$$$

 S-a întâmplat în 16 ianuarie…

– 27 î. Hr.: Octavianus a primit titulatura sacrală de „Augustus" și a adoptat titulatura de „Imperator Caesar Augustus divi filius".

– 1547: Ivan al IV-lea, numit și Ivan cel Groaznic este încoronat Țar la Moscova la vârsta de 16 ani.

– 1699: Prin Tratatul de Pace de la Karlowitz (Serbia), dintre Imperiul Habsburgic şi cel Otoman (care încheia războiul ruso-turc), Poarta recunoştea trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic (16/26)

– 1728: S-a născut compozitorul italian Niccolo (Nicola) Piccini (m. 1800)

– 1749: S-a născut poetul şi dramaturgul italian Vittorio Alfieri, creator al tragediei clasice italiene (m. 1803) 

– 1794: A murit Edward Gibbon, istoric englez (n. 1737)

– 1879: A murit Octave Crémazie (Claude-Joseph-Olivier), scriitorul francez de origine canadiană (n. 1827) 

– 1886: A murit compozitorul italian Amilcare Ponchielli (n. 1834). Unele surse dau ca dată a morţii 17.I.1886

– 1891: A murit compozitorul francez Léo Delibes (n. 1836)

– 1901: A murit pictorul elveţian Arnold Böcklin (n. 1827)

– 1919: Intră în vigoare un amendament la Constituția SUA care interzice fabricarea și consumul băuturilor alcoolice (Legea prohibiției), în vigoare până la 5 decembrie 1933.

– 1924: S-a născut compozitorul, teologul, dirijorul, bizantinologul şi profesorul Dragoş Alexandrescu; a fost redactor-şef la Biblioteca muzicală a Radiodifuziunii Române (m. 2014) 

– 1927: S-a născut (la Storojineţ, astăzi în Ucraina) Radu Paladi, compozitor, dirijor, pianist şi profesor (m. 2013)

– 1927: Avea loc prima audiţie a Sonatei a III-a pentru vioară şi pian, de George Enescu

– 1928: S-a născut soprana spaniolă Pilar Lorengar (m. 1996)

– 1928: S-a născut regizorul de film Virgil Calotescu (m. 1991)

– 1934: S-a născut mezzosoprana americană Marilyn Horne 

– 1935: S-a născut poeta, eseista şi editoarea daneză Inger Christensen (m. 2009)

– 1940: S-a născut actriţa şi profesoara Melania Ursu

– 1942: S-a născut (în comuna Buda, azi în R. Moldova) Aurel-Dragoş Munteanu, prozator şi eseist; primul director al Televiziunii Române după Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989; ambasador al României la ONU (1990-1992) şi ambasador al României în SUA (1992-1994) (m. 2005)

– 1944: S-a născut scenograful şi actorul Radu Boruzescu; stabilit din anul 1975 în Franţa

– 1944: S-a născut (în Elveţia) muzicianul german Dieter Moebius, pionier al muzicii electronice (d. 2015)

– 1944: S-a născut scriitoarea Elena Ghirvu-Călin 

– 1945: Erau semnate, la Moscova, în urma tratativelor purtate de o delegaţie română condusă de Gh. Gheorghiu-Dej, primul acord economic româno-sovietic, şi convenţia sovieto-română prin care s-au stabilit cantităţile de mărfuri ce urmau să fie livrate Uniunii Sovietice, în fiecare an de executare a prevederilor armistiţiului, în contul despăgubirilor de război

– 1947: S-a născut poetul Sebastian Reichmann, stabilit în Franţa din 1973

–1948: S-a născut actriţa Catrinel Paraschivescu (nume real: Ecaterina Paraschivescu)

– 1948: S-a născut John Carpenter, regizor, scenarist şi compozitor american; considerat unul dintre cei mai influenţi regizori de film de groază şi SF de la Hollywood

– 1951: S-a născut actorul Radu Gheorghe; unul din promotorii genului stand-up comedy în România

– 1957: A murit dirijorul italian Arturo Toscanini (n. 1867)

– 1959: S-a născut Sade (Helen Folasade Adu), cântăreaţă rock, compozitoare şi producătoare britanică de origine nigeriană

– 1962: A murit Ivan Meštrović, sculptor, pictor şi gravor croat; stabilit în Marea Britanie (1914), apoi în SUA (1947); fondator al Academiei de Artă din Zagreb (1909); a realizat la Bucureşti statuile lui Carol I, I. I. C. Brătianu şi monumentul lui Ferdinand I; membru de onoare străin al Academiei Române din 1940 (n. 1883)

– 1965: Reprezentanţele diplomatice ale României şi Danemarcei au fost ridicate la rang de ambasadă. Relaţiile diplomatice între cele două ţări au fost stabilite la 13 aprilie 1917. Întrerupte în 1940, în contextul celui de-al doilea război mondial, au fost reluate în 1946. Primele relaţii oficiale între România şi Danemarca au fost stabilite în anul 1879, consfinţite prin vizita celor dintâi oficiali români cu statut diplomatic în regatul danez – Grigore Basarab Brâncoveanu şi primarului Ion Bărcănescu. Cei doi demnitari români erau reprezentanţi direcţi ai regelui Carol I şi aveau misiunea notificării regelui danez cu privire la Independenţa României

– 1974: S-a născut top-modelul britanic Kate Moss

– 1977: A murit Călin Popovici, astronom, astrofizician şi geodez; a stabilit o nouă metodă pentru determinarea coordonatelor geocentrice ale unui satelit şi ale staţiilor de observare (metoda cercului de simultaneitate); a coordonat editarea „Dicţionarului de astronomie şi astronautică”; membru post-mortem al Academiei Române din 1990 (n. 1910)

– 1979: În urma unor puternice manifestaţii, şahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr (1919-1980) a părăsit Iranul, fapt ce a dus la sfârşitul monarhiei (a devenit şah la 17.IX.1941 şi a fost încoronat la 26.X.1967). La 1 februarie acelaşi an a sosit la Teheran ayatollahul Khomeiny, liderul religios şiit iranian aflat de 15 ani în exil la Paris. Puterea a fost preluată de Consiliul Revoluţionar Islamic (ulterior Consiliul Revoluţiei), în frunte cu Khomeiny, care, la 1 aprilie 1979, a proclamat Iranul republică islamică

– 1981: A murit actorul Cornel Coman (n. 1936)

– 1991: Lansarea operației „Furtună în deșert" (ora 3.00, ora Bagdadului) pentru eliberarea Kuwaitului, invadat la 2 august 1990 de Irak. Are loc primul atac aerian declanșat de coaliția internațională (SUA, Marea Britanie, Arabia Saudită, Kuwait) împotriva Irakului.

– 1995: A murit Ştefan Popescu, poet, prozator şi traducător; între anii 1945 şi 1948 a fost redactor la Radio Bucureşti (n. 1912)

– 2000: A murit fizicianul american Robert Rathbun Wilson, specialist în fizică nucleară; a lucrat, alături de Robert Oppenheimer, în cadrul proiectului Manhattan, pentru producerea bombei atomice americane; după exploziile de la Hiroshima şi Nagasaki, din august 1945, a fost membru-fondator al Asociaţiei Cercetătorilor de la Los Alamos, asociaţie care a cerut comunităţii internaţionale să introducă un control riguros asupra energiei nucleare (n. 1914)

– 2008: A murit lingvistul italian de origine română Sorin Stati; stabilit în Italia din 1971; lucrări de lingvistică generală aplicată; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1993 (n. 1932)

– 2012: A murit Gustav Leonhardt, dirijor, clavecinist şi organist olandez (n. 1928)

– 2013: A murit medicul şi profesorul Valeriu Popescu, unul dintre oamenii care au marcat şi influenţat medicina pediatrică (n. 1924)

– 2013: Începea criza ostaticilor de la In Amenas (Algeria), când un grup de militanţi islamişti afiliat la Al-Qaida şi condus de Mokhtar Belmokhtar, a luat sute de oameni ostatici la complexul gazifer Tigantourine de lângă In Amenas. Forţele de securitate algeriene au înconjurat zona şi majoritatea persoanelor au fost eliberate. Conform guvernului algerian, 38 de ostatici şi 29 de militanţi au fost ucişi, în timp ce 685 de muncitori algerieni şi alţi 107 străini au fost eliberaţi. Printre ostatici s-au aflat şi cinci cetăţeni români, conform MAE român

– 2016: A murit actorul Theodor Danetti (n. 1926)

–2016: Au fost ridicate sancţiunile internaţionale impuse Iranului de către Occident, cu consecinţe în domeniul energetic mondial şi în ceea ce priveşte comerţul exterior al acestei ţări. Printre cele mai importante efecte ale acestei măsuri se numără faptul că firmele din această ţară vor primi din nou acces la conturile din străinătate, unde au aproximativ 100 de miliarde de dolari. Totodată, Iranul va putea, începând cu această dată, să-şi vândă petrolul pe piaţa internaţională

– 2016: A murit compozitorul francez Hubert Giraud, autorul celebrului hit „Mamy Blue” (n. 1920)

–2017: A murit Janina Ianoşi (în acte: Jeanina-Maria Jánosi), traducătoare, eseistă şi profesoară; a tradus din limba rusă lucrări de estetică (Herzen, Bielinski, Cernîşevski, Dobroliubov, Pisarev ş.a.) şi literatură (Lev Tolstoi, Paustovski, Marina Ţvetaeva, Daniil Granin); soţia esteticianului Ion Ianoşi (n. 1930)

$$$

 BALADĂ PENTRU EMINESCU - RADU GYR

Te-au slăvit în cărți şi în poeme

Şi te-au înălțat iconostas,

Ca să fulgeri tânăr peste vreme,

Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut voevodând voroave,

Ciobănind genune și zăpezi

Potcovar de fum bătând potcoave

Negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut gigantic Sfarmă – Piatră

Care sparge piscul viforos,

Și fierar înfierbântând pe vatră,

Mările călite sub baros.

Împărat, ți-au scris pe tâmple steme.

Făt – Frumos, ți-au pus în mâini hanger.

Și-au cules, din pana ta, blesteme,

Viscole și răzvrătiri în cer.

Ci, netrebnic, eu adulmec zării

Paşii tăi pe unde te-au fost dus

Şi-nsetat pe drumurile Țării

Dibui urma ta de blând Iisus.

Caut picurii de sânge, neşterşi încă,

A crucificării pe furtuni

Și sărut lumina lor adâncă

Şi-i ating cu mâini de rugăciuni.

Trist Iisus cu umbra de tămâie

Dăruind azur din mâini subțiri,

Sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,

Scânteind, înalt, din răstigniri.

Frânt de-o stea și-ngenuncheat de-o floare,

Biruit de ramuri de arin,

Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,

Ars ca Nesus în cămaşă de venin…

Nu, tu nu ești meșterul, ci cneazul,

Nu eşti înstelatul împărat.

Sfâşiat ți-i pieptul şi obrazul.

Tu ești marele însângerat!

Te-ncrustăm, zadarnic, în agată

Și-n icoane noi pe flori de crin.

Crinii nu vor stinge, niciodată,

Umbrele cununilor de spini.

Eu nu-ți pipăi steme și nici lauri…

Numai rănile mă plec și ți le strâng

Și le fac medalii mari de aur, –

În genunchi, le-nchid în inimă și plâng.

$$$

 ANATOMIA MELANCOLIEI - ROBERT BURTON

Termenul de «anatomie» cu care cei mai multi dintre noi suntem familiarizati cel putin din perioada scolii generale, desemneaza structura unui organism. Asadar, pesemne ca melancolia disecata de Burton, constituie, prin analogie, tot un organism, am conchide intr-o maniera usor ilara. Si nu ar fi o exagerare. Autorul chiar realizeaza o minutioasa disectie a acestei stari cunoscuta la scala mondial, deopotriva coplesitoare, ce guverneaza cotidianul alert – panza de paianjen in care suntem prinsi, infatisand-o asemenea unui flagel de sine statator care ne vitregeste similar unui parazit, de orice capacitate de-a identifica o situatie menita sa ne sustraga psihicul de la o eterna (fie ea si absconsa) indispozitie.

In prima parte a tratatului (intrucat este zugravit aidoma unui veritabil tratat despre depresiunea umana), Burton prefigureaza succint, intr-un stil usor sarcastic, societatea, realizand o analiza pe marginea cusururilor sale de functionare, responsabile de generarea si proliferarea cusururilor omenesti (implicite, in viziunea lui Burton, „omul este rau de la natura”) presarata cu pilde antice de factura filosofica, unele dintre acestea avandu-si fundamentul chiar in Cartea Cartilor (biblice). Invidia, lenea, furia, patima (de orice natura ar fi aceasta) s-ar parea ca sunt doar cateva dintre „pacatele” – radacini ale melancoliei, cele de tip primordial, responsabile de intunecimea tabloului melancolic pe care autorul o descompune parca matematic, intr-un demers pragmatic sustinut schematic analiza-problema-solutie. Marturisesc, insa, ca autorul, desi teolog, surprinde printr-o abordare mizantropica a „problemei” melancolice, care, contrar sentimentului de… sa-i zicem bonitate a situatiei gri prefigurate, amprenteaza eseul c-un iz de nihilism destul de dificil de ignorat, menit parca sa induca cititorului angoasa nimicniciei intr-un context in care afiseaza, paradoxal, solutii deloc contrare anevointei cu pricina, ceea ce imi aminteste de schema de dezintoxicare a dependentilor, conform careia, pacientului ii sunt administrate doze din ce in ce mai mici din drogul respectiv, vindecarea dovedindu-se eficienta doar printr-o dezobisnuire progresva, nicidecum prin privarea brusca si totala de drog. Ca o concluzie putin obraznica, dar nostima, nu ne putem lasa de viata dintr-o data, decat prin moarte si, cumva, cel mai intelept si placut mod de a ne lasa de „viata” (care subsumeaza volens-nolens toate obiceiurile blamate, in lipsa carora, aceasta ar deveni inspida, searbada), este sa o traim, paradoxal. Caci, da, expunerea lui Burton este una satirica, plina de paradoxuri peste care fie sari incruntat, fie de care te impiedici, ca altfel nu ai putea sa „te tavalesti pe jos de ras”.

Trecand peste aspectele umoristice, Burton examineaza cadavrul viu al melancoliei ce se hraneste cu noi si din perspectiva medicala, ce porneste de la ideea echilibrului fizic, potrivit caruia, intre cele patru lichide intracelulare denumite „umori”, sangele, sputa, fierea si bila neagra, potrivit fiziologiei arhaice, trebuie sa existe armonie. Literatura medicala medievala ce insumeaza teorii precum cele ale lui Aristotel, Galenus si Hippocrate, era de parere ca melancolia este o forma a delirului mental, un soi de tulburare psihica, o adevarata afectiune premergatoare nebuniei. De-altfel, din punct de vedere al nosologiei, Robert Burton intrezareste si marcheaza ca si piloni ai melancoliei, religia si amorul.

In timp ce in prima parte a tratatului predomina o serie de explicatii ale elementelor ce alcatuiesc definitia melancoliei, cu tot cu alaiul de simptome si cauze, partea a II-a este dedicata remediilor. Dupa cum am mai precizat, Burton nu neglijeaza nici sectorul amoros, vinovat si el in egala masura ca si confratii lui (patima, lenea, avaritia etc) de maladia melancolica, pe care o intretine chiar si mai spectaculos decat ei, incununat de catre Burton, intr-un stil nararativ magistral, cu exemple ale maretelor povesti de dragoste ale lumii.

Pe de alta parte, Anatomia melancoliei poate fi lesne considerata un manual de self care, de inspiratie psihologica si in special etiologica, judecand dupa abundenta de sfaturi, sugestii si indicatii medicale in ceea ce priveste suma alegerilor noastre in materie de stil de viata (alimentatie, loisir, profesie, program etc) si cea a compromisurilor ce par sa atenteze la sanatatea si bunastarea noastra pe termen lung, ca dobanda „nedreapta” a efemeritatii unor placeri nascute pe caldaramul impulsivitatii.

Stilistic, am fost placut impresionata de colocvialismul autorului, totodata plin de elocinta, remarcabila prin numeroasele aluzii clasice si aforisme latine ce stau marturie a eruditiei sale si intentiei de a construi un studiu filosofic plauzibil desavarsit.

Anatomia melancoliei, distinsa opera intesata de o vasta succesiune de citate artistice si aluzii, precum insasi semnatura sub care se afla – „Democritus Junior” – amintindu-ne de aristotelicul „Rasul lui Democrit”, investigheaza cu acuratete enigma somatizarii puse pe seama abstractei melancolii atat de dispretuite.

$$$

 ARTUR ENĂȘESCU

Artur Enășescu (n. 12 ianuarie 1889 – d. 4 decembrie 1942) a fost unul dintre cei mai talentați poeți români din perioada interbelică. A publicat poezii, cronici literare și articole în numeroase reviste și ziare din perioada interbelică: Epoca, Luceafărul, Universul literar, Familia, Rampa, România eroică, Îndrumarea ș.a. Artur Enășescu a fost distins în anul 1927 cu Premiul “Ion Pavelescu” acordat de Societatea Scriitorilor Români pentru cel mai bun sonet (sonetul „Afrodita”). Multe din poemele scrise de Artur Enășescu au devenit texte de pricesne sau de romanțe celebre (Cruce albă de mesteacăn – Jean Moscopol, Țiganca – Doina Badea, E Rița, fecioara cu ochii sprințari – Ioana Radu)

Afrodita

În hău de mări, bătute de furtună,

La pieptul spumegatului talaz,

Prinzându-i gingaş, braţul de grumaz

Dormea seninul ca un fulg de lună.

Seninătate, zbucium, împreună,

Uniţi de sorţi pe-al apelor podghiaz,

Născură, robi aceluiaşi extaz,

Nemărginirea, floare de genună.

Şi haosul gemu de fremătare,

Când cea dintâi semeaţă-ntruchipare,

Vis cald! Femeia, amforă de slavă,

Zbucni legănătoare şi suavă,

Vrej de senin cu fruntea-n sârg de stele,

Din zvârcolirea undelor rebele.

Destinul poetului Artur Enășescu (“acel nefericit al boemei”) a fost cu adevărat unul tragic. “Fecior de boier, a dus o copilărie fără griji, a avut putința să-și însușească o educație aleasă, o cultură temeinică. Și-a continuat studiile la Paris unde a luat chiar un premiu al „Feminei”, pentru cea mai inspirată baladă a lunеі. La cafeneaua Capșa de odinioară, unde se decretau valorile artistice, era răsfățatul confraților, iar prin cenaclurile literare și revistele „Flacăra” și „Convorbiri literare” poeziile publicate vesteau un mare talent. Cei care l-au cunoscut pe atunci afirmă că Artur Enăşescu era un tânăr înalt, mlădios, cu ochi scăpărători sub fruntea lată, îmbrăcându-se cu o eleganță cum nu mai era altul.” (1)

O dragoste neîmpărtășită avea însă să îl aducă pe genialul poet în umilitoarea postură de om al străzii. Am descoperit – în parte – tragica poveste a poetului citind două articole dedicate lui Artur Enășescu publicate în presa interbelică:

Artur Enășescu – Povestea de dragoste

„Puțin timp însă după aceea începe odiseea tristei sale întâmplări. Tocmai în clipa când poetul își începea ascensiunea lui frumoasă, în zilele când îi apărea cartea de versuri “Pe gânduri”, Arthur Enășescu se înamorează de o fată. Poate că, nu întâmplător, azi poetul își târăște existența mizeră prin mansardele hotelurilor din cartierul Griviței. Acolo a început și drama care trebuia să-i înstruneze și mai aprig lira, să-l facă să scoată din ea sunete unice de durere și sfâșiere, și apoi să-l arunce în brațele nebuniei.

Povestea a început în fața unei ferestre. În fața unei ferestre de femeie iubită. Locatarii caselor din jurul bisericii Manea Brutaru din calea Griviței au observat la un moment dat un tânăr înalt, svelt și frumos, care da regulat târcoale unei căsuțe din preajma bisericii. Fusese o idilă începută suav, care a trebuit să se întrerupă tocmai în clipele ei cele mai frumoase. Ca să scape de insistențele tânărului poet care îi purta durerea și dragostea prin preajma casei, tânăra aleasă a gândurilor stihuitorului a plecat într’o bună zi la țară. Poetul a continuat să dea târcoale casei. Văzând că iubita lui nu se mai arată ziua, a început să vie noaptea. Noapte de noapte, felinarele, stelele și sergenții din post au recepționat silueta din zi în zi mai slabă și mai firavă a insului care dădea rondul unui colț de stradă.

Au trecut o vară și o toamnă și a venit iarna. Poetul n’a observat că de atâta umblet, picioarele au evadat din pantofi și pantofii se târâie pe lângă picioare, doar ca niște rămășițe de zdrențe. Poetul continua să colinde porțiunea de loc din fața casei iubitei. Dacă n’a fost în stare să-l gonească arșița verii, ploile insistente ale toamnei desigur ca n’au reușit să-l gonească din preajma ferestrei iubitei, nici viscolele și zăpezile iernii. Cu ce’și ținea zilele omul, umbra de om, fantoma care colinda zi și noapte în fața bisericii Manea Brutaru? Dumnezeu știe! Poate că se milostivea din când în când un vecin, sau vreun cunoscut, sau vreun prieten, să bage cu sila între dinții care uitaseră să mestece un codru de pâine și o cană cu udătură.

Așa l-a prins păienjenișul nebuniei pe poet. Colindând zi de zi, ani întregi, de-a rândul, drumul drag, în fața ferestrei care trebuia să se împodobească, într’o bună zi, de chipul luminos și alinător al celei dragi care totuși a rămas închisă și întunecată.” (2)

Artur Enășescu – Declinul

“Într’o bună zi, boala l-a trântit la pat. Boală grea din cauză că organismul cu desăvârșire slăbit și inanizat, nu reușea să ție piept și să lupte contra răului ce se încuibase în el. Când s’a sculat, în sfârșit, mai rămăsese abia o umbră vagă din bărbatul tânăr, frumos și elegant ce fusese altădată. Și în febra bolii, în nopțile de sbatere cu fantomele trecutului, când te lupți năpădit de sudoare să te eliberezi de stafiile care vor să te gâtuie, poetul a uitat locul colindului, memoria lui a pierdut acel punct de reper topografic al tragediei lui.

A rămas însă ideea fixă a colindului. Nu în locul vechi, pe care nu îl mai recunoștea, ci în cuprinsul altui cartier. Și astfel, obișnuiții Căii Victoriei, s’au trezit într’o bună zi cu tânărul înalt și deșirat care face toată ziua, pe ploaie sau pe soare, pe frig sau căldura, naveta între Capșa și Palat.

O vreme, Arthur Enășescu a trăit din mila intermitentă a confraților săi, care, unul îi strecura banii necesari unei mese mizere, altul gologanii cu care să-și poată închiria un pat la un hotel de a treia mână. Unii dintre ei au mers însă mai departe și un tânăr dramaturg (notă: Camil Petrescu?), care a avut în ultimii ani un foarte mare succes cu un roman al războiului și al dragostei, a mers până acolo cu frăția camaraderească încât îi făcuse poetului o modestă pensiune regulată pe care venea să i-o înmâneze personal. Mai mult încă, atunci când venea la săptămână să-l viziteze, romancierul îl căra pe poetul cu mintea împăienjenită de nebunie, îl târa până la o baie din apropiere. Plecau de la hotel, romancierul cu legăturica de primeneli sub braț, poetul, docil, în urma lui. Amănuntul acesta înduioșător mi l-a servit portarul hotelului în care își târăște astăzi existența Arthur Enășescu. (2)

Poetul care își plimba nenorocul pe Calea Victoriei

“Într’o noapte – sunt câțiva ani de atunci – luam masa târziu la un restaurant din preajma gării. Sala plină de fum și larmă, adăpostea o mulțime cosmopolită: femeile sulemenite dădeau o atmosferă de cârciumă de port – așa cum se află multe localuri în acel cartier ciudat, străbătut de numita Cale a Griviței.

O voce de femeie îmi atrase atenția prin chicoteala deșănțată ce țâșni de la masa vecină:

– Ia uite, dragă, cine intră pe ușă!…

Am privit și eu. Un bărbat înalt, adus de mijloc, cu pălăria pleoștită pe ochi, cu hainele sdrențuite, se strecură înăuntru, ca o nălucă a întunericului. Când figura de actor consumat fu luminată strident de becurile electrice, se putea vedea că mai stranii decât îmbrăcămintea, apăreau ochii și zâmbetul. Într’adevăr, căutătura lui părea că vine din altă lume, iar rictusul imobil din jurul gurii mărturisea tot tragicul existenții omenești.

L-am cunoscut imediat. Era poetul pe care-l întâlneam zilnic, plimbându-și nenorocul pe Calea Victoriei, așteptând ceasuri întregi în colț la cafeneaua Capșa, un ban de la prieteni sau o țigară. În ultimul timp, nu-l mai văzusem; știam că era internat, undeva într’un sanatoriu, de aceea fui surprins găsindu-l în puterea nopții, prin aceste locuri.

Poetul înainta halucinat spre patron.

– Am venit să iau masa.

– Nu mai am nimic pentru d-ta. Trebuia să vii la prânz. N’avem nimic, înțelege odată.

Răspunsul izbi răspicat, drept în față, cu obișnuita insolență de cârciumar, apoi patronul îi întoarse spatele.

– Dar e plătit, mai îngână, după o clipă de ezitare, întârziatul.

Scena păru destul de hazlie pupezelor de lângă mine, amuzându-se destul de bine. Barmanul rămăsese nedumerit, în mijlocul sălii, purtându-și ochii flămânzi pe la mese. Chelnerii veneau și plecau, ducând pe tăvi fripturi a căror aromă chinuia foamea. Poetul mai făcu nehotărât vreo câțiva pași și iar se opri, ca un semn de întrebare. În clipa aceea viziunea albatrosului baudelairian mi se păru mai vie ca niciodată. Și aici, sburătorul stângaci se împleticea în aripile prea lungi, spre marea veselie a marinarilor de pe covertă.

Cuvintele individului de la tejghea le simțeam și eu ca niște pietre pe suflet. Îndemnat de o vagă mustrare, l-am chemat pe patron.

– Ce este cu domnul de colo?

– A cerut masa, dar trebuia să vie la amiază. Persoana care mi-a achitat abonamentul nu a plătit numai pentru dejun. De altfel, azi chiar se isprăvește.

– D-ta știi cine-i omul din sală?

– N’am onoarea să cunosc astfel de clienți.

M’am uitat atunci țintă în ochii birtașului și cred că privirea mea spunea multe. Mi-am domolit totuși revolta, sorbind până la fund paharul cu vin de pe masă.

– Ascultă, domnule patron. În școlile noastre este prețuit tare mult unul Eminescu, poet mare și vestit ca un ministru.

– Poate este dumnealui, rânji stăpânul.

– Nu. Ăla a murit acum vreo jumătate de veac. Dar în viață a rătăcit de multe ori tot așa de bolnav și nemâncat și nimeni nu-l ajuta, deși astăzi nația se fălește cu el. Tânărul acesta a scris și el poezii frumoase pentru bucuria noastră și-apoi, numele lui începe tot cu E… Enăşescu. Artur Enăşescu îl cheamă. Nu-i vina lui c’a întârziat. Poeții, ca și păsările, apar numai când îi răzbește foamea. D-ta pari un om de treabă. Hai, fă un gest mare și trece-i blidul de la prânz la masa de seară. Nu-l lăsa să plece flămând. Poate ai ascultat și d-ta vreodată, cântecul acela: „Сruce albă de mesteacăn!”

– Cum nu, chiar orchestra mea îl cântă.

– Ei, să știi că este făcut de clientul acesta al d-tale.

– Dacă astfel stă chestia, îi dau, cum să nu. Eu nu m’am opus, ziceam numai…

– Și încă ceva, mai dă-i și un pahar cu vin de la mine și te rog nu-i spune ce-am vorbit noi. Nu-l întreba nimic și vorbește-i domol, ca unui frate suferind.

Birtașul înclină de câteva ori capul, destul de fâstâcit, apoi se depărtă cu fața stacojie și zâmbitoare, ca o lună plină. Am văzut cum l-a poftit cu ceremonie la o masă, întrebându-l ce dorește.

– O supă cu găluște, a rostit cu sfială poetul.

Privirea lui devenise neliniștită. Nu știa ce să creadă. L-am urmărit mult timp cum rupea delicat cu mâinile osoase miezul alb al pâinii, cum sufla cu atenție în lingură, sorbind rar, ca după o rețetă, silindu-se să fie cât mai corect, cât mai nebăgat în seamă.

Un fluierat de tren se auzi dinspre gară. Larma din încăpere începea să se ostoiască, până și guralivele de lângă mine păstrau o tăcere ciudată; poate, din instinct, pricepuseră ceva sau, probabil, erau obosite de alcool. Pe albul peretelui se profila, uriașă, umbra poetului și sărmana însoțitoare părea că se închina și mulțumește unui Dumnezeu nevăzut.” (1)

Ultimul act al tragediei

„Oare unde sălăşluia sămânța ascunsă a boalei lui Enăşescu și de unde începea întunecarea? Iată o taină pe care, mi’nchipui, că n’a aflat-o nimeni. În ultimii ani, într’adevăr, Artur Enăşescu n’a mai fost văzut pe străzile Capitalei. Era internat în Sanatoriul din Șoseaua Giurgiului, iar “Casa Scriitorilor” îi servea o pensie pentru întreținere. Acolo l-am vizitat, acum trei luni, să-i dau niște ajutoare suplimentare de la „Societatea Scriitorilor Români”.

La pavilionul No. 6 de bărbați nimeni nu-l cunoștea, nimeni nu auzise de poetul Artur Enăşescu. Destinul îi juca renghiul până la capăt. Am întrebat multă lume, până când o tânără infirmieră mi-a răspuns:

– Poate o fi acela cu tichie neagră în cap?

– Cheamă-l, te rog, și pe acela.

Într’adevăr a apărut Artur Enăşescu, dar așa de îmbătrânit încât mai să nu-l recunosc nici eu. Purta o bască neagră pe capul chel, iar pe sub halatul de spital, se putea ghici starea de slăbiciune. Cred că nu m’a mai recunoscut, totuși s’a arătat tare bucuros de ajutorul primit și într’o franțuzească impecabilă mi-a spus:

– Voi avea de acum tutun. Mâncarea o fi ea necesară, dar în zilele când pot să-mi cumpăr țigări de la cantină, mă simt mulțumit ca un prinț.

La plecare mi-a întins, cu mare efort, o mână de gheață și am presimțit că ființa pământească a poetului se apropie cu pași repezi de marea trecere.

În ziua de 4 Decembrie 1942, peste ultimul act al tragediei lui Artur Enăşescu s’a lăsat cortina de pământ. La citirea rândurilor prizărite prin ziare, vestind moartea poetului, unii dintre confrați, aducându-și aminte că nu i-au mai văzut umbra încovoiată pe străzi, vor fi exclamat cu uimire:

– Dar, parcă Artur Enăşescu, murise mai demult!

Iar alții, vor murmura cu compătimire:

– Bine că s’a îndurat Dumnezeu!

Cunoscuții ce l-au ocolit câte odată cu înfiorare (și câți dintre noi n’am făcut aceasta?) pot să fie bine încredințați că Artur Enăşescu a murit cu adevărat și umbra lui nu va mai tulbura pe nimeni.

Albatrosul ce a stat atâția ani zăvorât în cușca de lut și-a deschis în sfârșit aripile, a aruncat o ultimă privire pe pământul unde a fost batjocorit, apoi s’a pierdut în largul nemărginirii.

Pentru societatea în care a suferit acest poet de talent, a rămas o sfântă datorie: o ediție completă a operelor sale și poate la căpătâi un semn creștinesc de piatră pe care să se sape adânc pentru viitorime aceste trei cuvinte: Sărmanul Artur Enăşescu.” (1)

Surse:

(1) articolul “Sărmana umbră a poetului” – semnat I. Valerian (pseudonim al lui Valeriu Ionescu – poet, prozator și jurnalist român) – publicat în revista “Universul literar” – numărul din 30 decembrie 1942

(2) articolul “Panoptic bucureștean: un poet în stradă“ – semnat “C. Balt.” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 12 octombrie 1932

$$$

 BADEA TĂNASE TODORAN

Se cunoaşte mândria năsăudenilor, aceea de a fi urmaşi de „grăniceri”. Puţină lume ştie însă că a beneficia de această calitate de grănicer în secolul XVIII însemna enorm. Li se spunea românilor ardeleni: Apăraţi civilizaţia europeană în această zonă şi veţi fi primiţi în Spaţiul Schengen, veţi fi oameni liberi ca ungurii şi saşii, nu veţi mai fi iobagi, veţi avea şcoli în limba voastră, fiii voştri pot deveni astfel domni, vor fi înnobilaţi şi aleşi în Parlament unde îşi vor spune păsurile.

Bineînţeles că iobagilor ţinuţi încă în sclavie în plin Secol al Luminilor asemenea promisiuni li păreau cum nu se poate mai ademenitoare şi ei dădeau năvală să ajungă grăniceri.

Când însă li s-a adus la cunoştinţă că una din condiţii era să treacă de la religia ortodoxă la cea catolică lucrurile s-au împotmolit. Oamenii acceptau toate celelalte condiţii, la asta însă se opuneau cu îndârjire. Atunci, pentru că manipularea era la fel de activă ca şi azi, a fost chemat un fel de Dalai Lama al ţinutului, badea Tănase Todoran din Bichigiu. Avea o viaţă de epopee: după 11 ani petrecuţi la Curtea Imperială, năsăudeanul dezertează şi se întoarce în Transilvania, unde se alătură cetei de răzvrătiţi a lui Pintea Viteazul, un vestit erou al Maramureşului, devenind unul dintre căpitanii acestuia. După moartea lui Pintea, Tănase Todoran se îndreaptă spre Moldova, unde se înrolează în oastea domnitorului Mihail Racoviţă, slujind acolo câţiva ani. Revenit la ai săi, avea acum 104 ani şi era respectat ca un înţelept, întruchiparea întregului trecut de umiliri, de lupte, dar şi de demnitate al românilor. Dacă el va semna, ziceau oficialităţile în frunte cu generalul Buccow, gloata îl va urma fără murmur.

Pus să se adreseze mulţimii spre a o convinge, acesta ce a putut spune: „Aşa nu vom purta armele, ca Sfânta Lege să ne-o ciufulească. Jos armele! Aruncaţi afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziţi, creştini români, numai atunci vom sluji, când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul.” Actul de condamnare stipulează clar faptul ca Tănase Todoran se face răspunzător de oprirea de la Unirea cu Roma şi împărtăşirea fiului său muribund cu azima catolică.

A fost tras pe roată la Salva, cu 22 de ani mai înainte de Horea. Azi, pe locul martiriului său şi a altor patru sfinţi ţărani se înalţă o mânăstire.

Sursa: 

https://www.facebook.com/miron.scorobete

$$$

 BĂTĂLIA DE LA BRAȘOV

Bătălia de la Brașov (1603), sau Prima Bătălie de la Brașov, a avut loc pe 17 iulie 1603 și s-a dat între oastea Țării Românești condusă de Radu Șerban și oastea Imperiului Habsburgic pe de o parte și oastea Transilvaniei condusă de Moise Székely pe de altă parte.

În această luptă a fost ucis Moise Székely.

În vara anului 1603 Radu Șerban a intervenit în Transilvania împotriva coaliției magnaților maghiari, conduși de Moise Székely, care încercau să-i alunge pe Habsburgi din Ardeal. Motivul principal al acestei intervenții a fost nu atât alianța pe care o încheiase cu Imperiul Habsburgic, cât conștientizarea faptului că nu se putea admite ca, în timp ce la sud de Carpați se ducea o luptă antiotomană, în Transilvania să se instaureze puterea filoturcă a lui Moise Székely și a nobililor maghiari care îl sprijineau. „Radu Șerban nu putea admite prinderea Țării Românești într-un clește de către Imperiul Otoman de la sud de Dunăre și un Ardeal supus acestora”.

Avangarda oștilor române, sub comanda căpeteniilor Gheorghe Raț și Vasile Mârza a trecut munții pe Valea Teleajenului și și-a așezat tabăra în apropierea Brașovului (cetate săsească ce rămăsese fidelă Habsburgilor), mai întâi la Feldioara, apoi la Râșnov, în așteptarea forțelor principale. Voievodul, cu grosul oștilor, a trecut Carpații prin Pasul Rucăr-Bran făcând joncțiunea cu avangarda condusă de Gheorghe Raț. Moise Székely a sosit și el cu oastea lui (4000 de unguri, 2000 de tătari și 25 de tunuri ușoare) în apropierea Brașovului, dar considerând că nu avea șanse de reușită pentru o bătălie în câmp deschis a adoptat o tactică defensivă, întărindu-se lângă Râșnov într-o tabără înconjurată cu care legate între ele. Lupta decisivă s-a dat în dimineața zilei de 17 iulie (istoricii o numesc Prima bătălie de la Brașov – 1603, pentru a o deosebi de A doua bătălie de la Brașov – 1611 în care Radu Șerban l-a învins pe principele transilvănean Gabriel Báthory): atacul impetuos al românilor a reușit să străpungă apărarea maghiarilor și să-i pună pe fugă. Cavaleria lui Radu Șerban i-a urmărit pe fugari făcând prăpăd în rândurile acestora; însuși Moise Székely a fost ucis în timp ce încerca să scape cu fuga. Generalul imperial Giorgio Basta, care se afla tocmai la Satu Mare, se temea că Radu Șerban va lua în stăpânire întreaga Transilvanie, la fel ca Mihai Viteazul, dar voievodul român s-a mulțumit doar cu această victorie prin care și-a asigurat flancul nordic și s-a retras în Țara Românească.

În toamna anului 1604 Radu Șerban a restabilit pacea cu Imperiul Otoman, tributul fiind fixat la 32.000 de galbeni. Pericolul din nord continua însă să fie de actualitate, principele Transilvaniei, Gabriel Báthory, dorea să-și extindă influența asupra Țării Românești și Moldovei deși încheiase un tratat cu domnul muntean la 31 mai 1608. Astfel, la începutul anului 1611 armata transilvăneană trece munții și ocupă orașul Târgoviște la 26 ianuarie. Radu Șerban, împreună cu armata și boierii fideli, se refugiază în Moldova, la curtea domnului Constantin Movilă. Nerecunoscut de Poartă Báthory se retrage în Transilvania iar sultanul îl instalează pe Radu Mihnea pe tron în încercarea de a-și redobândi dominația asupra Țării Românești, pierdută în urma acțiunilor lui Mihai Viteazu.

Desfășurarea bătăliei

În iunie 1611 Radu Șerban revine în Țara Românească cu ajutor militar din Moldova și își recapătă tronul, Mihnea refugiindu-se în cetatea otomană Giurgiu. În iulie armata munteană s-a îndreptat spre valea Teleajenului traversând munții pe un drum comercial (prin Schiulești și Plaiul Șerban Vodă) necorespunzător pentru o forță militară. Ajunsă la nord de Brașov, armata munteană s-a așezat pe o singură linie, cu călăreții roșii, boierii și infanteria munteană în centru, flancată de trupe de moldoveni. Un detașament de 1300 de husari polonezi a fost păstrat în rezervă, ascuns lângă moara de hârtie a orașului. În total, Șerban avea la dispoziție între 8.000 și 11.000 de soldați în timp ce armata transilvăneană avea un efectiv dublu.

Lupta a început cu un duel de artilerie și achebuze după care cele două armate au pornit la atac concomitent. Sub presiunea cavaleriei transilvănene, trupele muntene au început să cedeze teren și să sufere pierderi grele, Radu Șerban fiind rănit. În acel moment husarii polonezi au atacat flancul drept și spatele armatei principelui. Centrul transilvănean s-a retras fără luptă, fiind urmat de soldații din flancul drept însă flancul stâng, inițial victorios, a fost lovit puternic de contraatacul lui Radu Șerban și în mare parte nimicit. Fiind în pericol de a fi încercuit complet, Gabriel Báthory ordonă retragerea spre nord.

„ Observară polonii cum că valahii sunt strâmtorați și le veniră îndată în ajutor încât Báthory era grozav de speriat și a fugit la o parte”

— Mihai Seybriger

„ Și deateră războiu mare în ziua de Sf. Petru și birui pe vrăjmașu lui, pe Bátor Gabor și multe trupuri fură tăiate de oastea lui, făcându-se din dânșii o movilă mare în lunca Brașovului ”

— Cronica Țării Românești

Pierderile suferite de armata transilvăneană s-au ridicat la 10.000 de oameni (și 120 de steaguri confiscate) în timp ce Radu Șerban a pierdut circa 4.000 de soldați. În ciuda victoriei, între timp, otomanii l-au instalat din nou pe Radu Mihnea pe tron iar Radu Șerban se refugiază mai întâi în Moldova iar apoi în Imperiul Habsburgic unde va muri în martie 1620.

Sursa:

https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Bra%C8%99ov_(1603)

$$$

 BETTE DAVIS

Bette Davis a fost o actriță strălucită care și-a câștigat pe bună dreptate reputația de una dintre cele mai mari interprete de cinema din toate timpurile. Într-o carieră strălucitoare la Hollywood, a realizat peste 100 de filme care au acoperit șase decenii și a atins noi culmi și a stabilit noi standarde actoricești într-o varietate de roluri dificile și provocatoare. Într-o industrie dominată de bărbați, și-a luptat interesele și a deschis calea pentru alte actrițe. A schimbat Hollywood-ul pentru totdeauna și l-a schimbat în bine.

A fost nominalizată la premiile Academiei de zece ori în total, inclusiv un număr record de cinci ani la rând, în 1939, 1940, 1941, 1942 și 1943, și a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță de două ori, pentru „Dangerous” în 1935 și „Jezebel” în 1938. Una dintre nominalizările ei nereușite a fost pentru apariția sa în rolul lui Margo Channing în „All About Eve” în 1950, rolul cu care este cel mai strâns identificată. Pe lista AFI pentru cea mai bună actriță, se află pe locul doi, după Katharine Hepburn.

Când, în octombrie 1941, Academia de Arte și Științe a votat pentru a alege prima femeie președinte, nu putea exista decât o singură opțiune - Bette Davis. În 1977, Bette a fost prima femeie care a primit Premiul pentru întreaga carieră din partea Institutului American de Film.

Biografie

Bette Davis s-a născut pe numele de Ruth Elizabeth Davis pe 5 aprilie 1908 în Lowell, Massachusetts, SUA. Tatăl ei era avocat în drept brevetare, iar când el și mama ei au divorțat în 1915, familia s-a mutat la New York. Ea și sora ei au fost trimise la internat la Academia Cushing, chiar lângă Boston, iar după absolvire a început să se formeze ca dansatoare la Școala de Dans Mariarden din New York.

S-a îndrăgostit de teatru și a decis că vrea să fie actriță mai degrabă decât dansatoare, așa că s-a înscris la Școala de Actorie a lui John Murray Anderson din New York. A devenit eleva lor vedetă și, după ce a petrecut o parte din sezonul din 1928 în compania pe acțiuni a lui George Cukor din Rochester, New York, și-a făcut debutul profesional la New York în piesa „The Earth Between” de Virgil Geddes, fiind primită cu recenzii excelente. Tânăra actriță, la doar 21 de ani, era pe drumul cel bun, iar acest prim succes a dus-o curând la roluri în alte producții, inclusiv la primul ei succes de pe Broadway, „Broken Dishes” în 1929.

Până atunci, Ruth își schimbase numele, alegând-o pe Bette din romanul „Cousin Bette” de Balzac. După mai multe roluri pe Broadway și cu reputația ei în continuă creștere, nu a durat mult până când Hollywood-ul, sub forma Universal Studios, a luat-o în considerare, iar în 1931 și-a făcut debutul cinematografic pentru ei în „The Bad Sister”.

A realizat mai multe filme cu buget redus pentru Universal și apoi pentru Warner Brothers la începutul anilor 1930, într-o varietate de roluri de fete obraznice, șic și urbane, fără mare succes, dar învățându-și bine meseria. În acel moment, toate rolurile ei erau secundare, cum ar fi în „So Big” și „The Rich Are Always With Us”, „Three on a Match” și „20,000 Years in Sing Sing” în 1932. A atras mai multă atenție lucrând cu George Arliss în „The Man Who Played God”, tot în 1932, iar aprecierea criticilor a convins-o să rămână și să continue să facă filme.

Nu a încetat niciodată să muncească și să învețe, apărând în filme precum „Ex Lady”, „Bureau of Missing Persons” în 1933, „Fashions of 1934”, „Jimmy the Gent” și „Fog Over Frisco” în 1934. Munca asiduă a lui Bette a dat în cele din urmă roade. A câștigat rolul de excepție al „modelului de artist” Mildred Rogers în „Of Human Bondage” în 1934, alături de Leslie Howard, după ce a făcut lobby intens pentru acesta. Warners a împrumutat-o către RKO pentru a juca rolul, un rol important și primul care a prezentat-o ca o femeie care trăiește nemilos prin mintea ei. Criticii i-au dat recenzii entuziaste, iar Bette a primit prima sa nominalizare la Oscar pentru acest film. Warners și-a dat seama în sfârșit că aveau o vedetă importantă pe mâini.

Vedetă de la Hollywood

Warners i-a oferit apoi o șansă reală în „Bordertown”, „Front Page Woman” și „Dangerous” în 1935, în care a jucat rolul unei actrițe Warners din „Persona” și a câștigat Oscarul pentru cea mai bună actriță, fiind prima actriță Warner Bros care a câștigat premiul.

Acum era o vedetă de top și simțea că merită roluri importante. În 1936, când Warner Bros. nu a reușit să le ofere, Bette a intrat efectiv în grevă, iar când a refuzat un rol inferior, a fost suspendată fără plată. A navigat în Anglia pentru a găsi de lucru și a dat în judecată Warner Bros într-un proces aprig la Londra pentru a-și rezilia contractul. A pierdut procesul și a trebuit să se întoarcă, aparent umilită și fără un ban. Dar cazul i-a făcut publică independența extravagantă, iar lupta ei spirituală a fost recunoscută. Studioul și publicul au început să o ia mai în serios, salariul i-a fost mărit și i s-au oferit roluri din ce în ce mai bune, cum ar fi „Marked Woman”, „Kid Galahad”, „That Certain Woman” și „It's Love I'm After”, toate în 1937. Aceasta din urmă a fost una dintre primele concesii pe care studioul le-a făcut melodramei romantice în numele ei.

Au mers mai departe cu „Jezebel” în 1938, un film sinistru cu femei din Sudul Profund, care i-a permis lui Davis mai întâi să comploteze, apoi să se căiască și în care l-a avut în rol principal pe Henry Fonda, un actor aflat în ascensiune. Filmul i-a adus un al doilea premiu Oscar pentru cea mai bună actriță, deși i-a anulat orice șansă de a obține mult râvnitul rol al lui Scarlett O'Hara din „Pe aripile vântului”.

Acum, în sfârșit, era în elementul ei: în „Surorile” în 1938, în rolul unei fete bogate care orbește în „Victoria întunecată” în 1939, făcând din moarte marea interpretare, în rolul dementei Carlotta în „Juarez”, în „Bătrâna domnișoară”, în rolul agitatei Regine Fecioară în „Viețile private ale Elisabetei și ale lui Essex” în 1939. Rolul Elisabetei a evidențiat emoțiile unei femei temătoare de neglijența romantică, care face un cult al capriciilor extrem de nervoase - cu alte cuvinte, Bette Davis. În câțiva ani, a renunțat la filmele moderne, masculine, în favoarea melodramei costumate. A excelat în filmul lacrimogen „Toate acestea și Raiul” în 1940 și a dat lovitura în „Scrisoarea” în același an și în „Marea minciună” în 1941, înainte de „Vulpițele”, care a fost din nou făcut special pentru ea și care a evidențiat în mod explicit capacitatea ei de a interpreta femeia emoțională respinsă care devine o tirană răuvoitoare.

Scenariile bune pe care le ceruse nu trebuiau decât să fie pline de viață și să se întoarcă asupra „urățeniei ei pasionale”. După „Omul care a venit la cină” și „În această viață a noastră” în 1942, a jucat-o pe Charlotte Vale în „Now, Voyager”, în același an, o exaltare clasică a imaginii feminine. Mult mai discretă în „Watch on the Rhine” în 1943, a apărut apoi în „Old Acquaintance”, tot în 1943, și o soție foarte rea a lui Claude Rains în „Mr. Skeffington” în anul următor.

După această serie de filme de succes, Bette a devenit parte a elitei de la Hollywood și, pentru o vreme, cea mai bine plătită femeie din America. A contribuit la efortul de război ajutând la organizarea Cantinei Hollywood în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, transformând un club de noapte cândva abandonat într-un centru de divertisment de succes. Pentru munca sa, a primit Medalia pentru Serviciu Civil Distins, cea mai înaltă distincție civilă a Departamentului Apărării.

Criza postbelică

După război, cariera lui Bette a început să decadă, jucând într-o serie de filme slabe, precum „The Corn Is Green” în 1945, „A Stolen Life” și „Deception” în 1946, acesta fiind primul ei film care a pierdut bani. Ultimul ei film contractat cu Warner Brothers este în general recunoscut ca fiind cel mai slab - „Beyond the Forest” în 1949, după care a reușit să anuleze contractul rămas cu studioul.

A revenit în atenția publicului într-un mod spectaculos în 1950, când Joseph L. Mankiewicz a luat-o în locul unei Claudette Colbert bolnave, în rolul lui Margo Channing, în capodopera sa „Totul despre Eva”. Filmul a fost aclamat instantaneu și rămâne un clasic, iar ea a primit o altă nominalizare la Oscar pentru cea mai bună actriță.

A fost o revenire spectaculoasă, dar nu a marcat însă începutul unei noi ere de succes pentru Davis. Ea a ezitat de-a lungul anilor 1950 în încercările de a reînvia succesele anterioare: „Payment on Demand” în 1951, „Another Man's Poison” și „Phone Call from a Stranger” în 1952, „The Star” în 1953, „The Virgin Queen” în 1955, „Storm Centre” și „The Catered Affair” (în rolul mamei lui Debbie Reynolds) în 1956, „The Scapegoat” în 1958, „John Paul Jones” în 1959 și „Pocketful of Miracles” în 1961, toate acestea lipseau de vechea magie a lui Davis dinainte de război.

Până în anii 1960, cariera lui Davis se oprise efectiv, cu excepția aventurilor sale mai frecvente în televiziune, apărând în seriale precum „Alfred Hitchcock Presents” în 1959, „Wagon Train” între 1959 și 1961 și „Perry Mason” în 1963. S-a reinventat, în stilul tipic al lui Davis, în 1962 în „What Ever Happened To Baby Jane?”, cu o interpretare bravură în rolul lui Jane Hudson, fosta vedetă copil deranjată, care locuia cu sora ei la fel de instabilă, interpretată de Joan Crawford. Atât Bette, cât și Crawford au profitat de ocazie pentru a-și continua faimoasa dispută. Filmul i-a adus lui Davis a zecea și ultima nominalizare la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță.

Aceasta a dat un nou impuls ultimei părți a carierei sale, iar ea a continuat să aibă apariții apreciate într-o serie de filme excelente, inclusiv drama horror gotică „Dead Ringer” și filmul de mare succes „Hush Hush, Sweet Charlotte” din 1964.

A încheiat anii 1960 în formă bună cu trei filme realizate în Marea Britanie, frumos realizate sub numele de „The Nanny” în 1965, „The Anniversary” în 1967 și „Connecting Rooms” în 1970.

În restul vieții sale, Bette a apărut în numeroase producții TV și filme și a lucrat la turnee de conferințe despre viața și filmele sale în anii '70, mereu sinceră și cu o figură impunătoare. În 1977, a fost prima femeie care a primit Premiul pentru întreaga carieră al Institutului American de Film. În 1979, a câștigat un premiu Emmy pentru cea mai bună actriță pentru programul TV „Strangers: The Story of a Mother and Daughter”. Cântecul ei de lebădă a fost o altă performanță cinematografică de neuitat în „The Whales of August” din 1987, în care a lucrat cu o altă actriță legendară, Lillian Gish. Deși suferea de probleme de sănătate, Davis a rămas neclintită până la sfârșit.

Personal

Bette Davis nu s-a bazat niciodată pe aspectul fizic pentru a reuși în carieră. Nu a fost niciodată considerată o mare frumusețe și nici nu a fost nevoie să fie așa. Avea o atitudine directă și directă și nu se temea de confruntare. Niciuna dintre cele patru căsnicii ale sale nu a fost fericită și niciunul dintre soții ei, așa cum a spus ea odată în glumă, nu a fost „suficient de bărbat pentru a fi domnul Bette Davis”. De asemenea, a recunoscut cu ușurință că cariera ei a avut întotdeauna prioritate.

Prima ei căsătorie a fost între 1932 și 1938 cu liderul formației, Harmon Oscar Nelson. După divorț, s-a căsătorit în 1940 cu omul de afaceri Arthur Farnsworth. După 3 ani, acesta a murit în urma unei serii de căderi accidentale. Apoi s-a căsătorit cu artistul William Grant Sherry în 1945, iar cuplul a avut o fiică, dar în 1950, din nou, căsătoria s-a încheiat prin divorț. În același an, s-a căsătorit pentru a patra oară cu actorul Gary Merrill, unul dintre colegii ei de platou din „All About Eve”. Au avut doi copii, o fată și un băiat, dar, după 10 ani de certuri legate de alcool, au divorțat în 1960.

În plus, Bette a avut mai multe aventuri, inclusiv cu protagonistul ei preferat, idolul anilor 1930, George Brent, și cu regizorul ei preferat, William Wyler.

În 1983, Bette a fost diagnosticată cu cancer la sân și a fost supusă unei masectomii. De asemenea, a suferit o serie de accidente vasculare cerebrale care i-au lăsat dificultăți de vorbire, dar, de obicei, nu au împiedicat-o să-și continue seria de apariții personale și interviuri. Într-o călătorie în Europa în 1989, s-a îmbolnăvit și a fost spitalizată la Spitalul American din Neuilly-sur-Seine, Franța.

Bette Davis, „Prima Doamnă a Filmului”, a murit de cancer la vârsta de optzeci și unu de ani, pe 6 octombrie 1989. Este înmormântată la Forest Lawn (Hollywood Hills), Los Angeles.