouă ani a scris primul eseu, la 14 ani fugea de la şcoala si se alătura unei trupe de teatru ambulant. A absolvit apoi colegiul iezuit din Pavia, a studiat limba franceză. In timpul studiilor la Colegiul Ghislieri, a scris o poezie satiră numita Colossus, la adresa doamnelor din Pavia si a fost exmatriculat, s-a înscris la Universitatea din Pavia pentru a studia dreptul.In 1730 scria Gondolierul Veneţian. A practicat avocatura la Veneţia in perioada 1731-1733 şi la Pisa in perioada 1744-1748, a avut câteva funcţii diplomatice, preocuparea sa de baza insa a fost scrierea de piese pentru Teatrul San Samuele din Veneţia. A scris in 1732 tragedia Amalasunta, jucata la Milano, în 1736 pleca la Genova si se căsătorea cu Nicoletta Conio. A scris in aceasta perioada librete pentru opera.

În 1737 devenea director al Teatrului Sf. Ioan Gură de Aur, în prezent Teatrul Malibran, în 1739 devenea consul al Republicii Genova la Veneţia. A scris piesa de succes Arlechin, slugă la doi stăpâni, in 1738 scria prima comedie, L'Umo di mondo. Din 1748 a început să scrie pentru Teatrul Sant'Angelo, condus de actorul Girolamo Medebac și în acelaşi an se se juca Văduva Veselă la acest teatru, din 1753 până in 1762, a scris pentru Teatrul San Luca, in prezent Teatrul Carlo Goldoni, comediile La locandiera (1753), Le baruffe chiozzote (1762), În 1762, Goldoni aplecat la Paris, s-a implicat in politică. A predat limba italiană prinţeselor din palatul Versailles, fiicele regelui Ludovic al XV-lea, la in 1783 începea sa scrie Mémoires, lucrare autobiografică finalizată in 1787. A rescris ulterior toate piesele sale concepute in limba franceză, pentru publicul veneţian: Il ventaglio (1764), Il burbero di buon cuore (1893).A scris peste 200 de lucrări, piese de teatru, librete pentru operă, versuri. Carlo Goldoni a murit la 6 februarie 1793, în Paris, Franţa.

Surse:

http://www.italialibri.net/autori/goldonic.html

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii_Costin-Tuchila-si-Pusa-Roth-despre-Goldoni.html

https://www.britannica.com/biography/Carlo-Goldoni

http://www.teatral.ro/artist/carlo-goldoni

http://biografii.famouswhy.ro/carlo_goldoni/

https://biografieonline.it/biografia-carlo-goldoni

$$$

 S-a întâmplat în 6 februarie1881: În această zi, a venit pe lume Ştefan Ionescu, general român. Ştefan Gh. Ionescu s-a născut în localitatea Chiojdeanca, judeţul Prahova. A urmat Şcoala Fiilor de Militari de la Iaşi, Şcoala Militară de Infanterie şi Şcoala Superioară de Război din Bucureşti. La 15 aprilie 1904 Ştefan-Gheorghe Ionescu a fost avansat la gradul de sublocotenent şi numit comandant de pluton la Batalionul 5 Vânători. Pe măsura înaintării în vârstă, „ofiţerul căpăta experienţă şi îşi dezvolta aptitudinile, comandând prea bine plutonul”, după cum aprecia comandantul unităţii în notările de serviciu. La 10 mai 1907, a fost înaintat la gradul de locotenent. 

Ofiţer de perspectivă, bun cunoscător al limbii germane, locotenentul Ionescu a fost trimis, în anul 1908, la un stagiu de doi ani, la Triest (Austro-Ungaria), în cadrul Regimentului 97 Infanterie. În primul an a îndeplinit funcţia de comandant de pluton recruţi, „dovedind un viu interes pentru instrucţia soldatilor, cunoaşterea regulamentelor şi tragerilor la ţintă”. În al doilea an a comandat o companie de rezervişti, dovedindu-se „un ofiţer foarte serios, modest, cu mult tact în relatiile cu gradele inferioare şi superioare, având o comportare ireproşabilă în corp şi în societatea din Triest”. Aşa îl nota ataşatul militar român de la Viena. Revenit în ţară ofiţerul „a lucrat până la data de 1 septembrie 1911 în Regimentele Mehedinţi nr. 17 din Drobeta Turnu-Severin şi Constanţa nr. 34, împărtăşind soldaţilor şi camarazilor săi din cunoştintele acumulate în instruirea militară, la specificul armei infanterie, dovedind permanent o bună camaraderie şi onoare militară”. 

Avansat căpitan, el a fost admis la Şcoala Superioară de Război, de la data de 1 septembrie 1911, pe care a absolvit-o, al 20-lea din cei 38 de elevi înscrişi, în iunie 1913. Cu Brigada 12 Infanterie a participat la campania militară din Bulgaria (23.06-31.08.1913). După înapoierea în ţară a fost numit şef de Stat Major la Batalionul 3 Vânători din Ploieşti. În scurt timp, la data de 1 aprilie 1914, căpitanul Ionescu a fost promovat la Statul Major al Corpului 3 Armată Galaţi.A participat la Războiul de Întregire (1916-1918), îndeplinind funcţia de şef de stat major la Divizia 3 Infanterie. După anul 1918 a fost director de studii la Şcoala Superioară de Război, iar din 1930 a fost comandantul acesteia.Un an mai târziu, i s-a încredinţat funcţia de şef al Diviziunii a II-a cu secţiile „cheie” de Operaţii şi Pregătire de Luptă a trupelor. În perioada 15 noiembrie 1933 - 25 iulie 1934 generalul de divizie Ştefan Ionescu a fost comandantul Corpului de Grăniceri. La data de 1 noiembrie 1937, generalul Ştefan Ionescu a fost numit în funcţia de Şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, îndeplinind această demnitate până la data de 1 februarie 1939. Poate fi considerat unul dintre organizatorii sistemului militar de apărare al României în perioada interbelică. Împreună cu generalii Samsonovici şi Sichitiu a avut răspunderea organizării apărării strategice a României în perioada 1936-1938. În anul 1938 a publicat lucrarea „Consideraţiuni asupra Regulamentului întrebuinţării tactice a marilor unităţi”. 

A fost apreciat ca având o remarcabilă pregătire profesională, o conştiinţă şi devotament demn de relevat, conducând pregătirea de război a Armatei în conditiile cele mai bune. A elaborat documente, planuri și proiecte de mobilizare realiste. A continuat cu ardoare activitatea complexă de modernizare și dotare a liniei fortificate Focșani - Nămoloasa – Galați. La cererea sa a plecat de la Marele Stat Major, la 15 februarie 1939 (înlocuit de generalul Florea Țenescu), la comanda Corpului de Armată Iași și apoi, din septembrie 1939, a preluat și comanda Armatei a 3-a (până la 9 decembrie 1939). Datorită divergențelor de opinii cu generalul Motaș, comandantul Grupului 1 de Armate, la data de 19 februarie 1940 a fost trecut la Marele Stat Major, în calitate de Subșef al Marelui Stat Major și apoi trecut în rezervă la 17 septembrie 1940, fiind pus la dispoziția Cercului Teritorial București.

La data de 11 mai 1945, el a fost înaintat în gradul de general de corp de armată. A fost deţinut politic în perioada 1953 - 1955. Generalul Ştefan-Gheorghe Ionescu a fost decorat cu următoarele medalii şi ordine militare: medalia jubiliară „Carol I”, medalia jubiliară „Franz Iosef”, medalia „Avântul ţării”, medalia „Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918”, medalia „Victoria marelui război pentru civilizaţie”, medalia „Semnul onorific de aur pentru 25 ani de serviciu”, ordinul „Steaua României”, clasa V-a, în grad de cavaler, ordinul „Coroana României”, clasa a IV-a, cu panglică de virtute militară, ordinul „Steaua României la pace”, ordinul „Coroana României”, în grad de comandor.

Surse:

https://www.europeana.eu/portal/ro/record/2020601/contributions_6167.html

https://cultural.bzi.ro/viata-generalului-roman-stefan-ionescu-25525

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Index:%C5%9Eefii_Statului_Major_General

http://eroiro1918.blogspot.com/2008/11/general-de-corp-de-armat-tefan-gheorghe.html

$$$

 S-a întâmplat în 6 februarie1889: În această zi, s-a născut Krikor H. Zambaccian, colecţionar şi critic de artă român de etnie armeană (n. Constanţa; d. 18 septembrie 1962, Bucureşti). A fost membru corespondent al Academiei Române. A scris monografiile lui Nicolae Grigorescu, Gheorghe Petraşcu, Nicolae Tonitza, precum şi volumele de eseuri „Pagini de artă”, „Însemnările unui amator de artă” etc. Sprijintor al multor artişti de seamă, Zambaccian a adunat o valoroasă şi bogată colecţie de tablouri, care se regăseşte în Muzeul Zambaccian. Mai mult decat atât, Krikor Zambaccian a inventat conceptul de consignaţie de artă dupa cel de-al Doilea Război Mondial, deschizând primul magazin de acest tip pe Calea Victoriei, în Bucureşti, denumit Romarta (Arta Românească). 

A studiat la Bucureşti apoi s-a înscris la Institutul Superior de Comerţ de la Anvers. Cu această ocazie intră în contact cu pictura flamandă prezentă în muzeele de artă locale. Îndrăgostit de artă, dar fără să fie el însuşi un artist, Zambaccian se dedică studiului artelor şi colecţionării. În călătoriile sale prin Europa achiziţionează opere de artă de valoare, care vor constitui baza colecţiei sale viitoare. Reîntors în ţară, intră în contact cu lumea artiştilor români, se apropie de pictori precum Ciucurencu, Iser, Ressu, Tonitza, Pallady, etc.A scris monografiile unor pictori români precum şi volume de eseuri de critică de artă. A sprijinit mai mulţi artişti români în devenire. Colecţia sa impresionantă de obiecte de artă a donat-o statului român în 1947, colecţie care se regăseşte şi azi în Muzeul Zambaccian. În 1948 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. S-a stins din viaţă la 18 septembrie 1962.

Muzeul Zambaccian este un muzeu de artă din Bucureşti, aflat în apropiere de Piaţa Dorobanţilor, pe strada Muzeul Zambaccian, nr. 21A. Este situat în fosta casă a lui Krikor Zambaccian. Muzeul a fost fondat în 1947, piesele expuse aparţinând impresionantei colecţii de artă donate de Krikor Zambaccian statului român, împreună cu clădirea. Muzeul a fost închis de către regimul lui Nicolae Ceauşescu în 1977, când exponatele au fost mutate în altă locaţie, şi redeschis în 1992, în sediul iniţial. În prezent, este o filială a Muzeului Naţional de Artă al României.Operele de artă expuse cuprind lucrări de pictură, sculptură, grafică şi mobilier. Printre aceatea se numără o colecţie de lucrări ale artiştilor români, inclusiv un portret al lui Zambaccian, pictat de Corneliu Baba, precum şi lucrări ale mai multor impresionişti francezi.„Am dăruit poporului colectia mea de artă, deoarece si talentele pe care le-am întrunit sunt ale poporului, ele fac mândria lui, altfel as fi trădat si poporul si pe artistii cărora le-am cules rodul.” spunea Krikor Zambaccian. 

Casa lui Zambaccian, proiectată de arhitectul C.D. Galin, fusese special concepută nu numai ca spaţiu de locuit, ci și ca spațiu expozițional pentru opere de artă. Casa era deschisă o zi pe săptămână pentru publicul amator de artă încă de la terminarea construcției, în 1942. Donaţia s-a făcut în trei etape succesive: 1947, 1957 şi 1962.Actul de donatie stipula ca sediu casa lui Zambaccian, unde se afla deja colecţia. Muzeul a fost inaugurat la 1 martie 1947.Construcţia a fost extinsă în 1957, pentru a mări spaţiul de expunere.După cutremurul din 1977, deși nu se produsese nici o deteriorare detectabilă a clădirii muzeului, guvernul comunist a folosit pretextul pentru a încălca prevederile actului de donatie si a muta colectia de artă de la Muzeul Zambaccian la Muzeul Colecţiilor de Artă, nou înfiinţat, format din colecţiile unor mici muzee si din colecții particulare expropriate. Colecția Zambaccian a putut fi vizitată ca o secţiune în cadrul Muzeului Colecţiilor de Artă până după Revoluţia română din 1989. A fost returnată locatiei istorice în anul 1992, iar muzeul a fost redeschis

În anul 2008, muzeul Zambaccian a fost închis pentru renovare.Cu acest prilej clădirea a fost consolidată şi s-a mărit spatiul de expunere. A fost restaurată o mare parte din lucrări, iar redeschiderea a avut loc într-o nouă formulă expozitională, extinsă. Piesele din colecţie includ lucrări ale pictorilor români (Ion Andreescu, Corneliu Baba, Henri Catargi, Alexandru Ciucurencu, Horia Damian, Nicolae Dărăscu, Lucian Grigorescu, Nicolae Grigorescu, Iosif Iser,Ştefan Luchian, Samuel Mutzner, Alexandru Moser Padina, Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Vasile Popescu , Camil Ressu, Nicolae Tonitza) şi ale pictorilor francezi (Pierre Bonnard, Paul Cézanne, Camille Corot, Eugène Delacroix, André Derain, Raoul Dufy, Marquet Albert, Henri Matisse, Camille Pissarro, Pierre-Auguste Renoir şi Maurice Utrillo), precum şi piese ale altor doi pictori care au lucrat în Franţa: spaniolul Pablo Picasso şi englezul Alfred Sisley.Muzeul găzduieşte opere ale sculptorilor Constantin Brâncuşi, Cornel Medrea, Miliţa Petraşcu, Dimitrie Paciurea şi Frederic Storck. 

Surse:

Academia Republicii Populare Române, Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962-1964

Rusu, Dorina N., Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

http://aecau.ro/userfiles/files/ebooks/174/3.pdf

http://www.mnar.arts.ro/muzeul-k-h-zambaccian 

https://wiki.eanswers.net/ro/Krikor_H._Zambaccian

https://www.ziuaconstanta.ro/diverse/stiri-calde/krikor-h-zambaccian-nascut-in-constanta-acum-127-de-ani-viata-si-opera-unei-legende-ce-avere-a-donat-statului-581588.html

$$$

 S-a întâmplat în 6 februarie1908: În această zi, a venit pe lume Geo Bogza, scriitor şi ziarist (d. 1993). Considerat părinte al reportajului românesc modern, el a creat o formulă unică de reportaj, reportajul poematic, membru al Academiei Române și frate cu scriitorul Radu Tudoran. Geo Bogza fost scriitor, jurnalist, poet român, teoretician al avangardei. Se naște la Blejoi, lângă Ploiești, fiu al lui Alexandru Bogza și al Elenei. Școala primară o face la Ploiești între anii 1915-1919 la școala primară nr.5. Între anii 1921-1925 este elev la școala din Galați, Constanța. În anul 1926 se stabilește la Buştenari, județul Prahova, iar în anul 1928, Geo Bogza editează, ca director, revista „Urmuz". Între anii 1929-1933 colaborează la „Vremea", „Cuvântul liber", „Lumea românească", „Azi". În anul 1948, Geo Bogza este ales membru corespondent al Academiei Române. Debutul literar se produce în anul 1929, cu volumul Jurnal de sex. 

În anul 1966, începe colaborarea săptămânală la revista „Contemporanul”. În anul 1978 este distins cu Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor. A fost poet, reporter, creator al reportajului literar românesc, autor al câtorva din textele ei definitorii (Exasperarea creatoare, Reabilitarea visului), poet de mare întindere, de la „ciorchinul de negi" al „Jurnalului de sex la recea și solemna puritate a lui Orion”, ziarist de curajoasă și consecvența atitudine democratică, patriotică, umanistă (Anii împotrivirii (1953), Pagini contemporane, Paznic de far), reporter al unor lumi, priveliști, meridiane devenite componente ale unui univers particular, specific scriitorului, cântăreț de amplitudine al neamului din Carpați (Cartea Oltului). A mai scris cărțile: „Oameni și cărbuni în Valea Jiului", „Porțile mareției", „Trei călătorii în inima țării", „Țara de piatră", „Orion" etc.

Geo Bogza s-a manifestat de la începuturile sale literare ca un aderent fervent al avangardismului un scriitor ce şi-a asumat propria creaţie din perspectiva trăirii intense, autentice a vieţii, dar şi prin prisma transcrierii unor experienţe inedite, necontrafăcute. Scriitorul a editat revista „Urmuz" în 1928 şi a colaborat la publicaţii ale epocii precum „Bilete de papagal" sau „Unu". Poetul Geo Bogza a trăit şi a scris întotdeauna cu conştiinţa că şansa lui e aceea de a-şi asuma cu luciditate propriul destin. Autorul crede, în spirit avangardist, că menirea artistului nu e de a „povesti" viaţa, de a reda fluxul existenţei, ci de a o trăi, scrisul devenind astfel o modalitate de acţiune şi de trăire. Spirit nonconformist, ce a refuzat dintotdeauna încremenirea în tipare şi care, totodată, şi-a asumat autenticitatea ca terapeutică a scrisului şi a existenţei, Geo Bogza se revelează deopotrivă ca un scriitor şi ca o conştiinţă a vremii lui.Moare la 14 septembrie 1993, în București, la un an după fratele său, scriitorul Radu Tudoran. Poetul Geo Bogza a trăit şi a scris întotdeauna cu conştiinţa că şansa lui e aceea de a-şi asuma cu luciditate propriul destin. Autorul crede, în spirit avangardist, că menirea artistului nu e de a „povesti” viaţa, de a reda fluxul existenţei, ci de a o trăi, scrisul devenind astfel o modalitate de acţiune şi de trăire.

Surse:

http://mnlr.ro/geo-bogza-110-ani-de-la-nastere/

http://www.autorii.com/scriitori/geo-bogza/

http://www.poezie.ro/index.php/author/0003437/Geo_Bogza

https://www.artline.ro/Geo-Bogza-36991-1-n.html

https://jurnalul.antena3.ro/editorial/un-precursor-al-cnn-ului-geo-bogza-42399.html

https://www.tititudorancea.com/z/biografie_geo_bogza.htm

$$$

 S-a întâmplat în 6 februarie 1913: În această zi, s-a născut (la Chişinău, azi în R. Moldova) Sergiu (Serghei) Malagamba, compozitor, dirijor şi instrumentist (baterist), născut într-o familie de origine armeană. În perioada 1931 – 1933 a început studiul muzicii la Conservatorul „Unirea” din oraşul natal, cu profesorul Gheorghi Iateakovki. În anul 1935 a debutat ca baterist în formaţia de muzică uşoară a lui Nicolae Cireş, la Chişinău, apoi, în 1936, a devenit instrumentist la Max Halm, la Bucureşti şi baterist în orchestra Joe Reininger, tot din Bucureşti, cu care a participat la turnee în Egipt şi Sudan.

În 1939 a dirijat primul său concert de muzică uşoară cu Orchestra Malagamba, cu care a cântat în barurile Melody şi Continental, până în anul 1941.Malagamba a fost unul din conducătorii de orchestră care au introdus în ţara noastră jocul de scenă al interpretării instrumentale în concertele de muzică uşoară şi de estradă, iar ca percuţionist, Malagamba a transformat tobele într-o veritabilă orchestră, printr-o rară fantezie şi virtuozitate. A colaborat cu numeroase formaţii de muzică uşoară, cum erau cele ale lui Dinu Şerbănescu, Ion Vasilescu, Henry Mălineanu şi Edmond Deda, de toţi aceştia legându-l şi frumoase prietenii. În perioada 1941 – 1945, el a fost baterist în orchestra teatrului Gioconda, apoi a înfiinţat prima formaţie de jazz simfonic din Bucureşti în 1942, pe care a dirijat-o într-un concert demonstrativ la sala ARO. În acele vremuri, când Sergiu Malagamba, Theodor Cosma şi Dinu Ştefănescu cântau la Cabaretul de la Mon Jardin, din incinta fostului Hotel Dorobanţi, formaţia lui Malagamba era bisată mereu, serile de dans erau din ce în ce mai antrenante iar tinerii se înghesuiau să participe la spectacolele celor mai mari instrumentişti ai vremii.

A colaborat în repetate rânduri cu Maria Tănase, mai ales pe estrada teatrelor de revistă bucureștene, începând din anii ’40. În 1942, celebrul percuţionist este ridicat de Poliţie şi internat în lăgarul de la Târgu-Jiu, fiind acuzat de a fi „şef de sectă religioasă periculoasă siguranţei statului”, tocmai din cauza malagambismului – moda vestimentară a acelor ani care cuprinsese mari mase de tineri dar şi personalităţi marcante ale scenei precum Constantin Tănase, care a apărut în faţa spectatorilor îmbrăcat extravagant. Scandalul a fost declanşat în presă, un gazetar sugerând că tineretul murea în lupte, iar malagambiştii sfidau lumea…Adică statul era ameninţat de frizura tăiată la spate perfect drept, după metoda celebrului frizer „Gică Vapor”, de pălăria care era musai cu boruri late şi panglică fină, de cămaşa obligatoriu uni, asortată cu o cravată cu nodul mic, lungă până peste curea, de sacoul în carouri ample, de pantalonii cu patru pense, cu manşeta strânsă la glezne şi neapărat mai scurţi astfel încât să asigure vedere la ciorapii din lână fină, în dungi în culori tari, sau de pantofii din antilopă, cu talpa de crep foarte groasă. E de la sine înţeles de ce, după încarcerarea lui Malagamba, mii de elevi au protestat vehement pe Calea Victoriei.

Malagamba a reintrat apoi destul de dificil în viaţa artistică, în anul 1945 dirijând opereta „Sfinxul din Hollywood” de Ralph Benatsky, între 1945 şi 1948 a fost baterist şi dirijor la N. Stroe, Teatrul „Elly Roman” şi al Ateneului Român din Bucureşti, iar din 1947 a devenit membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor.A fost, apoi, baterist la teatrul de estradă, între anii 1948 şi 1950, iar între anii 1949 – 1954 a concertat, ca interpret, în cadrul unor spectacole cu mare priză la public, la Sala Dalles din Capitală.În anul 1950 a continuat studiile la Conservatorul din Bucureşti cu Alfred Mendelsohn, în cadrul unor cursuri organizate de Uniunea Compozitorilor, o perioadă în care a cochetat şi cu studii de violoncel. În perioada 1950 – 1955, el a fost percuţionist la timpane în Orchestra Simfonică a Cinematografiei, apoi, între anii 1955-1974 a fost dirijor la Teatrul Constantin Tănase, o perioadă în care, timp de doi ani (1965 – 1967) a fost şi profesor de percuţie la Şcoala Populară de Artă. În anii ‘60 a instruit noi toboşari, viitori exponenţi ai muzicii rock, între ei, bateristul Ştefan Mihăescu de la formaţia Sideral.

A întreprins nenumărate turnee peste hotare, cum sunt cele din Egipt, Sudan, Polonia (1960, 1962, 1965), R.D. Germană, URSS (1965), Italia (1966) şi Israel.Malagamba a fost şi un strălucit compozitor, printre creaţiile sale muzicale aflându-se „De ziua ta”, versuri George Mihalache, „Perechea mea eşti tu”, versuri Constantin Cârjan, „Azi e mai frumos ca ieri”, versuri Aurel Felea, „Iţi mulţumesc, dragul meu”, versuri Mircea Block, „Noapte bună, vioară”, versuri Aurel Felea, sau „În aşteptarea ta”, pe versurile aceluiaşi Aurel Felea.A semnat numeroase prelucrări şi după piese celebre ale lui Duke Ellington, Manuel de Falla, Gherase Dendrino sau Grigoraş Dinicu.„Serghei” a rămas celebru şi prin „Baletul tobelor”, un solo de baterie pe care a fost creat chiar şi un dans, care a făcut furori chiar şi pe scena Olympia din Paris, în cadrul turneului francez al artistului, întreprins alături de trupa Teatrului „Constantin Tănase”, în anul 1965. A obţinut şi câteva premii şi distincţii importante cum sunt Ordinul Muncii clasa a III-a, în anul 1963 şi menţiune la Concursul naţional de muzică uşoară de la Mamaia 1969.Sergiu Malagamba a trecut la cele veşnice la 15 aprilie 1978, la Bucureşti. Malagamba a marcat timp de decenii viaţa Capitalei şi a plătit cu libertatea dreptul de a fi altfel, un desăvârşit artist şi un rebel admirat de tineri, fiind acuzat pe nedrept de interpretarea unei „muzici străine spiritului românesc“ şi de a fi „smintit tineretul“. Malagamba a rămas în istorie, poate, în primul rând, prin impunerea unui curent al normalităţii adică al manifestării spiritului liber, şic, fie şi „malagambist”…

Surse:

https://acum.tv/articol/76080/

https://bucuresti.24fun.ro/de_citit/editoriale/sergiu-malagamba-un-mit-bucurestean/

https://evz.ro/vezi-daca-esti-malagambist-cine-a-fost-sergiu-malagamba.html

http://www.rador.ro/2019/02/06/portret-povestea-fascinanta-a-legendarului-sergiu-malagamba/

$$$

 S-a întâmplat în 6 februarie 1950: La această dată, a venit pe lume interpreta (de jazz, soul, blues) şi compozitoarea americană Natalie Cole, fiica cântăreţului Nat King Cole, prima interpretă de culoare care, în 1975, câştiga Premiul Grammy (d. 31 decembrie 2015, Los Angeles). Natalie Cole, fiica celebrului muzician de jazz Nat King Cole, a crescut într-un mediu muzical, la Los Angeles, cunoscând de când era copil mulţi artişti care lucrau împreună cu părinţii ei. Prima sa apariţie a fost în 1970, când a lansat hiturile „This Will Be", „Our Love" şi „Inseparable". În anii '90, Cole a lansat marele hit „Unforgettable... with Love" care a fost vândut în peste 7 milioane de copii şi a câştigat şapte premii Grammy.

Natalie Cole s-a născut în Los Angeles, SUA. A urmat cursurile Universităţii din Massachusetts şi a obţinut licenţă în psihologia copilului, apoi a urmat cursurile Universităţii din California de Sud. După absolvire a început să cânte în cluburi cu trupa sa, Black Magic. Apoi a început să înregistreze cu Capitol Records şi a lansat albumul de debut, „Inseparable", în 1975. În 1976, a lansat albumul „Natalie", care cuprindea hiturile „Sophisticated Lady" şi „Mr. Melody". Cu albumul „Unpredictable" a câştigat discul de platină, pentru single-ul „I've Got Love on My Mind", iar în 1977, Cole a cucerit din nou discul de platină pentru albumul „Thankful", care includea hitul „Our Love". În 1978, a lansat albumul „Natalie Live!", iar anul următor, albumele „I Love You So" şi „We're the Best of Friends". Ambele au câştigat discul de aur, crescând popularitatea artistei.

Au urmat albumele „Don't Look Back" (1980), „I'm Ready" (1983), „Dangerous" (1985), „Everlasting" (1987), „Good to Be Back" (1989), „Unforgettable... with Love" (1991), „Take a Look" (1993), „Holly & Ivy" (1994), „Stardust", „Greatest Hits, Vol. 1" (2000), „Ask a Woman Who Knows" (2002), „Leavin' " (2006).A jucat în câteva filme cum ar fi „Law & Order: Special Victims Unit", „I'll Fly Away", „Touched by an Angel", „Lily in Winter". În 2001, a jucat propriul rol în mini-seria „Livin' for Love: the Natalie Cole Story". Artista a murit la 31 decembrie 2015, la vârsta de 65 de ani.

Surse:

https://www.biography.com/musician/natalie-cole

https://newsroom.churchofjesuschrist.org/additional-resource/biography-of-natalie-cole

https://www.infomusic.ro/2016/01/cantareata-natalie-cole-fiica-lui-nat-king-cole-a-murit-la-65-de-ani/

https://www.britannica.com/biography/Natalie-Cole

https://www.grammy.com/grammys/artists/natalie-cole

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2019/05/12/parinti-si-copii-talentati-natalie-si-nat-king-cole--305845